NATURÁL² -ă (~i, ~e) 1) Care ține de natură; propriu naturii. ◊ Științe ~e totalitate a științelor care se ocupă cu studiul naturii. Economie ~ă formă de economie în care bunurile materiale se produc nu pentru schimb, ci pentru satisfacerea necesităților gospodăriei producătoare. 2) Care este creat de natură (fără intervenția omului). Gaz ~. ◊ Frontieră ~ă frontieră marcată de elemente ale naturii fizice (râuri, munți etc.). Bogății (sau resurse) ~e bogății aflate în solul sau subsolul unei regiuni sau țări. 3) Care este în natura lucrurilor; care este în con-c******ă cu ordinea obișnuită a lucrurilor; firesc; normal. ◊ Moarte ~ă moarte survenită în chip firesc (din cauza bătrâneții); moarte bună. Mărime ~ă mărime care corespunde dimensiunilor reale ale modelului (în artele plastice și în fotografie). 4) Care este obținut direct din natură. Mătase ~ă. 5) Care exclude orice afectare. Ten ~. ◊ Vin ~ vin obținut prin fermentarea sucului de struguri, fără amestecuri străine. Număr ~ fiecare din-tre numerele întregi pozitive (1, 2, 3, 4 etc.). 6) Care este moștenit de la natură; înnăscut; congenital. Fire ~ă. 7) Care este lipsit de artificii sau rafinament; neafectat. Stil ~. 8) Care ține de natura umană; propriu funcțiilor vitale ale omului. Necesități ~e. 9): Copil ~ copil născut în afara căsătoriei; copil nelegitim. /<lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel, germ. naturell

NESTORIÁN, -Ă, nestoriéni, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care aparține nestorienilor (2). 2. S.m. Membru al unei secte religioase care susținea că trebuie să se distingă în Isus Christos două persoane, așa cum se disting două naturi (umană și divină); doctrină condamnată de biserica creștină bizantină în 431, fapt care a dus imediat la separarea nestorienilor de aceasta din urmă, concentrându-se în Persia și supraviețuind până în prezent îndeosebi în Asia Mică. (cf. fr. nestorien, engl. nestorian < Nestorius (n.pr.) = patriarh al Constantinopolului din 428 până în 431, când a fost acuzat de erezie la sinodul din Efes, a propovăduit doctrina după care natura umană și cea divină a lui Isus sunt una și aceeași ca acțiune, dar diferite ca persoană, doctrină care s-a răspândit ulterior în Asia) [și MW]

PSIHANALÍZĂ (‹ fr.; {s} psih- + gr. analysis „analiză”) s. f. (În general) Orice tehnică de cercetare psihologică și de psihoterapie prin exploatarea inconștientului; (în sens restrâns) doctrina psihologică și metoda terapeutică a lui Freud. În p. natura umană este interpretată în termeni de conflict, mintea fiind înțeleasă ca o expresie a forțelor în conflict: unele conștiente și majoritatea inconștiente. Psihanaliștii practicanți pun accentul pe importanța forțelor inconștiente în modul în care lucrează mintea. Freud, fondatorul p. ca metodă terapeutică determinată și știință a inconștientului psihic, atribuia majorității tulburărilor psihice o origine instinctuală sau e*****ă. „Libido”-ul sau instinctul vieții ne provoacă dorințe pe care „supra-eul” sau conștiința socială ne face să le refulăm în inconștient; când aceste dorințe ajung la același nivel cu conștiința, apar angoasa și tot felul de inhibiții și complexe. „Eul” sau personalitatea se definește ca un echilibru între tendințe instinctive și cenzura conștiinței sociale. Dorințele inconștiente nu se manifestă decât în contextul „asocierii libere”, care are loc doar în vis și în expunerea spontană. În urma conștientizării motivelor reale ale tulburărilor, angoaselor, obsesiilor, fobiilor, se așteaptă restabilirea echilibrului psihic. P. este aplicată în cazul tulburărilor de s*********e (impotență la bărbați și f*********e la femei), în psihoze (schizofrenie, pierderea sensului realității), în cazuri de eșecuri repetate în viață etc., cura putând dura foarte mult timp. Printre cei mai importanți psihanaliști: C.G. Jung, A. Adler, E. Erikson, K. Horney, E. Fromm ș.a. Sin. freudism. V. psihologie abisală.

ACȚIONALÍSM s. n. analiză ce se bazează, în explicarea dinamicii vieții sociale sau a naturii umane, pe conceptul de acțiune. (< fr. actionnalisme)

PERENIALÍSM s. n. orientare în pedagogia contemporană americană care, apreciind că nota specifică a naturii umane rămâne neschimbată, consideră că educația este un fenomen unic, mereu cu aceleași scopuri și funcționalități. (< amer. perennial, veșnic + -ism)

COOLEY [cúli], Charles H. (1864-1929), sociolog american. A elaborat o teorie a interacțiunii umane în care societatea este concepută ca relație între anumite idei numite „eu”-ri („natura umană și ordinea socială”, „Organizarea socială”).

NESTORIANÍSM (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Nestorie) s. n. Doctrină religioasă opusă arianismului, fundată de Nestorie și condamnată ca erezie de sinodul din Efes (431); susținea că în Iisus Hristos trebuie să distingem două persoane, două individualități, așa cum se disting două naturi – umană și divină – opuse una celeilalte. Persecutați, adepții lui Nestorie s-au refugiat în Persia și de acolo mai departe, până în Imp. Chinez; astăzi se mai află în Iran, Irak și Siria.

CREANGĂ 1. Ion (1837 sau 1839-1889, n. Humulești, jud. Neamț), scriitor român. O vreme diacon și institutor. A făcut parte din cercul „Junimii”. Observator jovial și ironic al naturii umane, maestru al stilului oral paremiologic. Basme de factură folclorică, restructurînd la dimensiunile fabulosului conflicte și aspecte fundamentale de ordin etic și social ale umanității rurale („Povestea lui Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Ivan Turbincă”, „Dănilă Prepeleac”, „Punguța cu doi bani”); proză de exploatare umoristică a situațiilor ambigue („Moș Nichifor Coțcariul”) și mai ales de evocare a universului infantil („Amintiri din copilărie”). Autor de manuale școlare. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 2. Horia C. (1893-1943, n. București), arhitect român. Nepotul lui C. (1). Promotor al arhitecturii moderne în România. S-a afirmat între 1932 și 1942 (blocul și cinematograful „Aro”, azi „Patria” din București, hotelul „Aro”, azi „Carpați” din Brașov, halele principale ale uzinelor „Malaxa”, azi „Faur” din București).

TEANDRÍE s.f. (Rel.) natură divină și umană a lui Cristos în concepția creștină. [Pron. te-an-. / < it. teandria, cf. gr. theos – zeu, aner – bărbat].

TEANDRÍSM s.n. (Liv.) Doctrină religioasă care susține natura divină și umană a lui Cristos. [Cf. it. teandrismo].

TEANDRÍE s. f. (în concepția creștină) natură divină și umană a lui Cristos. (< it. teandria)

TEANDRÍSM s. n. doctrină religioasă care susține natura divină și umană a lui Cristos. (< it. teandrismo)

TEORÍE ~i f. 1) Sistem de principii, de idei, obținute prin generalizarea experienței umane, care reflectă legitățile naturii, societății și gândirii. 2) Totalitate a tezelor generalizate dintr-un domeniu al cunoașterii (științifice sau artistice). ~ea relativității. 3) Concepție asupra unui lucru, formată la o persoană sau la un grup de persoane. ◊ În ~ în mod abstract, speculativ. [G.-D. teoriei; Sil. te-o-] /<ngr. theoria, lat. theoria, fr. theorie

naturaLÍSM s.n. 1. Tendință în literatură și artă de a reconstitui realitatea cât mai fidel, chiar în aspectele ei neesențiale (uneori accentuând laturile urâte, vulgare). 2. Curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și (mai ales) biologic în explicarea caracterelor umane. 3. Stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].

SARTRE [sártr], Jean Paul (1905-1980), filozof și scriitor francez. Reprezentant al existențialismului și al fenomenologiei franceze. După 1950, a încercat o reconciliere cu marxismul („Critica rațiunii dialectice”). Lucrarea sa „Ființa și neantul” este un studiu asupra relației dintre conștiință și lume. S. identifică natura existențială a existenței umane în capacitatea sa de a alege („Existențialismul este umanism”), dezvoltându-și tezele în romane („Greața”, „Drumurile libertății”), nuvele („Zidul”), piese de teatru („În spatele ușilor închise”, „Diavolul și bunul Dumnezeu”, „Sechestrații din Altona”), eseuri („Situații”), în studii critice despre Baudelaire și Flaubert, ca și în „Cuvintele” – scriere autobiografică. Premiul Nobel pentru literatură (1964), pe care a refuzat să-l ridice.

MONOTELÍSM s. n. (Rar) Doctrină religioasă care susține că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. – Din fr. monothélisme.

ANTROPOMORFÍSM s.n. 1. Concepție mistică care atribuie divinităților născocite (zei, spirite etc.) sau lucrurilor și fenomenelor naturii forme, însușiri și sentimente umane. 2. (Arte) Reprezentare a divinităților sub înfățișare omenească. [< fr. anthropomorphisme].

MONOTELÍSM s.n. Doctrină religioasă care susține că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. [< fr. monothélisme].

ANTROPOMORFÍSM s. n. 1. concepție care atribuie divinităților sau lucrurilor și fenomenelor naturii forme, însușiri și sentimente umane. 2. reprezentare a divinităților sub înfățișare omenească. (< fr. anthropomorphisme)

ANTROPOPATÍE s. f. 1. formă de delir caracterizată prin convingerea bolnavului că în propriu-i corp coexistă ființe umane, pe care le simte și cărora le percepe vocea. 2. atribuirea de însușiri și stări afective specific umane unor obiecte, mediului înconjurător, naturii. ◊ reprezentare a divinității, în sistemele religioase primitive, ca o ființă cu sentimente și pasiuni omenești; antropopatism. (< fr. anthropopathie)

MONOTELÍSM s. n. doctrină religioasă care susține că Isus Christos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. (< fr. monothélisme)

CONFUCIUS (numele latinizat al lui Kong Qiu sau Kong Fuzi) (c. 551-479 î. Hr.), filozof și reformator religios chinez. Autorul doctrinei etice, filozofice și religioase numite de chinezi rugia, iar de europeni, confucianism. În etică a predicat modestia, iar în doctrina religioasă a redus panteonul național la un singur zeu, Shangdi, identificat cu cerul (tian). Filozofia lui C. este centrată pe trei concepte originale: tian, conceptul despre cer, determinant atît în ordinea naturii cît și în cea umană; li, conceptul despre tradiție (conformarea acțiunilor omenești cu legea cerului); ren, conceptul despre omenie, virtutea esențială. Postum, sub dinastia Han, C. a fost proclamat sfînt.

MONOFIZITÍSM s. n. Doctrină creștină care susține uniunea divină și umană a lui Cristos într-o singură natură. – Monofizit + suf. -ism.

ISTÓRIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2) Perioadă a evoluției umane, posterioară preistoriei și protoistoriei cunoscută din documente scrise. 3) Știință care se ocupă cu studiul evoluției societății omenești și a legităților ei de dezvoltare. ~a antică. ~a contemporană. ◊ A intra în ~ a rămâne în memorie. 4) Știință care studiază succesiunea evoluției faptelor într-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesivă a unor evenimente, fapte; povestire; narațiune. 6) fam. Întâmplare neprevăzută și impresionantă care intervine în viața cuiva; peripeție. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia

naturaLÍSM s. n. 1. curent, tendință în artă și literatură care își propune reproducerea obiectivă a realității, acordând preferință aspectelor urâte, vulgare ale naturii omenești. 2. curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și biologic în explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură. 4. doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)

MENS AGITAT MOLEM (lat.) spiritul pune în mișcare materia – Vergiliu, „Eneida”, VI, 727. Explicație panteistă și stoică a organizării Universului; expresia se folosește astăzi cu sensul: inteligența umană dezvăluie ordinea în haosul aparent al fenomenelor naturii.

AFECȚIÚNE ~i f. 1) Atitudine de dragoste, prietenie și atașament față de cineva. 2) med. Alterare de natură organică sau funcțională a stării normale a unui organism (uman sau animal); boală; maladie. [G.-D. afecțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. affection, lat. affectio, ~onis

MALADÍE ~i f. Alterare de natură organică sau funcțională a stării normale a unui organism (uman sau animal); boală; afecțiune; morb. /<fr. maladie

PĂTIMÍRE ~i f. 1) v. A PĂTIMI. 2) Suferință fizică sau morală. 3) înv. Alterare de natură organică sau funcțională a stării normale a unui organism uman; boală. /v. a pătimi

UMÁN ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru oameni; de om; omenesc. natură ~ă. Forță ~ă. ◊ Specia ~ă omenirea. 2) Care are caracteristici de om; cu trăsături de om. Ființă ~ă. 3) Care ține de om. Știință ~ă. 4) și adverbial (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă omenie; pătruns de dragoste de oameni; omenos. /<lat. humanus

VOLUNTARÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia existența se întemeiază pe anumite tendințe iraționale ale voinței umane sau pe o voință cosmică oarbă. 2. Concepție sociologică care neagă existența legilor obiective ale naturii și necesitatea lor în societate și atribuie voinței (individuale sau colective) o importanță primordială, hotărâtoare. 3. Concepție psihologică care atribuie proceselor voliționale rolul hotărâtor în viața psihică. – Din fr. volontarisme (după voluntar).

BIOTIPOLOGÍE s. f. 1. ramură a biologiei care studiază biotipurile. 2. disciplină care studiază individul uman după criteriul structurii corpului și existența unor corelații între caracteristicile morfologice și psihologice, de natură temperamentală și caracterială. (< fr. biotypologie, engl. biotypology)

ȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Sferă de activitate umană a cărei funcție constă în dobândirea și sistematizarea teoretică a cunoștințelor despre realitate. ~e sociale. ~ele naturii. ◊ Om de ~ învățat; savant. 2) Totalitate a cunoștințelor dintr-un anumit domeniu; disciplină. Cibernetica este o ~ recentă. ◊ ~ de carte a) cunoștințe elementare (de a scrie și de a citi); b) erudiție. 3) rar Faptul de a fi informat despre ceva; cunoaștere. ◊ A avea ~ despre ceva a avea cunoștință despre ceva. Cu (sau fără) ~a cuiva cu (sau fără) știrea cuiva. Cu bună ~ în mod conștient. [G.-D. științei; Sil. ști-in-] /a ști + suf. ~ință

MANGÁN (‹ germ.) s. n. Element chimic (Mn; nr. at. 25, m. at. 54,938, gr. sp. 7,2, p. t. 1.247ºC, p. f. 2.030ºC), metal alb-cenușiu, foarte dur și foarte sfărâmicios, care se găsește în natură sub formă de oxizi. Formează combinații în stările de valență 2, 3, 4, 6 și 7. Se întrebuințează la fabricarea unor oțeluri speciale. Este un oligoelement indispensabil vieții, fiind prezent în țesuturile animale și vegetale. Organismul uman conține c. 30 mg. de m. Multe săruri ale m. sunt folosite în terapeutică. Mari cantități de m. se află pe fundul oceanelor. A fost izolat (1774) de J.G. Gahn.

NATÚRĂ ~i f. 1) Lumea fizică înconjurătoare în toată diversitatea manifestărilor ei; totalitatea ființelor și lucrurilor existente. ◊ ~ moartă a) grup de obiecte neînsuflețite, utilizabile; b) pictură reprezentând un grup de obiecte de acest gen (fructe, legume, flori, vânat etc.). Din (sau de la) ~ înnăscut. 2) Aspect estetic al unui teritoriu; priveliște; peisaj. A admira ~a. ◊ În sânul ~ii departe de ceea ce este făcut de mâinile omului. 3) fig. Caracter specific; esență. ~a lucrurilor. 4): În ~ în produse (naturale sau create de om) ori în prestări de servicii. 5): După ~ după modelul obiectelor din realitate; conform cu realitatea. 6) (în artele plastice) Obiect real care trebuie reprezentat. 7) Fel de a fi al unui individ; caracter; fire. ~a umană. ◊ Obișnuința este a doua ~ se spune despre o stare sau o acțiune cu care s-a obișnuit cineva. 8) Fel de a fi; gen. ◊ Cărbune de ~ organică cărbune animal. (Lucrurile sunt) de așa ~ (lucrurile sunt) de așa fel. [G.-D. naturii] /<fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur

BOCCACCIO, Giovanni (1313-1375), scriitor renascentist italian. Întemeietorul prozei artistice italiene. Comentator al lui Dante, prieten și admirator al lui Petrarca. Capodopera sa, „Decameronul”, culegere de o 100 de nuvele, savuros tablou de moravuri, prezintă, printr-o mare varietate de tipuri surprinse în ipostaze revelatorii, o adevărată „comedie umană”. A denunțat cu umor prejudecățile și excesele ascetismului medieval, opunîndu-le idealul omului renascentist. Romanele sale, împletind ironia cu senzualitatea („Fiammetta”), prefigurează proza psihologică modernă. Idilele pastorale („Poemul nimfelor de la Fiesole”, „Poemul nimfelor lui Ameto”) reînvie lumea mitologică, cu un proaspăt simț al naturii. Lucrări de erudiție în limba latină.

ROUSSEAU [rusó], Jean-Jacques (1712-1778), filozof, scriitor și muzician francez. Reprezentant al romantismului. Colaborator al Enciclopediei. Autor al „Contractului social”, potrivit căruia, în starea naturală, viața este liberă și independentă, iar neajunsurile condiției umane au fost la origine societatea. Salvarea este posibilă printr-o organizare politică centrată pe ideea de libertate și de voință generală („Discurs asupra inegalității”). Doctrina politică a lui R. avea să devină platforma democrației radicale iacobine în timpul Revoluției Franceze. Concepția sa pedagogică preconizează educația conform cu natura proprie a copilului („Emil sau despre educație”). Principiul revenirii la natură (denumit ulterior „rousseauism”) și ideea primordialității sentimentului în raport cu rațiunea (caracteristică și pentru deismul său), care străbat principalele scrieri literare ale lui R. (romanul epistolar „Iulia sau noua Eloiză”, „Confesiunile”), au făcut din el un precursor al romantismului francez și european. Ca muzician a compus muzică de operă („Vrăjitorul satului”, „Pygmalion”), cântece; autor al unui sistem de notație muzicală; a abordat probleme de estetică și de teorie a muzicii.

ODOBLEJA, Ștefan (1902-1978, n. sat Izvoru Aneștilor, jud. Mehedinți), medic și on de știință român. Autor al primei variante a concepției cibernetice generalizate, încercând să explice fenomenele din natură și, în particular, cele din cadrul biologiei și psihologiei cu ajutorul conexiunii inverse (legii reversibilității). În lucrarea „Psihologia consonantistă”. apărută în 1938, la Lugoj, în lb. franceză (trad. în lb. română, 1982), sesizează și pune în evidență, prin intermediul conexiunii inverse, fenomenul adaptării organismelor vii la condițiile de mediu. Lucrări în care a înfățișat experimentele sale asupra modului cum sunt transmise sunetele în organismul uman („La phonoscopie, nouvelle m ethode d’exploration clinique”, „Fonoscopia și semilogia clinică”). M. post-mortem al Acad. (1990).