ESENTA, esente, s. f. 1. Ceea ce exprima principalul si stabilul din obiecte si din fenomene, natura lor interna, ascunsa, latura lor care nu este data sau perceptibila nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecand de forma exterioara a lucrurilor, patrunzand in adancul lor cu ajutorul gandirii. ◊ Loc. adv. In esenta = in ceea ce este fundamental; in ultima analiza. 2. Lichid volatil cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic si intrebuintat in farmacie, in parfumerie sau pentru uzul casnic, mai ales in alimentatie. ♦ Substanta concentrata care, diluata (cu apa), da un produs alimentar. 3. Varietate de arbori care alcatuiesc o padure. ♦ Varietate de lemn. – Din fr. essence, lat. essentia.

ENDECASILAB s.m. Vers de unsprezece silabe, indiferent de natura lor. [< fr. hendecasyllabe, lat. hendecasyllabus, cf. gr. hendeka – unsprezece, syllabe – silaba].

ESENTA s. f. 1. totalitatea celor mai profunde si stabile insusiri si relatii ale obiectelor si proceselor realitatii, care constituie natura lor interna, ascunsa. ♦ in ~ = in ceea ce este fundamental; in ultima analiza. 2. lichid volatil extras din plante sau din anumite substante. ◊ substanta concentrata care, diluata, da un produs alimentar. 3. specie de arbori care alcatuiesc arboretul principal dintr-o padure. ◊ varietate de lemn. (< fr. essence, lat. essentia)

MAESTRU, -A I. s. m. f. 1. persoana cu calitati exceptionale si contributii valoroase intr-un anumit domeniu de activitate. ◊ creator al unei scoli sau al unui curent. ♦ ~ al sportului = titlu care se acorda cuiva pentru merite deosebite intr-o ramura sportiva. ◊ termen admirativ pentru un reprezentant ilustru al unei profesiuni intelectuale. 2. (in trecut) profesor de lucru de mana, de muzica, desen, gimnastica etc. ◊ nume dat antrenorilor din atletica grea (box, lupte, haltere). 3. titlu ierarhic in anumite organizatii militare, politice, religioase. ♦ ~ de ceremonii = persoana insarcinata sa dirijeze, dupa protocol, desfasurarea unei solemnitati. II. s. n. registru de contabilitate continand conturile sintetice, in care se inscriu operatiile economice si financiare grupate dupa natura lor. III. adj. (mar.) cuplu ~ = cea mai lata parte a unei nave. (< it. maestro)

PADURE (lat. padulem) s. f. Ecosistem sau complex de ecosisteme in care predomina una sau mai multe specii lemnoase, alaturi de plante erbacee, muschi etc. si in care traiesc diferite specii de animale: p. constituie biomuri majore. Resturile organice (crengi, frunze etc.) constituie patura moarta a p. sau litiera. Dupa natura lor, p. pot fi naturale (aparute spontan) si cultivate (prin plantarea puietilor de arbori crescuti in pepiniere). Caracteristicile p. difera in functie de conditiile climatice. In zona temperata, p. sunt adaptate la un regim climatic cu precipitatii suficiente sau abundente si si temperaturi moderate; aici predomina foioasele cu frunze cazatoare (stejar, gorun, carpen, frasin, artar, ulm, fag etc.), ca in regiunile temperate din Europa, Asia si America de Nord sau, alteori, predomina specii sempervirescente cu frunza lata (fagul austral sau Nothofagus din Chile). In p. din zona boreala domina coniferele sempervirescente (ex. taigaua). In zonele tropicale se intalnesc p. tropicale umede (in ariile cu precipitatii abundente) si regulate, p. musonice in SE Asiei (unde perioadele cu ploi abundente alterneaza cu cele secetoase), p. cu adaptari xeromorfe, ca in SV Americii de Nord, SV Africii, unele regiuni ale Americii Centrale si de Sud si in Australia (cu precipitatii sporadice), unde predomina arborii scunzi, spinosi prin care, treptat, se face trecerea spre savana si semidesert. Pe glob, p. ocupa c. 30% din suprafata uscatului; in Romania, ele se intind pe c. 27% din suprafata totala a tarii. P. este unul dintre factorii care asigura mentinerea echilibrului la nivel local, regional si chiar planetar; are un rol important de protectie a solului impotriva eroziunii, de moderator climatic; contribuie la regularizarea scurgerii si la purificarea aerului. Preia mari cantitati de dioxid de carbon din atmosfera, eliberand in schimb oxigen. ◊ P. tropicala umeda (sau ecuatoriala) = biom terestru major alcatuit predominant din arbori din zona ecuatoriala (bazinul Amazonului, V Africii, Asia de SE); aici predomina speciile sempervirescente cu frunze late, de inaltimi variate. Stratul erbaceu este slab reprezentat, abundente fiind lianele si epifitele. Exploatarea nerationala sa p. ecuatoriale a dus si va duce in continuare la reducerea biodiversitatii si la amplificarea efectului de sera. ◊ P. parc = p. alcatuita din palcuri de de arbori alternand cu vegetatie ierboasa bine dezvoltata; se intalneste indeosebi in Africa, la trecerea de la padurea tropicala la savana. ◊ P. galerie = p. care margineste malurile raurilor, prelungindu-se mult in zona de savana. ◊ P. de ceata = p. care se formeaza pe versantii muntilor, unde aerul este suprasaturat de vapori de apa datorita stagnarii indelungate a norilor la nivelul respectiv (ex.: pe versantul dinspre Oc. Pacific al muntilor din America de Nord, Centrala si partea de N a Americii de Sud).

UNIVERSALII s. f. pl. Nume dat notiunilor generale in filozofia scolastica. ◊ Disputa (sau cearta) universaliilor = discutie in jurul notiunilor generale si a naturii lor, fapt care a determinat aparitia celor trei curente din sanul scolasticii: realismul, nominalismul si conceptualismul. – Din lat. universalia.

elEMENT s. 1. componenta, constituent, piesa. (Un ~ al unui ansamblu.) 2. element autohton v. substrat. 3. (CHIM.) corp simplu. 4. v. pila electrica. 5. element galvanic v. pila electrochimica. 6. (la pl.) cunostinte (pl.), notiuni (pl.). (Cateva ~ despre ...) 7. (la pl.) (inv. si pop.) stihie. (S-au dezlantuit ~ele naturii.)

MISTER s. 1. enigma, secret, taina, (rar) misteriozitate, (fig.) sarada. (~ele naturii.) 2. v. taina.

SECRET adj., s. 1. adj. v. nemarturisit. 2. adj. confidential, incifrat, tainic. (Dispozitii ~.) 3. adj. v. tainuit. 4. adj. v. ezoteric. 5. adj. v. ilegal. 6. adj. v. ascuns. 7. adj. ascuns, camuflat, mascat. (Patrunde printr-o intrare ~.) 8. adj. codificat, incifrat. (Un mesaj ~.) 9. s. taina, (rar) arcan, (inv. si pop.) tainicie, (inv.) tainuire, (fig.) ascunzis. (Are ~ele ei.) 10. s. taina, (inv. si pop.) mestesug. (Nu i-a putut smulge ~ul.) 11. s. v. discretie. 12. s. enigma, mister, taina, (rar) misteriozitate, (fig.) sarada. (~ele naturii.)

ADIACENT ~ta (~ti, ~te) Care este alaturat prin natura lui; legat prin ceva comun; contiguu. Notiuni ~te. ◊ Unghiuri ~te unghiuri care au acelasi varf si o latura comuna. [Sil. -dia-] /<fr. adjacen, lat. adjacens, ~ntis

LEGE ~i f. 1) Categorie constituind o expresie a interdependentei, interactiunii si legaturii dintre fenomenele realitatii. ~ile naturii. ~ea conservarii energiei. 2) Act normativ adoptat de organul legislativ si aparat de puterea de stat. ◊ Dupa ~ in mod legal; legitim. In baza ~ii conform prevederilor legii. 3) Regula obligatorie; obligatie. 4) inv. Credinta intr-o divinitate; religie; confesiune; cult. ◊ Pe (sau pre) ~ea mea pe cuvantul meu. 4) Traditie, obicei consacrat. ◊ Cum e ~ea asa cum se obisnuieste; asa cum e obiceiul. [G.-D. legii] /<lat. lex, ~gis

OCROTIRE ~i f. 1) v. A OCROTI ◊ ~ea sanatatii ansamblu de masuri luate de stat pentru prevenirea bolilor si intarirea sanatatii. ~ea naturii complex de masuri luate de stat, de o institutie in scopul utilizarii rationale, al conservarii si reproducerii resurselor naturale. [Sil. -cro-] /v. a ocroti

STIINTA ~e f. 1) Sfera de activitate umana a carei functie consta in dobandirea si sistematizarea teoretica a cunostintelor despre realitate. ~e sociale. ~ele naturii. ◊ Om de ~ invatat; savant. 2) Totalitate a cunostintelor dintr-un anumit domeniu; disciplina. Cibernetica este o ~ recenta. ◊ ~ de carte a) cunostinte elementare (de a scrie si de a citi); b) eruditie. 3) rar Faptul de a fi informat despre ceva; cunoastere. ◊ A avea ~ despre ceva a avea cunostinta despre ceva. Cu (sau fara) ~a cuiva cu (sau fara) stirea cuiva. Cu buna ~ in mod constient. [G.-D. stiintei; Sil. sti-in-] /a sti + suf. ~inta

ANIMISM s.n. Credinta primitiva potrivit careia obiectelor si fenomenelor naturii li se atribuie suflet; personificare a fortelor si a fenomenelor naturii. [< fr. animisme, cf. lat. anima – suflet].

ESENTA s.f. 1. Ceea ce este principalul din obiecte si din fenomene, totalitatea celor mai profunde si stabile insusiri si relatii ale obiectelor si proceselor, ceea ce face ca un lucru, o fiinta sa fie ceea ce este, constituind natura lui. 2. Lichid volatil care se extrage din plante sau din anumite substante. ♦ Substanta concentrata care, diluata, da un produs alimentar. 3. Specie de arbori care alcatuiesc arboretul principal dintr-o padure. ♦ Varietate de lemn. [< lat. essentia < esse a fi, cf. it. essenza, fr. essence].

SUBSTANTIVAL, -A adj. Care tine de substantiv sau de natura lui. ♦ adv. In functie de substantiv, ca substantiv. [Cf. fr. substantival].

ANTHROPOS PHYSEI ZOON POLITICON (Aυθρωποζ φὑσει ξωου πολιτιϰόυ) (gr.) omul este prin natura lui o fiinta sociala – Aristotel, „Politica”, I, 9.

ARANJAMENT, aranjamente, s. n. 1. Faptul de a aranja (intr-un anumit fel); felul in care este aranjat ceva. 2. Acord, intelegere, invoiala. 3. Prelucrare a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voce. 4. (Mat.) Fiecare dintre grupele de obiecte luate dintr-un ansamblu si care se deosebesc intre ele prin natura sau prin ordinea obiectelor. – Din fr. arrangement.

VITREG, -A, vitregi, -ge, adj. 1. (Despre copii sau parinti, determinand natura rudeniei lor reciproce) Care nu este ruda de sange, care a devenit ruda printr-o noua casatorie a unuia dintre parinti. 2. Fig. Dusman, ostil, vrajmas; defavorabil, potrivnic. ♦ Presarat cu obstacole. – Lat. vitricus.

MUNCA, munci, s. f. 1. Activitate constienta (specifica omului) indreptata spre un anumit scop, in procesul careia omul efectueaza, reglementeaza si controleaza prin actiunea sa schimbul de materii dintre el si natura pentru satisfacerea trebuintelor sale. ♦ (La pl.) Lucru la camp, lucrul campului; lucrari agricole. 2. (Concr.) Folos material, bun agonisit prin lucru; agoniseala, castig, profit. 3. Efort de a realiza ceva; stradanie; ocupatie, indeletnicire. 4. (Inv. si pop.; la pl.) Torturi, cazne. ♦ Durere, suferinta (fizica sau morala); chin. ♦ Spec. (Sens curent; la pl.) Durerile nasterii. – Din sl. monka.

ARANJAMENT, aranjamente, s. n. Acord, intelegere, invoiala. ♦ Aranjament muzical = transcriere a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voce. ♦ (Mat.) Totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte distincte in grupuri care sa contina un numar dat de obiecte si sa difere intre ele prin natura sau ordinea obiectelor. – Dupa fr. arrangement.

Faunus, una dintre cele mai vechi divinitati italice. Era considerat drept protectorul muncilor agricole, al turmelor si al pastorilor, la fel cu zeul Pan din mitologia greaca (v. si Pan). Mai tirziu, Faunus si-a pierdut din caracterul sau divin si a ajuns sa fie considerat drept unul dintre primii regi ai Latiumului, urmasul regelui Picus si tatal lui Latinus. natura divina a lui Faunus a persistat totusi: figura sa a fost multiplicata, cu timpul, sub forma a numerosi fauni (v. si Fauni).

VOLUNTARISM s. n. 1. Conceptie filozofica potrivit careia existenta se intemeiaza pe anumite tendinte irationale ale vointei umane sau pe o vointa cosmica oarba. 2. Conceptie sociologica care neaga existenta legilor obiective ale naturii si necesitatea lor in societate si atribuie vointei (individuale sau colective) o importanta primordiala, hotaratoare. 3. Conceptie psihologica care atribuie proceselor volitionale rolul hotarator in viata psihica. – Din fr. volontarisme (dupa voluntar).

ARIANISM s. n. Doctrina crestina formulata de preotul Arie, care nega natura divina a lui Cristos. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. arianisme.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanta repartizata relativ uniform pe o suprafata de alta natura (pentru a o acoperi) sau intre alte doua suprafete de alta natura (pentru a le desparti). 2. Fasie compacta dintr-o materie, aflata in interiorul unei mase de natura diferita. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compozitie relativ omogena, care se gaseste, sub forma unei panze, intre alte depozite. 3. Influenta externa exercitata asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasa sociala; categorie, patura sociala. 5. Fasie de pamant, cu carari pe margini, pe care se seamana legume sau flori; fasie de pamant impreuna cu vegetatia respectiva. 6. (Pop.) Culcus, asternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, asternut pentru oameni. 8. Nume dat partii de jos pe care se reazema unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul pustii. [Pl. si: strate] – Lat. stratum.

RETRAGERE s. 1. (rar) recesiune. 2. izolare. (~ lui in mijlocul naturii.)

DEISM n. Conceptie filozofica religioasa care admite existenta lui Dumnezeu drept creator al universului, negand interventia lui in dezvoltarea naturii si a societatii. [Sil. de-ism] /<fr. deisme

CEZANISM s.n. Directie impresionista in pictura, in care se manifesta preocuparea de a da ritm si cadenta compozitiei, reconstituind natura in structura ei fundamentala si descoperind armonia ei esentiala. [Pron. se-za-. / < fr. cezannisme, cf. Cezanne – pictor si desenator francez].

MONOFIZISM s.n. Doctrina crestina care admite numai natura divina a lui Cristos; monofizitism. [< it. monofisismo, fr. monophysisme, cf. gr. monos – unic, physis – natura].

naturaLISM s.n. 1. Tendinta in literatura si arta de a reconstitui realitatea cat mai fidel, chiar in aspectele ei neesentiale (uneori accentuand laturile urate, vulgare). 2. Curent literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si (mai ales) biologic in explicarea caracterelor umane. 3. Stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existand prin ea insasi, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].

NESTORIAN s.m. Membru al unei secte religioase care nega natura divina a lui Cristos. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. nestorien, cf. Nestorios – patriarh al Constantinopolului].

PRIMITIVISM s.n. 1. Caracter primitiv; primitivitate. 2. Scoala in pictura care, din atentie pentru fond, inlatura tot ce e adaugat de civilizatie sub pretextul de a descoperi autenticitatea naturii in simplitatea ei originara; imitarea cu buna stiinta a „primitivilor” (3) [in DN]. 3. Falsa naivitate sau simularea naivitatii in creatia literar-artistica. [< fr. primitivisme].

ROUSSEAUISM s.n. Conceptia lui Jean-Jacques Rousseau, avand la baza principiul revenirii la natura si aplicarea lui in viata si pedagogie. [Pron. ru-so-ism. / < Rousseau – ganditor iluminist si scriitor francez + -ism].

ALEURITIC, -A adj. Referitor la aleurite, de natura aleuritelor. [Pron. -le-u-. / < fr. aleuritique].

ARANJAMENT s.n. Acord, intelegere. ◊ Aranjament muzical = transcriere a unei bucati muzicale pentru instrumente sau voci. ♦ (Mat.) Totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte, astfel incat doua grupe oarecare sa difere intre ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor, fiecare obiect neputand intra decat cel mult o data intr-o grupa. [Pl. -te. / < fr. arrangement].

elEMENTAR, -A adj. 1. Care constituie un element; de baza, esential. ♦ Care cuprinde primele notiuni sau principiile de baza ale unei discipline, ale unei arte etc. ◊ Invatamant elementar = prima treapta a invatamantului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza ale principalelor discipline. 2. Simplu, usor; cunoscut de toata lumea. 3. natural, apartinand naturii si fenomenelor ei. [Cf. fr. elementaire, lat. elementarius].

atot- Dat. (inv.) al adj. pron. tot. Intra ca element de compunere intr-o serie de termeni care indica atribute ale lui Dumnezeu, ale naturii sau ale altor entelehii; numai in mod umoristic se poate aplica persoanelor. Corespunde lat. omni-, sp. todo-. Cel de al doilea element poate fi puternic, rabdator, stiutor, vazator etc.

SUPRAnaturaL, -A adj. (Despre fenomene, fiinte etc.; in conceptiile mistice) Care se pretinde ca ar fi mai presus de fortele si de legile naturii si impotriva lor; care nu s-ar putea explica in mod obisnuit, in mod natural; miraculos, fantastic. ♦ Extraordinar, exceptional. // s.n. Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. [< supra- + natural, dupa fr. surnaturel].

ARANJAMENT s. n. 1. acord, intelegere. 2. mod de alcatuire, de dispunere. ♦ ~ muzical = transcriere a unei piese muzicale pentru alte instrumente sau formatii decat acelea pentru care a fost compusa. 3. (mat.; pl.) totalitatea posibilitatilor de asezare a unui numar dat de obiecte, astfel incat doua grupe oarecare sa difere intre ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor. (< fr. arrangement)

MONOFIZITISM s. n. doctrina crestina care admite numai natura divina a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, dupa fr. monophysisme)

naturaLISM s. n. 1. curent, tendinta in arta si literatura care isi propune reproducerea obiectiva a realitatii, acordand preferinta aspectelor urate, vulgare ale naturii omenesti. 2. curent literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si biologic in explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura. 4. doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existand prin ea insasi, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)

SUPRAnaturaL, -A I. adj. (despre fenomene, fiinte etc.) care pare mai presus de fortele si de legile naturii si impotriva lor; care nu s-ar putea explica in mod obisnuit, natural; extraordinar. ◊ (rel.) divin, miraculos, fantastic. II. s. n. ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. (dupa fr. surnaturel)

elEMENTAR, -A, elementari, -e, adj. 1. De baza, esential, fundamental. ♦ (Despre carti, manuale etc.) Care cuprinde elementele de baza ale unei stiinte. ◊ Invatamant elementar = prima treapta a invatamantului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza ale principalelor discipline. 2. Putin complicat; simplu, usor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care tine de natura si de fenomenele ei. – Din fr. elementaire, lat. elementarius.

SUPRAnaturaL ~a (~i, ~e) 1) Care este de origine divina. 2) Care este mai presus de natura si de legile ei; care exista in afara naturii; inexplicabil prin realitatea naturala perceputa prin simturi. 3) si substantival Care depaseste capacitatea de intelegere a omului; incapabil de a fi cuprins de mintea omului. 4) Care este inexplicabil si de proportii prea mari pentru lucrurile si fiintele naturale. Frumusete ~a. /supra- + natural

DIVINITATE s. f. 1. fiinta socotita drept creatoare si carmuitoare a lumii; Dumnezeu. ◊ fiinte carora li se atribuie o natura divina. ◊ (pl.) zeii si zeitele paganismului. 2. esenta, natura divina. 3. (fig.) lucru, persoana adorata ca un dumnezeu. (< fr. divinite, lat. divinitas)

elEMENTAR, -A adj. 1. de baza, esential, fundamental. ◊ care cuprinde principiile de baza ale unei discipline, stiinte etc. ♦ invatamant ~ = prima treapta a invatamantului cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza. 2. foarte simplu, rudimentar. ♦ (mat.) functie ~a = functie rationala, trigonometrica, exponentiala, logaritmica etc., precum si functiile obtinute din acestea, printr-un numar finit de operatii algebrice de compunere sau de inversare. 3. care tine de natura si de fenomenele ei. (< fr. elementaire, lat. elementarius)

naturaM EXPelLES FURCA, TAMEN USQUE RECURRET (lat.) alungi natura cu furca, dar ea se va intoarce in goana mereu – Horatiu, „Epistulae”, I, 10, 24. Zadarnic incerci sa ingradesti firea, ea isi impune legile.

LAMARTINE [lamartin], Alphonse-Marie-Louis de PRAT de (1790-1869), scriitor si om politic francez. Unul dintre initiatorii poeziei romantice franceze. elegii cu caracter filozofic („Meditatii poetice”, „Noi meditatii poetice”), poeme de inspiratie religioasa („Armonii poetice si religioase”, „Jocelyn”, „Caderea unui inger”) remarcabile prin lirismul melancolic si meditativ, prin sinceritatea sentimentelor si perfecta corespondenta dintre starea sufleteasca a poetului si natura. Romane autobiografice („Raphael”, „Graziella”); un jurnal de calatorie in Orient. Lucrari istorice („Istoria girondinilor”, „Istoria revolutiei de la 1848”). Ca om politic a fost initial legitimist, apoi a devenit liberal moderat. Rol important in Revolutia din 1848; ministru de Externe in Guvernul provizoriu (1848), calitate in care i-a sprijinit pe revolutionarii din Principatele Romane.

ALOCROMATISM s. n. Proprietate a cristalelor de a prezenta culori diferite in functie de natura substantelor colorate pe care le contin. – Din fr. allochromatisme.

ILEOSTOMIE, ileostomii, s. f. (Med.) Operatie prin care se realizeaza un a**s contra naturii la nivelul ileonului. [Pr.: -le-o-] – Din fr. ileostomie.

INFINIT, -A, (1, 3) infiniti, -te, adj., s. m., (2) infinituri, s. n. 1. Adj. Care nu are margini, limite; nesfarsit², nemarginit, nemasurat; p. ext. foarte mare, considerabil. ◊ (Adverbial) Infinit mai valoros decat... 2 S. n. Categorie care exprima natura absoluta a materiei, proprietatea ei de a fi nelimitata in spatiu si in timp si inepuizabila pentru cunoastere; ceea ce nu are sau pare ca nu are limita in spatiu sau in timp; nesfarsit¹. ◊ Loc. adv. La infinit = in chip nelimitat, fara incetare. 3. S. m. (Mat.) Marime variabila care poate lua valori mai mari decat orice marime data. – Din. infinitus, fr. infini.

PERSONIFICA, personific, vb. I. Tranz. 1. A atribui lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natura insusiri omenesti si a le reprezenta ca atare; a personaliza; p. ext. a simboliza. 2. A gasi expresia concreta in cineva sau in ceva; a exemplifica printr-o persoana (1) sau printr-un personaj (2) care poseda in cel mai inalt grad o calitate, un anumit caracter, un defect; a intruchipa, a intrupa, a incarna. – Dupa fr. personnifier. Cf. it. personificare.

MONOFIZITISM s. n. Doctrina crestina care sustine uniunea divina si umana a lui Cristos intr-o singura natura. – Monofizit + suf. -ism.

FENOMEN s.n. 1. Categorie a dialecticii materialiste, corelativa cu esenta, desemnand aspectul exterior in care se manifesta esenta lucrurilor si a proceselor, care este perceput in mod direct prin organele senzoriale; ansamblul insusirilor unui lucru care pot sa se schimbe intre anumite limite specifice fara ca lucrul sa inceteze de a mai fi el insusi; orice aspect al naturii in miscare perceptibil prin simturi. 2. Ceea ce surprinde prin noutatea sau raritatea sa; lucru, intamplare, fiinta extraordinara. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. phenomene, it. fenomeno, cf. gr. phainomenon – ceea ce apare].

ROTATIE s.f. 1. Miscare a unui corp in jurul unui punct fix sau al unei axe. ♦ Miscarea corpurilor ceresti in jurul axei proprii. 2. Fenomenul pe care il prezinta unele procese din natura si din societate de a se repeta; revenirea periodica a unui fapt reiesit din desfasurarea unui astfel de proces. ◊ Rotatia capitalului = procesul de repetare periodica a circuitului capitalului, a miscarii sale in sfera productiei si a circulatiei. ♦ Alternarea metodica pe acelasi teren a plantelor care se cultiva intr-un asolament. 3. Schimb de persoane sau de echipe efectuat in cursul unei activitati. [Gen -iei, var. rotatiune s.f. / cf. fr. rotation, lat. rotatio].

TEANDRIE s.f. (Rel.) natura divina si umana a lui Cristos in conceptia crestina. [Pron. te-an-. / < it. teandria, cf. gr. theos – zeu, aner – barbat].

TEANDRISM s.n. (Liv.) Doctrina religioasa care sustine natura divina si umana a lui Cristos. [Cf. it. teandrismo].

FACIES s.n. 1. Aspect al fetei in timpul unei boli; (p. ext.) fizionomie, aspect exterior. ♦ Suprafata a unei formatii anatomice. 2. Aspect caracteristic pe care il au stratele geologice datorita naturii rocilor si fosilelor din care sunt alcatuite. ♦ Aspectul unei culturi arheologice in formele ei caracteristice. ♦ Aspectul superficial al unui lucru. [Pron. -ci-es, pl. -uri. / < fr., it., lat. facies].

TEANDRIE s. f. (in conceptia crestina) natura divina si umana a lui Cristos. (< it. teandria)

TEANDRISM s. n. doctrina religioasa care sustine natura divina si umana a lui Cristos. (< it. teandrismo)

firetic (firetica), adj. – Coleric, furios. Origine incerta. Dictionarele nu sint de acord in privinta definirii sensului (Dame traduce ahuri; in Bihor il gasim cu sensul lui damne). Pare a fi rezultatul unei incrucisari a lui iretic „eretic” cu fire „natura”, sau cu fire-ai, inceputul tuturor imprecatiilor (dupa DAR si REW 6471, din lat. phreneticus, putin probabil; dupa Pascu, Beitrage, 11, din lat. ferus; dupa Scriban, de la fire).

BERILIU (‹ fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287ºC, p. f. 2.960ºC); metal alb cenusiu tare, casant, foarte usor, putin raspindit in natura, folosit in aliaje (carora le confera rezistenta, duritate si stabilitate fata de agentii fizico-chimici) si ca moderator sau reflector de neutroni in reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, in 1786.

BREASLA (‹ sl.) s. f. 1. (In evul mediu) Asociatie de mestesugari de aceeasi bransa, care se supun unei discipline colective in scopul apararii si promovarii intereselor lor economice si de alta natura. B. au aparut in Europa apuseana in sec. 9-10, iar pe teritoriul Romaniei mai tirziu (in Transilvania in sec. 14, in Tara Romaneasca si Moldova in sec. 16). 2. Nume dat organizatiilor profesionale, formate din muncitori si patroni, in timpul dictaturii regale (1938-1940). 3. Meserie.

GLICOZIDA, glicozide, s. f. Substanta de natura vegetala care contine in structura ei hidrati de carbon. – Din fr. glycoside.

NUCLEAR, -A, nucleari, -e, adj. 1. Care apartine nucleului atomic, privitor la nucleul atomic. ◊ Fizica nucleara = ramura a fizicii care se ocupa cu studiul nucleului atomic si al fenomenelor in care nucleul are rolul principal. Chimie nucleara = ramura a chimiei care se ocupa cu studiul nucleului atomic. Reactie nucleara = fenomen de interactiune intre doua sau mai multe nuclee atomice (ori constituenti ai lor), in urma caruia se modifica natura, structura, numarul etc. particulelor participante si se dezvolta o mare cantitate de energie. Energie nucleara = energie obtinuta prin dezintegrarea atomului in urma unor reactii nucleare; energie atomica. 2. Care se bazeaza pe energia atomica, pe degajarea de energie atomica sau pe arme atomice. [Pr.: -cle-ar] – Din fr. nucleaire.

FIZIC, -A, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, in special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, in special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei avand ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S. f. Stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.

PESCHES, peschesuri, s. n. 1. (Inv., pop. si fam.) Plocon, dar, cadou. ◊ Expr. (Fam.) A da (sau a duce) pe cineva pesches (cuiva) = a preda (sau a duce) pe cineva prins, legat; a preda pe cineva dusmanului. 2. Spec. Dar anual, in bani sau in natura, pe care domnii tarilor romane il ofereau Portii Otomane (impreuna cu haraciul); p. ext. haraci; (la pl.) bunurile din care consta acest dar. ♦ Dar oferit de domnii tarilor romane sultanului sau altor demnitari turci cu ocazia bairamului. [Var.: (inv.) peschis s. n.] – Din tc. peskes.

TAXIDERMIE s. f. Arta impaierii animalelor in vederea expunerii lor in muzeele de stiinte ale naturii. – Din fr. taxidermie.

FIRE ~i f. 1) Lume materiala; natura inconjuratoare. 2) Fel de a fi al omului; caracter; natura. 3) Judecata sanatoasa; cuget. ◊ In toata ~ea a) matur; b) cu mintea sanatoasa. [G.-D. firii] /v. a fi

ANIMALIZARE s.f. Actiunea de a (se) animaliza. ♦ Tratament chimic al fibrelor textile vegetale pentru a le da proprietati specifice fibrelor de natura animala. [< animaliza].

ANTROPISM s.n. Conceptie inrudita cu antropocentrismul si antropomorfismul, care considera omul opus intregii naturi, facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si constituind scopul suprem al creatiei. [< fr. anthropisme, cf. gr. anthropos – om].

NESTORIAN, -A, nestorieni, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care apartine nestorienilor (2). 2. S.m. Membru al unei secte religioase care sustinea ca trebuie sa se distinga in Isus Christos doua persoane, asa cum se disting doua naturi (umana si divina); doctrina condamnata de biserica crestina bizantina in 431, fapt care a dus imediat la separarea nestorienilor de aceasta din urma, concentrandu-se in Persia si supravietuind pana in prezent indeosebi in Asia Mica. (cf. fr. nestorien, engl. nestorian < Nestorius (n.pr.) = patriarh al Constantinopolului din 428 pana in 431, cand a fost acuzat de erezie la sinodul din Efes, a propovaduit doctrina dupa care natura umana si cea divina a lui Isus sunt una si aceeasi ca actiune, dar diferite ca persoana, doctrina care s-a raspandit ulterior in Asia) [si MW]

TAOISM s.n. Directie principala a filozofiei antice chineze, inaugurata de Lao-dzi, in cadrul careia s-au manifestat doua curente, unul materialist si altul idealist, dupa interpretarea data notiunii de „tao”. ♦ Religie chineza constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii si ale stramosilor, al ideilor lui Lao-dzi si de diverse credinte. [Pron. tao-ism, var. daoism s.n. / cf. fr. taoisme < chin. tao – cale].

ONOMATOPEE s.f. Cuvant care, prin elementele lui sonore, imita anumite sunete din natura. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopee, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].

ANIMALIZARE s. f. 1. actiunea de a (se) animaliza; dezumanizare. 2. tratament chimic al fibrelor textile vegetale pentru a le da proprietati specifice fibrelor de natura animala. (< animaliza)

ONOMATOPEE s. f. cuvant care, prin elementele lui sonore, imita anumite sunete din natura. (< fr. onomatopee)

TAOISM s. n. directie principala a filozofiei antice chineze, in cadrul careia s-au manifestat doua curente, unul materialist si altul idealist, dupa interpretarea data notiunii de „tao”. ◊ religie chineza, amalgam al cultului spiritelor naturii si ale stramosilor, al ideilor lui Lao-dzi si al diverselor credinte. (< fr. taoisme)

TESTACEU, -EE I. adj. acoperit cu o cochilie, cu un test². II. s. n. pl. 1. ordin de moluste cu corpul acoperit de un test². 2. subordin de protozoare care secreta in jurul lor o membrana organica, rezistenta, de natura gelatinoasa sau pseudochitinoasa. (< fr. tescace/s/, lat. testaceus)

ALTDORFER, Albrecht (c. 1480-1538), pictor, gravor si arhitect german. Unul dintre primii peisagisti ai Renasterii. Tablouri mitologice, alegorice si religioase, pline de fantezie si cu un ascutit simt al redarii naturii intr-o interpretare poetica („Batalia lui Alexandru”).

CONFUCIUS (numele latinizat al lui Kong Qiu sau Kong Fuzi) (c. 551-479 i. Hr.), filozof si reformator religios chinez. Autorul doctrinei etice, filozofice si religioase numite de chinezi rugia, iar de europeni, confucianism. In etica a predicat modestia, iar in doctrina religioasa a redus panteonul national la un singur zeu, Shangdi, identificat cu cerul (tian). Filozofia lui C. este centrata pe trei concepte originale: tian, conceptul despre cer, determinant atit in ordinea naturii cit si in cea umana; li, conceptul despre traditie (conformarea actiunilor omenesti cu legea cerului); ren, conceptul despre omenie, virtutea esentiala. Postum, sub dinastia Han, C. a fost proclamat sfint.

PERSICOS ODI, PUER, APPARATUS (lat.) urasc, copile, luxul persan – Horatiu, „Ode”, I, 38, 1. Viata simpla si austera in mijlocul naturii este, spune poetul, singura care il face pe om fericit.

ONOMATOPEE, onomatopee, s. f. Cuvant care, prin elementele lui sonore, imita sunete, zgomote etc. din natura; cuvant imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. si onomatopei] – Din fr. onomatopee.

EPIDEMIOLOGIE s. f. Ramura a medicinii si a igienei care studiaza cauzele si natura epidemiilor, precum si masurile menite a le preveni si combate. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. epidemiologie.

NATURISM s. n. Curent literar-artistic sau atitudine caracterizate prin atentia acordata reflectarii naturii (1), prin cultul pentru natura. ♦ Cult al naturii (1) sau al unor forte personificate ale ei. – Din fr. naturisme.

MANIE ~i f. 1) Stare de iritare puternica, dar trecatoare, provocata de un fapt care contrariaza; furie stapanita. ◊ Iute (grabnic, rau) la ~ care se enerveaza foarte repede; irascibil; iritabil. Intr-o ~ intr-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervata si ostila fata de cineva; suparare. 3): ~a lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlantuire a fortelor naturii; stihie; prapad. /<lat. mania

ONOMATOPEE f. lingv. Cuvant care, prin forma lui sonora, imita sunete sau zgomote din natura; cuvant imitativ. [Art.: onomatopeea; G.-D. onomatopeei] /<fr. onomatopee

A REMUNERA ~ez tranz. (persoane sau activitati ale lor) A plati in bani sau in natura; a retribui. ~ o colaborare. /<fr. remunerer, lat. remunerare

A RETRIBUI retribui tranz. (persoane sau activitati ale lor) A plati in bani sau in natura; a remunera. /<fr. retribuer, lat. retribuere

FIZICA s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul structurii si al proprietatilor materiei, cu formele miscarii ei si cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ◊ Fizica atomica = parte a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale atomilor; fizica nucleara = ramura a fizicii care studiaza proprietatile nucleului atomic. [Gen. -iei, var. fisica s.f. / < fr. physique, lat. physica, gr. physikos < physis – natura].

NATURISM s.n. 1. Tendinta in arta italiana din sec. XIV-XV de a reflecta natura. ♦ Teorie care afirma ca ideal moral, individual si social intoarcerea la natura. 2. Cultul naturii sau al unor forte personificate ale ei. ♦ Teorie care afirma ca numai fortele naturale pot vindeca. [< fr. naturisme].

IRENOLOGIE s.f. Ramura a politologiei care se ocupa cu studierea masurilor de natura sa asigure mentinerea pacii sau restabilirea ei. [Cf. fr. irenologie, it. irenologia].

FIZIC, -A I. adj. 1. referitor la corpul omului si la activitatea musculara. 2. referitor la materie, material, concret. 3. referitor la fizica, la fenomenele pe care le studiaza. II. s. n. aspect exterior al (corpului) unui om. III. s. f. stiinta care studiaza structura si proprietatile materiei, cu formele miscarii ei si cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ♦ ~ atomica = parte a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale atomilor; ~ nucleara = ramura a fizicii care studiaza proprietatile nucleului atomic. (< fr. physique, lat. physicus, gr. physikos)

IMANENT, -A adj. propriu naturii, esentei obiectului, care actioneaza din interiorul lui; intrinsec. (< fr. immanent, lat. immanens)

IRENOLOGIE s. f. ramura a politologiei care studiaza masurile de natura sa asigure mentinerea pacii sau restabilirea ei. (< fr. irenologie)

SERUSIER [seruzie], Paul (1865-1927), pictor si estetician francez. Post impresionist. Initiator al grupului nabistilor, partizan al picturii cu tente plate sub influenta lui Gauguin („Drum de seara”, „Ceata diminetii”, „natura moarta”). Eseuri („A.B.C.-ul picturii”).

DESIRA, desir, vb. I. Refl. 1. (Despre obiecte insirate pe ata, in special despre margele) A iesi de pe ata pe care au fost insirate (adesea cazand si imprastiindu-se). ◊ Tranz. Desira margele. 2. (Despre ata infasurata pe ghem sau despre gheme) A se desfasura intr-un fir lung continuu. ◊ Tranz. Desira ata de pe ghem. 3. (Despre impletituri sau obiecte impletite) A se desface, a se destrama. ◊ Tranz. A desirat dantela. 4. Fig. (Despre oameni sau corpul omenesc) A se destinde (2) in toata lungimea lui. 5. Fig. (Rar; despre locuri si peisaje din natura) A se desfasura in fata privitorului. – Lat. diserrare. Cf. sir.

A FURA fur tranz. 1) (bunuri care apartin altcuiva) A-si insusi pe nevazute (in mod nelegal sau cu forta); a rapi. ◊ ~ (pe cineva) cu ochiul (sau cu privirea) a privi pe cineva pe ascuns si cu dragoste. 2) fig. A lua pe neasteptate sau pe nesimtite. Vantul i-a furat palaria. ◊ ~ (cuiva) o sarutare a saruta pe neasteptate (pe cineva). 3) fig. (persoane sau manifestarile lor) A coplesi fermecand. L-a furat frumusetea naturii. ◊ ~ inima (cuiva) a) a incanta (pe cineva); b) a face (pe cineva) sa se indragosteasca. ~ (cuiva) ochii (sau vederile) a ramane incantat, uitandu-se la cineva. /<lat. furare

RADIO- element prim de compunere savanta cu semnificatia: 1. „(relativ la) energia radianta si radiatii de diferite naturi”; 2. „(referitor la) undele electromagnetice si la aplicatiile lor”, „radiofonic”, „radiofonie”, „radiotelegrafie”. [Pron. -di-o-, var. radi-. / < fr., it., engl. radio-, cf. lat. radius – raza].

COMISIA PENTRU OCROTIREA MONUMENTelOR NATURII, institutie infiintata in anul 1930, sub denumirea de Comisiunea Monumentelor Naturii; este afiliata Academiei Romane (din 1950); are sarcina de a inventaria monumentele naturii si de a adopta masuri pentru ocrotirea lor. Pina in prezent a delimitat c. 400 de rezervatii naturale (ex. Parcul national Retezat, Polita cu Crini din Ceahlau, Valea Fagilor din N M-tilor Macin, Padurea Letea, lacul si piriul Petea etc.) si a declarat monumente ale naturii o serie de elemente floristice (ex. laleaua Cazanelor, floarea de colti) si faunistice (ex. risul, nagitul, ciocinstorsul). C. a propus, pe baza unor studii fundamentate, constituirea a inca 11 parcuri nationale (Rodna, Calimani, Ceahlau, Piatra Craiului, Delta Dunarii s.a.) realizate in 1990 si reglementarea prin legi a protectiei mediului inconjurator.

naturaLISM s. n. 1. Curent sau tendinta in arta si literatura, care se caracterizeaza prin observarea riguroasa a faptelor din realitatea obiectiva, prin redarea lor fidela, prin preferinta pentru aspectele urate, vulgare ale naturii omenesti etc. 2. Conceptie filozofica care exclude supranaturalul, ridicand natura la rangul de principiu suprem. 3. Teorie etica care intemeiaza notiunea binelui pe un principiu situat in afara moralei (evolutie biologica, placere etc.), viata morala fiind o prelungire a celei biologice. – Din fr. naturalisme.

CIRCUIT ~e n. 1) Miscare pe un cerc inchis cu revenire la punctul initial ◊ ~ul capitalului miscare a capitalului industrial in sfera productiei (bani-marfa-bani). 2) Sistem de medii sau de conducte prin care circula ceva (lichide, vapori, gaze, electricitate etc.). ◊ ~ul apei in natura proces continuu de circulatie a apei in diferitele ei stari. ~ electric ansamblu de fire, bune conducatoare de electricitate, care constituie un traseu inchis pentru circulatia unui curent. /<fr. circuit, lat. circuitus

ROUSSEAUISM [RU-SO-ISM] s. n. conceptia lui Jean-Jacques Rousseau, care, pornind de la idealizarea naturii si a „starii naturale” a omului, pe care societatea si civilizatia l-ar corupe, condamna inegalitatea economica si politica, despotismul, sustinand principiul intoarcerii la natura. (< fr. rousseauisme)

BRUEGHel (BRUEGel, BREUGHel) [brohəl], familie de pictori flamanzi: 1. Peter B. cel Batrin (numit si B. al Taranilor) (c. 1525-1569). Autor de peisaje panoramice si de scene de gen, in care a evocat viata taraneasca sau teme din folclorul national („Proverbele”, „Anotimpurile”, „Nunta taraneasca”, „Orasul taranesc”, „Parabola orbilor”), tratate cu verva si lirism. 2. Pieter B. cel Tinar (numit si B. al Infernului) (c. 1564-1638). Fiul lui B. (1). Viziuni infernale, scene cu incendii; copii dupa lucrarile tatalui sau („Uciderea pruncilor”, in Muzeul de Arta Nationala a Romaniei). 3. Jan B. (numit si B. de Catifea) (1568-1625). Fiul lui B. (1). Peisaje de mici dimensiuni, dar mai ales naturi moarte, fructe si buchete de flori.

BRUNO, Giordano (1548-1600), filozof renascentist italian. Intemnitat de Inchizitie in 1592, a fost ars pe rug la Roma, ca eretic. Sub influenta neoplatonismului italian, el preconiza sa nu se foloseasca decit ratiunea pentru a cunoaste lumea. In dialogurile sale („Despre cauza, principiu si unitate”, „Despre infinit, univers si lumi”), a expus o filozofie panteista (natura este „Dumnezeu in lucruri”). Dezvoltind conceptia heliocentrica a lui Copernic, a sustinut existenta unui Univers infinit cu o infinitate de lumi.

NESTORIANISM (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Nestorie) s. n. Doctrina religioasa opusa arianismului, fundata de Nestorie si condamnata ca erezie de sinodul din Efes (431); sustinea ca in Iisus Hristos trebuie sa distingem doua persoane, doua individualitati, asa cum se disting doua naturi – umana si divina – opuse una celeilalte. Persecutati, adeptii lui Nestorie s-au refugiat in Persia si de acolo mai departe, pana in Imp. Chinez; astazi se mai afla in Iran, Irak si Siria.

chimie f. (fr. chimie, mlat. chimia, d. mgr. himia [scris hemeia, din care cauza Germanii zic chemie], d. vgr. hymeia, dupa hymos, suc, adica „stiinta sucurilor”, dupa cum se dibuia pe atunci, si Hemmis, un oras in Egipt, de unde si ar. kimia, adica „stiinta egipteneasca”. V. alchimie). Stiinta care se ocupa de natura si proprietatile corpurilor simple, de actiunea moleculara a lor asupra altora si de combinatiunile datorite [!] acestei actiuni. Propriu vorbind, chimia incepe cu Francezu Lavoisier in sec. 18 inlocuind alchimia. – Rar si himie, si himie.

RODIU² s. n. element chimic, metal rar asemanator cu platina, care se gaseste in natura impreuna cu aceasta si care se intrebuinteaza aliat cu ea la confectionarea unor instrumente de laborator. – Din fr. rhodium.

PRESOCRATIC, -A, presocratici, -ce, adj., s. m. pl. 1. Adj. Anterior lui Socrate. 2. S. m. pl. Nume dat unui grup de filozofi greci care, inaintea lui Socrate, au construit sisteme care incercau sa explice lumea, natura. – Din fr. presocratique, engl. pre-Socratic.

CALITATE s. 1. v. insusire. 2. insusire, natura. (~ unui lucru.) 3. v. valoare. 4. insusire, virtute, (rar) bun. (Caracterul lui e o ~ de pret.) 5. v. nivel. 6. v. dar. 7. (pop.) mana. (Faina de ~ a doua.) 8. titlu. (Are ~ de inginer.) 9. autoritate, cadere, competenta, drept, indreptatire, (inv.) volnicie. (Nu am ~ sa ma pronunt.) 10. v. functie.

natura ~i f. 1) Lumea fizica inconjuratoare in toata diversitatea manifestarilor ei; totalitatea fiintelor si lucrurilor existente. ◊ ~ moarta a) grup de obiecte neinsufletite, utilizabile; b) pictura reprezentand un grup de obiecte de acest gen (fructe, legume, flori, vanat etc.). Din (sau de la) ~ innascut. 2) Aspect estetic al unui teritoriu; priveliste; peisaj. A admira ~a. ◊ In sanul ~ii departe de ceea ce este facut de mainile omului. 3) fig. Caracter specific; esenta. ~a lucrurilor. 4): In ~ in produse (naturale sau create de om) ori in prestari de servicii. 5): Dupa ~ dupa modelul obiectelor din realitate; conform cu realitatea. 6) (in artele plastice) Obiect real care trebuie reprezentat. 7) Fel de a fi al unui individ; caracter; fire. ~a umana. ◊ Obisnuinta este a doua ~ se spune despre o stare sau o actiune cu care s-a obisnuit cineva. 8) Fel de a fi; gen. ◊ Carbune de ~ organica carbune animal. (Lucrurile sunt) de asa ~ (lucrurile sunt) de asa fel. [G.-D. naturii] /<fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur

TelEOLOGIE f. Conceptie filozofica care considera ca orice fenomen sau proces din natura are un scop prestabilit; finalism. [G.-D. teleologiei; Sil. -le-o-] /<fr. teleologie

ARISTOTelISM s.n. Conceptia filozofica a lui Aristotel, care, avand ca punct de plecare recunoasterea primordialitatii naturii fata de cunoastere, arata ca generalul exista in lucrurile individuale, ca esenta exista in obiecte si ca adevaratele „substante” (realitati primordiale si independente) sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simturi. [< fr. aristotelisme, cf. Aristotel – filozof grec din antichitate].

ARGILA s.f. (Petr.) Roca sedimentara, alcatuita din silicati de aluminiu, foarte raspandita in natura si folosita in olarie, in sculptura etc.; lut. [Pl. -le. / < fr. argile, it. argilla < lat. argilla].

FAZA s.f. Fiecare dintre aspectele succesive pe care le prezinta Luna sau unele planete in timpul revolutiei lor. ♦ Fiecare dintre starile succesive ale dezvoltarii unui proces din natura sau din societate; etapa. [< fr. phase, cf. gr. phasis – aparenta].

natura s.f. 1. Lumea inconjuratoare in intreaga diversitate a manifestarilor si a formelor ei de miscare; univers. ♦ Lumea organica si anorganica; mediu inconjurator. ◊ natura moarta = grup de lucruri neinsufletite; pictura reprezentand un asemenea grup. 2. Caracter, temperament; fire, trasatura (fizica sau spirituala a cuiva). 3. Caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi. [< lat., it. natura, fr. nature].

ARISTOTelISM s. n. conceptie filozofica a lui Aristotel, care, avand ca punct de plecare recunoasterea primordialitatii naturii fata de cunoastere, arata ca generalul exista in lucrurile individuale, ca esenta exista in obiecte si ca adevaratele „substante” sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simturi. (< fr. aristotelisme)

FAZA¹ s. f. 1. fiecare dintre aspectele succesive pe care le prezinta Luna sau unele planete in timpul revolutiei lor. 2. fiecare dintre starile succesive ale dezvoltarii unui proces din natura sau din societate; etapa, stadiu. ♦ a fi pe ~ = (fam.) a fi atent si a actiona prompt. 3. interval de timp in care are loc o anumita operatie, caracteristica unui ciclu de transformare. 4. (fiz.) fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite. ◊ argument al unei marimi care variaza sinusoidal in timp. 5. (chim.) parte omogena fizic dintr-un sistem eterogen. (< fr. phase)

ISTORICISM s. n. 1. principiu al explicarii fenomenelor care fac obiectul stiintelor naturii sau al stiintelor sociale, exclusiv prin geneza si evolutia lor. 2. morfologism. (< engl. historicism, germ. Historizismus)

V**********M s. n. imitatie a poeziei lui V******u carac-terizata prin cultul vietii pasnice in mijlocul naturii, prin seninatate si gratiozitate si printr-un puternic sentiment patriotic. (< v*******n + -ism)

BERNARDIN DE SAINT-PIERRE [bernardẽ de sẽ pier], Jacques-Henri (1737-1814), scriitor francez. Precursor al romantismului. Discipol al lui J.-J. Rousseau, a contribuit la dezvoltarea gustului pentru natura si exotism („Studiile naturii”). Capodopera sa este romanul idilic „Paul si V*******”.

BOCCACCIO, Giovanni (1313-1375), scriitor renascentist italian. Intemeietorul prozei artistice italiene. Comentator al lui Dante, prieten si admirator al lui Petrarca. Capodopera sa, „Decameronul”, culegere de o 100 de nuvele, savuros tablou de moravuri, prezinta, printr-o mare varietate de tipuri surprinse in ipostaze revelatorii, o adevarata „comedie umana”. A denuntat cu umor prejudecatile si excesele ascetismului medieval, opunindu-le idealul omului renascentist. Romanele sale, impletind ironia cu senzualitatea („Fiammetta”), prefigureaza proza psihologica moderna. Idilele pastorale („Poemul nimfelor de la Fiesole”, „Poemul nimfelor lui Ameto”) reinvie lumea mitologica, cu un proaspat simt al naturii. Lucrari de eruditie in limba latina.

NON, NISI PARENDO, VINCITUR (lat.) nu o birui, daca nu i te supui – Fr. Bacon, „Novum Organum”, aphorism, 129. In varianta engleza: „Nature, to be commanded, must be obeyed” („Trebuie sa te supui naturii ca sa-i poti porunci”). Omul nu poate determina natura sa-i serveasca interesele decat cunoscand si respectand legile ei.

RADICEVIC [radi:tʃevitʃ], Branko (1824-1853), poet sarb. Discipol al lui V.S. Karadzic. Lirica romantica, in maniera lui Byron, concisa, alegorica, paradoxala, cu accente populare pe tema naturii, a dragostei de viata si iubirii („Poezii”, „Razbunarea”).

SALCIUA, com. in jud. Alba, situata in depresiunea omonima,la poalele NV ale m-tilor Trascau si cele SE ale Muntelui Mare, in zona de confl. a raului Salciuta cu Ariesul; 1.712 loc. (2005). Resed. com. S. este satul Salciua de Jos, atestat documentar in 1365. Halte de c. f. (in satele Salciua de Jos si Salciua de Sus). Centru de tesaturi din lana si de cojocarit (in satul Salciua de Jos). Oierit. Pomicultura. Muzeu cu colectii de istorie locala, de costume populare, icoane pe sticla, carti vechi, obiecte de uz gospodaresc. In satul Sub Piatra se afla biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1798, cu picturi pe peretii interiori din sec. 19), iar in satul Valea Larga biserica de lemn cu dublu hram – Sf. Treime si Sf. Ilie (1782). In arealul com. S. se afla pestera Huda lui Papara si pestera de la Grosi, declarate monumente ale naturii.

FURIOS, -OASA, furiosi, -oase, adj. (Despre oameni si animale si despre manifestarile lor) Cuprins de furie, manios. ♦ (Adverbial) Cu furie. ♦ (Despre elemente ale naturii) Violent, puternic, naprasnic. [Pr.: -ri-os] – Din fr. furieux, lat. furiosus.

ROMANTISM s. n. Miscare artistica si literara aparuta la inceputul sec. XIX ca o reactie impotriva clasicismului si regulilor lui formale, care a preluat traditiile nationale si populare, promovand cultul naturii, lirismul, fantezia si libertatea de expresie. ◊ Ansamblu de aspecte care caracterizeaza curentul romantic; inclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie. ♦ Romantism economic = curent utopic aparut in economia politica, in secolul trecut. – Din fr. romantisme.

ANTROPOLOGISM n. Conceptie filozofica care considera omul ca parte a naturii fara a tine seama de mediul social-istoric al dezvoltarii lui. /<fr. anthropologisme

DEISM s.n. Orientare filozofica-religioasa din sec. XVII-XVIII, care recunostea existenta lui Dumnezeu numai ca o cauza primara, impersonala a lumii, negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana si teza interventiei acestuia in viata naturii si a societatii. [Pron. de-ism. / < fr. deisme, cf. lat. deus – zeu].

ISTORIE s. f. 1. proces obiectiv al dezvoltarii fenomenelor in natura si societate. 2. stiinta care studiaza dezvoltarea societatii omenesti in intreaga ei complexitate. 3. stiinta care se ocupa cu studiul aparitiei si dezvoltarii faptelor intr-un anumit domeniu. ◊ expunerea critica a unor fapte istorice. 4. povestire, naratiune. 5. (fam.) intamplare, patanie; pozna. (< lat., gr. historia, it. istoria, dupa fr. histoire)

ACUSTIC, -A I. adj. referitor la acustica. II. s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza natura si proprietatile sunetelor. 2. disciplina muzicala care studiaza sunetele si legile perceperii lor. 3. calitate a auditiei sunetelor intr-o incapere. (< fr. acoustique)

TRANSCENDENTA s. f. 1. insusirea a ceea ce este transcendent. 2. (in filozofiile religioase) ipostaza a divinitatii, care se afla deasupra creatiilor sale. ◊ (in existentialism) situatia omului care isi depaseste conditia lui existentiala obisnuita; (p. ext.) conditie a omului ca fiinta care depaseste natura. ◊ (in fenomenologie) rezultat al datului obiectiv prin actul intentional de constiinta sau prin intuitie. (< fr. transcendance)

CONSTITUTIE s. I. conformatie, factura, fizic, natura, structura, (inv.) temperament. (De o ~ delicata sau robusta.) II. (POL.) (inv.) statut. (~ lui Cuza.)

DEnaturaT, -A adj. 1. Care are natura, caracterele initiale distinctive schimbate. ◊ Spirt denaturat = alcool impropriu pentru consumatie, datorita denaturarii lui cu o substanta otravitoare.. 2. (Fig.) Care nu are sentimentele naturale de afectiune si umanitate. [< denatura].

BADESCU, Horia (n. 1943, Arefu, jud. Arges), poet roman. Lirica a misterului existential si cosmic, evocari de natura in care fiorul transcendentalului subsumeaza descriptia („Marile eleusii”, „Recurs la singuratate”, „Apararea lui Socrate”, „Anotimpuri”).

UNIVERSALE (UNIVERSALII) (‹ lat.) Proprietate care poate fi predicata despre toti indivizii de un anumit fel (precum „rosul”) sau relatie (relatia de rudenie, cum ar fi cea de frate, relatiile cauzale, relatiile de spatiu sau timp). Introducerea conceptului in filozofie se atribuie lui Socrate. Chestiunea de ordin metafizic cu privire la u. se refera la natura reala a u., generand asa-numita cearta (disputa, problema) universaliilor. In Antic., discutata in contradictoriu de Platon si Aristotel, ea devine centrala in Ev. med. cand s-au conturat trei pozitii principale: realismul (u. exista independent de lucrurile particulare); nominalismul (u. nu exista independent de lucrurile particulare); conceptualismul (u. exista numai in minte). In sec. 20 problema u. a renascut mai ales in traditia filozofiei analitice (Frege, Russell, Wittgenstein, Quine). V. realism, nominalism, conceptualism.

DETERMINISM s.n. (Fil.) Teorie care sustine universalitatea principiului cauzalitatii, teza ca toate fenomenele naturii, societatii si gandirii se nasc si se dezvolta in virtutea unor cauze, miscarea lor fiind guvernata de legi obiective. [< fr. determinisme].

APRIORISM s.n. (In filozofia lui Kant si a discipolilor lui) Conceptie falsa, idealista, care considera spatiul, timpul, cauzalitatea etc. nu ca proprietati ale naturii obiective reflectate in constiinta, ci ca notiuni apriorice. [Pron. -pri-o-. / cf. germ. Apriorismus, fr. apriorisme].

POLARITATE s. f. 1. Proprietate a unui sistem fizic de a avea, in doua puncte ale sale, caracteristici de aceeasi natura, dar opuse una celeilalte. 2. Proprietate a unui organism vegetal sau a unei parti din el de a forma doua puncte de crestere cu proprietati diferite. 3. (Fil.) Specie a contradictiei constand in relatia dintre doi termeni care prezinta cel mai mare grad de opozitie posibil si totodata se presupun reciproc, ca polii unui magnet. – Din fr. polarite.

FIZIC, -A adj. 1. Referitor la corpul omului si la activitatea musculara. 2. Referitor la materie, material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei care studiaza natura suprafetei terestre si a mediului geografic. 3. Referitor la metodele fizicii, la fenomenele pe care le studiaza fizica. // s.n. Infatisare, aspect exterior al (corpului) unei persoane. [Var. fisic, -a adj. / < fr. physique, lat. physicus, gr. physikos].

ANTROPOPATIE s. f. 1. forma de delir caracterizata prin convingerea bolnavului ca in propriu-i corp coexista fiinte umane, pe care le simte si carora le percepe vocea. 2. atribuirea de insusiri si stari afective specific umane unor obiecte, mediului inconjurator, naturii. ◊ reprezentare a divinitatii, in sistemele religioase primitive, ca o fiinta cu sentimente si pasiuni omenesti; antropopatism. (< fr. anthropopathie)

FelIX QUI POTUIT RERUM COGNOSCERE CAUSAS (lat.) fericit cel ce a putut cunoaste cauzele lucrurilor – Vergiliu, „Georgica”, II, 490. Probabil elogiu al lui Lucretiu; versul exprima admiratia fata de spiritele cutezatoare care au reusit sa patrunda tainele naturii.

Eunomia, fiica lui Zeus si a lui Themis si una dintre „ore” – divinitati care vegheau asupra anotimpurilor si asupra ordinii din natura si societate (v. si Horae).

TEORIE ~i f. 1) Sistem de principii, de idei, obtinute prin generalizarea experientei umane, care reflecta legitatile naturii, societatii si gandirii. 2) Totalitate a tezelor generalizate dintr-un domeniu al cunoasterii (stiintifice sau artistice). ~ea relativitatii. 3) Conceptie asupra unui lucru, formata la o persoana sau la un grup de persoane. ◊ In ~ in mod abstract, speculativ. [G.-D. teoriei; Sil. te-o-] /<ngr. theoria, lat. theoria, fr. theorie

FACTORING/FACTARIU/ s. n. serviciu complex de natura financiara si contabila (acordari de credite, incasari, plati, deconturi etc.) pe care o societate comerciala il face alteia. (< engl., fr. factoring)

FAZA, faze, s. f. Fiecare dintre etapele distincte din evolutia unui proces din natura sau din societate; fiecare dintre starile succesive ale unei transformari. ♦ Fiecare dintre aspectele succesive pe care le iau Luna si unele planete, determinate de orientarea pe care o au fata de Pamant partile din suprafata lor iluminate de Soare. ♦ Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. ♦ (Fiz.) Argument al unei marimi care variaza sinusoidal in timp si care caracterizeaza marimea in orice moment. ◊ (In expr.; fam.) A fi pe faza = (a fi atent si) a actiona prompt, la momentul potrivit. – Din fr. phase.

FORTA s.f. I. 1. Putere, tarie, vigoare. ◊ Tur de forta = actiune care cere multa putere, indemanare si energie; forta de munca = capacitatea de munca a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice si intelectuale datorita carora el este in stare sa produca bunuri materiale; forta de productie = categorie economica, desemnand una din laturile modului de productie, cuprinzand totalitatea mijloacelor de productie si a fortelor de productie, privite in unitatea si in interactiunea lor dialectica. ♦ Energie morala. ♦ Aptitudine, capacitate. 2. Forte armate = armata, unitati militare. II. Energie, putere naturala, element al naturii. ♦ Cauza care scoate un corp din starea de repaus sau de miscare sau care schimba directia si viteza miscarii. III. Constrangere, violenta. ◊ (Caz de) forta majora = situatie in care cineva nu poate actiona dupa vointa din cauza unor imprejurari care il domina. [Pl. -te. / < fr. force].

DEMOCRATIZARE s. f. actiunea de a democratiza; proces menit sa permita o participare larga a cetatenilor la conducerea vietii politice, economice si sociale a tarii. ♦ (ec.) a capitalului = teorie potrivit careia dezvoltarea societatilor pe actiuni si plasarea actiunilor in randurile muncitorilor ar schimba natura capitalului, fiecare posesor al unei actiuni devenind coproprietar al unei intreprinderi si putand participa la conducerea ei. (< democratiza)

EXISTENTA, existente, s. f. 1. Faptul de a exista, de a fi real; categorie filozofica care se refera la natura, materie, la tot ceea ce exista independent de constiinta, de gandire. ♦ Viata considerata in durata si continutul ei. ♦ Durata (a unei situatii, a unei institutii). 2. Conditiile, mijloacele materiale necesare vietii. ♦ Viata; mod de viata, fel de trai. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. existence, lat. existentia.

SCHOPENHAUERISM s.n. Filozofia lui Schopenhauer, care afirma ca esenta lumii este vointa universala, oarba si irationala si exclude existenta legilor dezvoltarii naturii si societatii si implicit posibilitatea cunoasterii stiintifice, iar in arta propaga un estetism mizantrop, culminand prin proclamarea idealului mistic al „nirvanei”. [< Schopenhauer – filozof idealist german + -ism].

SCHOPENHAUERISM s. n. filozofia lui Schopenhauer, care afirma ca esenta lumii este vointa universala, oarba si irationala, si exclude existenta legilor dezvoltarii naturii si a societatii si propaga un estetism mizantrop, culminand prin proclamarea idealului mistic al „Nirvanei”. (< schopenhauerian + -ism)

CIUPERCA (‹ bg.) s. f. 1. (La pl.) Increngatura de talofite lipsite de clorofila, heterotrofe (saprofite sau parazitare) uni- sau pluricelulare, care se reproduc prin spori si au ca aparat vegetativ un tal. Se cunosc c. 10.000 de specii. Au importanta in circuitul elementelor minerale in natura, in fermentatii (drojdia de bere); unele sint comestibile (zbirciogul, hribul) altele sint otravitoare (palaria-sarpelui); din ele se extrag antibiotice (penicilina din Penicillium), iar altele (parazite) produc pagube importante in agricultura (malura, taciunele). Multe dintre ele produc micoze la om. Sin. fungi. 2. Obiect de lemn, de forma unei ciuperci (1), pe care se intinde ciorapul cind se cirpeste. 3. Ciuperca sinei = partea superioara, ingrosata, a unei sine de cale ferata pe care ruleaza rotile. 4. C. eoliana = forma de relief eolian rezultata in urma procesului de coraziune. (ex.: Babele din masivul Bucegi, Tigaile din masivul Ciucas s.a.).

HAFIZ (supranumele lui Sams-od-Din Mohammed Hāfez) (c. 1325-c. 1389), poet persan. Rubaiate, macameuri si gazeluri celebrand vinul, frumusetea, natura („Divan”). Datorita armoniei limbii si a stilului, este considerat un clasic al literaturii persane si universale. Puternica influenta asupra lui Goethe.

PRAPAD, prapaduri, s. n. 1. Dezlantuire de forte, provocata de fiinte sau de elementele naturii, care pricinuieste mari distrugeri de bunuri sau de vieti omenesti; urgie, ruina, dezastru. ◊ Expr. Prapadul pamantului (sau Domnului, lui Dumnezeu), se spune despre o nenorocire ingrozitoare, despre ceva insuportabil, coplesitor. 2. Cantitate foarte mare, enorma; multime imensa; puhoi. – Din prapadi (derivat regresiv).

POLIARTRITA, poliartrite, s. f. Boala care se manifesta prin inflamatia acuta sau cronica a mai multor articulatii in acelasi timp si care este de natura reumatismala, tuberculoasa, bacilara etc. ◊ Poliartrita cronica evolutiva = reumatism cronic deformant, cu evolutie progresiva, care afecteaza articulatiile extremitatilor. [Pr.: -li-ar-] – Din fr. polyarthrite.

DE prep. 1. (arata continutul). (Un pahar ~ apa.) 2. (temporal) cu, dupa. (Zi ~ zi.) 3. (local) in. (O trece ~ partea cealalta a drumului.) 4. (arata scopul) pentru. (Planta ~ samanta.) 5. (arata scopul) ca, drept, pentru, spre. (~ incercare; ~ exemplu.) 6. (arata natura, provenienta) din. (Faina ~ porumb; masa ~ brad.) 7. (arata obiectul) (inv.) pregiur. (Avea grija ~ oaspeti.) 8. (arata obiectul) despre. (E vorba ~ el.)

DEMOCRATIZARE s.f. Actiunea de a democratiza si rezultatul ei. ◊ (Ec.) Democratizarea capitalului = Teorie potrivit careia dezvoltarea societatilor pe actiuni si plasarea actiunilor in randurile muncitorilor ar schimba natura capitalului si a capitalismului, fiecare posesor al unei actiuni devenind coproprietar al unei intreprinderi si putand participa la conducerea ei. [< democratiza].

PASTel s.n. 1. Creion de pictura, moale, colorat, facut din culori pulverizate amestecate cu talc si cu guma arabica. ♦ Desen, pictura reprezentand un peisaj din natura, executat cu astfel de creioane, cu acuarela sau cu ulei. 2. (Lit.) Poezie descriptiva cu fond liric, in care este infatisat un peisaj din natura. 3. Lucrare muzicala lirica, amintind de un pastel (2) sau compusa pe cuvintele acestuia. // adj. (Culoare) delicata, pala. [Pl. -luri, -le. / cf. fr. pastel, it. pastello < pasta – pasta].

ROUSSEAU [ruso], Jean-Jacques (1712-1778), filozof, scriitor si muzician francez. Reprezentant al romantismului. Colaborator al Enciclopediei. Autor al „Contractului social”, potrivit caruia, in starea naturala, viata este libera si independenta, iar neajunsurile conditiei umane au fost la origine societatea. Salvarea este posibila printr-o organizare politica centrata pe ideea de libertate si de vointa generala („Discurs asupra inegalitatii”). Doctrina politica a lui R. avea sa devina platforma democratiei radicale iacobine in timpul Revolutiei Franceze. Conceptia sa pedagogica preconizeaza educatia conform cu natura proprie a copilului („Emil sau despre educatie”). Principiul revenirii la natura (denumit ulterior „rousseauism”) si ideea primordialitatii sentimentului in raport cu ratiunea (caracteristica si pentru deismul sau), care strabat principalele scrieri literare ale lui R. (romanul epistolar „Iulia sau noua eloiza”, „Confesiunile”), au facut din el un precursor al romantismului francez si european. Ca muzician a compus muzica de opera („Vrajitorul satului”, „Pygmalion”), cantece; autor al unui sistem de notatie muzicala; a abordat probleme de estetica si de teorie a muzicii.

DESCINDERE, descinderi, s. f. Actiunea de a descinde si rezultatul ei. ♦ Deplasare a unui organ de urmarire penala la locul savarsirii infractiunii, pentru a face constatari si a strange probe de natura a duce la lamurirea pricinii. – V. descinde.

AMAN, Theodor (1831-1891, n. Cimpulung), pictor si grafician roman. A oscilat intre academism si romantism, prezentind puternice trasaturi realiste si, in mestesug, receptivitate la innoiri impresioniste. Compozitii cu teme istorice („Izgonirea turcilor de la Calugareni”, „Boerii surprinsi la ospat de trimisii lui Vlad Tepes”), tablori de gen („Hora la Aninoasa”, „Bal mascat in atelier”, „Pe terasa la Sinaia”). Portrete („Principesa Zoe Brincoveanu”), naturi moarte. In creatia sa de gravor (acvaforte) imbratiseaza o tematica similara cu a picturii. Fondator, alaturi de Gh. Tattarescu, al Scolii de Arte Frumoase din Bucuresti, pe care o conduce pina la sfirsitul vietii. M. post-mortem al Acad. (1991).

ALTFel adv. 1. In alt chip. Altfel n-ai cum sa le zici (JARNIK-BARSEANU). ◊ (Adjectival, precedat de adv. „mai”) Eu te socoteam mai altfel (ISPIRESCU). ◊ Loc. adj. Altfel de = de alta natura, de alt soi. ◊ Expr. De altfel = insa; cu toate acestea; in plus. 2. Daca nu, in caz contrar. – Din alt + fel.

NUD¹ ~da (~zi, ~de) 1) Care nu are nici o haina pe el; neimbracat; dezbracat; gol. 2) (despre plante si despre parti ale lor) Care nu are peri sau puf. ◊ Floare ~da floare fara petale si sepale, numai cu stamine. 3) si fig. (despre materiale din natura) Care este lipsit de artificiu; natural; simplu. Piatra ~da. 4) fig. Care este exprimat direct, fara ocolisuri; nevoalat. Afirmatie ~da. /<lat. nudus, it. nudo

DEFINITIE s.f. 1. Operatie logica prin care se arata continutul unei notiuni, enuntandu-se notele ei esentiale sau adesea indicandu-se genul proxim si diferenta specifica; propozitie prin care se exprima aceasta determinare. ◊ Prin definitie = prin insasi natura lucrurilor. 2. Procedeu conceptual servind la introducerea unui simbol nou intr-un limbaj formalizat sau la specificarea semnificatiei unei expresii. [Gen. -iei, var. definitiune s.f. / cf. fr. definition, it. definizione, lat. definitio].

CARTARE, cartari, s. f. 1. Actiunea de a carta si rezultatul ei. 2. Urmarire pe teren si transpunere, prin semne si prin culori conventionale, pe harti topografice, a raspandirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci, formatiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.

A SE TEMPERA ma ~ez intranz. 1) (despre fenomene ale naturii) A scadea in intensitate; a pierde din intensitate; a se ogoi; a se modera; a se domoli. 2) (despre persoane si despre manifestarile lor) A deveni calm, infranandu-se; a se potoli; a se domoli; a se modera; a se ogoi. /<fr. temperer

L’HOMME N’EST QU’UN ROSEAU, LE PLUS FAIBLE DE LA NATURE, MAI C’EST UN ROSEAU PENSANT (fr.) omul nu e decat o trestie, cea mai fragila din natura, dar o trestie ganditoare – Pascal, „Pensees”, 347. Desi este o faptura fragila, omul este puternic prin inteligenta.

NOAILLES [noai], Anne-elisabeth, contesa Mathieu de (nascuta Brancoveanu) (1876-1933, n. Paris), scriitoare franceza de origine romana. Salonul ei literar a fost frecventat de mari personalitati ale epocii: Proust, Colette, P. Valery, Cocteau. Poeme simboliste dominate de bucuria dragostei, cultul pentru natura si de obsesia mortii („Inima nemarginita”, „Viii si mortii”, „Umbra zilelor”, „Fortele eterne”). Romane („Noua speranta”, „Chipul transfigurat”, „Dominatia”); eseuri. Memorialistica („Cartea vietii mele”). M. de onoare a Acad. Romane (1925).

TelEOLOGIE s. f. Doctrina filozofica potrivit careia totul in natura ar fi organizat in conformitate cu un anumit scop, cu o anumita cauza finala. ♦ Studiul, cercetarea in functie de scop; teoria finalitatii. [Pr.: -le-o-] – Din fr. teleologie.

SISTEM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forte etc.) dependente intre ele si formand un tot organizat, care pune ordine intr-un domeniu de gandire teoretica, reglementeaza clasificarea materialului intr-un domeniu de stiinte ale naturii sau face ca o activitate practica sa functioneze potrivit scopului urmarit. ◊ Sistem informational = ansamblu de procedee si mijloace de colectare, prelucrare si transmitere a informatiei necesare procesului de conducere a intreprinderilor, institutiilor, ministerelor etc. ♦ Totalitatea relatiilor pe baza carora este alcatuit un sistem (1). 2. Totalitatea depozitelor formate in decursul unei perioade geologice. 3. Metoda de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operatii, fel de a lucra; norma, obicei. ◊ Sistem Braille = metoda de scriere pentru orbi, cu litere tipografice speciale scoase in relief, pentru a putea fi pipaite. 4. Model, tip, tipar; marca (de fabrica). 5. (In sintagma) Sistem audio = combina muzicala. [Var.: (rar) sistema s. f.]

MEDIOCRU ~a (~i, ~e) 1) Care se afla intre doua parti extreme sau intre doua lucruri de aceeasi natura. Pasiune ~a. 2) Care este insuficient (in cantitate sau calitate); lipsit de valoare cantitativa sau calitativa. Salariu ~. Hrana ~a. 3) (despre persoane sau despre manifestarile lor) Care manifesta insuficienta intelectuala; marginit; limitat; redus. elev ~. Capacitate ~a. [Sil. -di-o-] /<fr. mediocre

CALM², -A, calmi, -e, adj. 1. (Despre natura) Care se afla in stare de liniste deplina. ♦ Fig. (Despre viata omului) Care are o desfasurare linistita. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapaneste; p. ext. potolit, domol. – Fr. calme.

PERSONIFICAT, -A, personificati, -te, adj. 1. (Despre lucruri, animale sau fenomene din natura) Care este reprezentat sub infatisarea sau cu insusirile unei persoane (1). 2. Care exemplifica (prin persoana sa) o calitate, un anumit caracter, un defect pe care il poseda in cel mai inalt grad. – V. personifica.

MATERIALISM s. n. 1. Conceptie filozofica potrivit careia materia este factorul prim, iar constiinta factorul derivat; spec. filozofie marxista. ◊ Materialism dialectic = stiinta despre raportul dintre materie si constiinta, despre legile cele mai generale ale miscarii si dezvoltarii naturii, societatii si cunoasterii, care este in acelasi timp baza filozofica a marxism-leninismului. Materialism istoric = parte integranta a filozofiei marxist-leniniste, al carei obiect il constituie societatea in unitatea si interactiunea laturilor ei, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice. 2. (Depr.) Interes exagerat manifestat de cineva pentru problemele materiale. – [Pr.: -ri-a-] – Din fr. materialisme, germ. Materialismus.

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

A SE MODERA ma ~ez intranz. 1) (despre fenomene ale naturii) A deveni mai putin intens; a pierde din intensitate; a se domoli; a se ogoi; a se potoli; a se tempera. 2) (despre persoane sau despre manifestarile lor) A capata calmul, infranandu-se; a se tempera; a se ogoi; a se domoli. /<fr. moderer

A SE POTOLI ma ~esc intranz. 1) (despre fenomene ale naturii) A pierde din intensitate (pana la incetare); a se domoli; a se ogoi; a se tempera; a modera; a se linisti. 2) (despre persoane si despre manifestarile lor) A ajunge la o stare de liniste; a recapata calmul; a se linisti; a se calma; a se alina; a se astampara. /<sl. potoliti

DUALITATE s.f. 1. Calitatea a ceea ce este dublu, care prezinta o natura dubla. 2. (Log.) Raport de opozitie intre doua functii logice, astfel incat a doua poate fi obtinuta prin negarea simultana a valorii celei dintai si a argumentelor ei. 3. Dualitatea puterii = situatie politica instabila si temporara, care se manifesta prin existenta concomitenta a doua puteri politice in stat, exprimand interese de clasa opuse sau interesele a doua grupuri politice rivale din cadrul aceleiasi clase. 4. (Mat.) Transformare prin care, intr-un plan, unui punct ii corespunde o dreapta si invers. [Cf. fr. dualite, lat. dualitas].

DEFINITIE s. f. operatie logica prin care se determina continutul unei notiuni, notele ei esentiale, indicandu-se genul proxim si diferenta specifica, sau se precizeaza intelesul unui cuvant ori simbol; propozitie prin care se exprima aceasta determinare. ♦ prin ~ = prin insasi natura lucrurilor. (< fr. definition, lat. definitio)

UNIUNEA INTERNATIONALA PENTRU CONSRRVAREA NATURII (UICN, IUCN), organizatie internationala fondata de UNESCO in 1948, avand ca scop promovarea actiunilor menite sa asigure mentinerea cadrului natural si a resurselor naturale, atat pentru valoarea lor culturala sau stiintifica, cat si pentru o sustinuta bunastare economica si sociala a omenirii. Sub egida UICN se realizeaza listele rosii sau carti rosii de plante si animale (care semnaleaza, pentru fiecare tara sau regiune, speciile periclitate, vulnerabile sau rare). UICN stabileste principiile si normele pentru declararea si managementul ariilor protejate, dupa care se ghideaza organele nationale de decizie. Din 1952 se numeste Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii si a Resurselor sale.

LAMARCKISM (‹ fr.; {s} n. pr. Lamarck) s. n. (BIOL.) Teorie formulata de J.-B. Lamarck, in 1809, in lucrarea „Filozofia zoologica”, conform careia plantele si animalele se schimba in permanenta, devenind tot mai complicate ca organizare, datorita actiunii factorilor mediului ambiant si a tendintei interne, proprie tuturor organismelor vii, de perfectionare. Sustinand ca principiile evolutiei sunt o lege generala pentru natura vie, Lamarck n-a descoperit adevaratele cauze ale dezvoltarii evolutioniste. Legile de baza ale l. au avut un rol important, influentand ulterior elaborarea teoriei evolutioniste a lui Darwin.

GEN ~uri n. 1) Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) Grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris

ISTORIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natura si din societate. 2) Perioada a evolutiei umane, posterioara preistoriei si protoistoriei cunoscuta din documente scrise. 3) Stiinta care se ocupa cu studiul evolutiei societatii omenesti si a legitatilor ei de dezvoltare. ~a antica. ~a contemporana. ◊ A intra in ~ a ramane in memorie. 4) Stiinta care studiaza succesiunea evolutiei faptelor intr-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesiva a unor evenimente, fapte; povestire; naratiune. 6) fam. Intamplare neprevazuta si impresionanta care intervine in viata cuiva; peripetie. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia

NUCLEAR adj. Referitor la nucleu, al nucleului (unui atom). ◊ Fizica nucleara = parte a fizicii care studiaza nucleul atomic si fenomenele legate de el; chimie nucleara = parte a chimiei care studiaza nucleul atomului; reactie nucleara = interactiune a doua sau mai multe nuclee atomice (ori constituenti ai acestora), prin care se modifica natura, structura, numarul particulelor participante si se dezvolta o mare cantitate de energie; energie nucleara = energie care se dezvolta prin dezintegrarea atomului in urma unor reactii nucleare. [Pron. -cle-ar. / cf. fr. nucleaire].

CREANGA 1. Ion (1837 sau 1839-1889, n. Humulesti, jud. Neamt), scriitor roman. O vreme diacon si institutor. A facut parte din cercul „Junimii”. Observator jovial si ironic al naturii umane, maestru al stilului oral paremiologic. Basme de factura folclorica, restructurind la dimensiunile fabulosului conflicte si aspecte fundamentale de ordin etic si social ale umanitatii rurale („Povestea lui Harap Alb”, „Capra cu trei iezi”, „Ivan Turbinca”, „Danila Prepeleac”, „Punguta cu doi bani”); proza de exploatare umoristica a situatiilor ambigue („Mos Nichifor Cotcariul”) si mai ales de evocare a universului infantil („Amintiri din copilarie”). Autor de manuale scolare. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 2. Horia C. (1893-1943, n. Bucuresti), arhitect roman. Nepotul lui C. (1). Promotor al arhitecturii moderne in Romania. S-a afirmat intre 1932 si 1942 (blocul si cinematograful „Aro”, azi „Patria” din Bucuresti, hotelul „Aro”, azi „Carpati” din Brasov, halele principale ale uzinelor „Malaxa”, azi „Faur” din Bucuresti).

bruma f., pl. e (lat. bruma, iarna, contras din brevima, din brevissima [dies], cea mai scurta [zi], apoi si „bruma”, dupa pruina, bruma; it. pv. sp. pg. bruma, fr. brume). Roua inghetata (care acopere natura ca o haina alba si suptire). Un fel de praf albicios care acopera unele poame (prunele, strugurii). Abur depus pe lucrurile netede si reci cind sufli pe ele. – Fig. Iron. Spoiala, pospai, mai nimic: o bruma de invatatura.

RENTA (‹ fr.) s. f. Venit regulat pe care il obtine un proprietar in virtutea dreptului sau de proprietate asupra unui teren, capital etc. (prin cedarea contra plata a drepturilor de folosinta a acestora). ◊ R. viagera v. viager. ◊ R. economica = surplusul de venit pe care il primeste un factor de productie (pamantul, capitalul, munca) fata de venitul necesar pentru a-l mentine in ocuparea prezenta. ◊ R. funciara = venitul periodic, sub forma baneasca sau in natura, primit de proprietarul terenului in schimbul cedarii dreptului de ocupare si de utilizare a acestuia, conform cu termenii unui contract de arendare a terenului.

INCINGERE¹, incingeri, s. f. Actiunea de a (se) incinge¹ si rezultatul ei. ♦ Marire a temperaturii unui obiect sau a unui material ca urmare a unei actiuni normale de incalzire, ca rezultat al fermentarii sau al altor fenomene biologice ori de alta natura. – V. incinge¹.

OCROTIRE, ocrotiri, s. f. Actiunea de a ocroti si rezultatul ei; aparare, protejare, sprijin, ajutor. ◊ Ocrotirea sanatatii = complex de masuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, intarirea si refacerea sanatatii, prelungirea vietii si a capacitatii de munca a oamenilor. Ocrotirea naturii = actiune organizata de stat, de o institutie stiintifica nationala sau internationala in scopul utilizarii rationale, al conservarii si al reproducerii resurselor naturale. ♦ Adapost, azil. – V. ocroti.

CENS s. n. 1. (In statul roman) Recensamant al cetatenilor si al averii lor, efectuat din cinci in cinci ani, pentru a servi ca baza la recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. 2. (In oranduirea feudala) Renta in bani sau in natura datorata seniorului de catre posesorul pamantului. 3. (In unele tari capitaliste) Catimea de impozit prevazuta de legile electorale restrictive ale epocii, necesara pentru acordarea dreptului de alegator sau de ales si pentru delimitarea colegiilor electorale din care faceau parte cetatenii. – Lat. lit. census.

1) adevar n., pl. uri (d. adevar 2). Calitatea lucrului adevarat, realitate. Principiu, axioma, maxima: adevaruri matematice. Sinceritate: a vorbi cu accentu adevarului. Pict. si sculpt. Expresiune fidela a naturii: e adevar in acest cap. – in adevar, intr' adevar, in realitate, adevarat, chear [!] cum este. – Vechi -ara, f. pl. ere (ca vara, vere, fem. d. var). si de-adevar (ea dift.) pl. uri. In vest adavar.

HALDANE [ho:ldein], 1. John Scott H. (1860-1936), fiziolog britanic. A stabilit rolul dioxidului de carbon in reglarea respiratiei. Inventator al unui aparat (care-i poarta numele) pentru studiul respiratiei. 2. John Burdon Sanderson H. (1892-1964), biolog britanic. Fiul lui H. (1). Prof. univ. la Londra. Stabilit in India din motive politice (1957). Contributii in domeniul evolutiei geneticii, biochimiei, biometriei, al aplicatiilor matematicii in biologie si al problemelor filozofice ale stiintelor naturii („Biochimia geneticii”).

A SE DEZMORTI ma ~esc intranz. 1) (despre persoane sau parti ale corpului lor) A reveni din starea de amorteala; a se dezgheta. 2) (despre pamant) A se m**a din cauza temperaturii mai ridicate de zero grade. 3) fig. A iesi din starea de inertie. 4) (despre natura) A se trezi la viata; a renaste; a reinvia. /dez- + a amorti

CENS s.n. 1. Recensamant facut din cinci in cinci ani in vechea Roma asupra cetatenilor si a averii lor. ♦ Cens electoral = cuantum minim de impozit care, in anumite sisteme electorale, da dreptul unui cetatean sa aleaga sau sa fie ales. 2. (In oranduirea feudala) Prestatie anuala in bani sau in natura, datorata de posesorul pamantului seniorului sau feudal. [Pl. -suri. / < lat. census, cf. fr. cens, it. censo].

STRONTIU (‹ fr.{i}; {s} n. pr. Strontian, oras in Scotia) s. n. element chimic (Sr; n. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pamantos, foarte asemanator cu calciul, alb-argintiu. Se gaseste in natura sub forma de strontianit, celestina s.a. In combinatii este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitata. A fost descoperit in 1790 si izolat de Sir H. Davy in 1808. Compusii lui coloreaza flacara in rosu si de aceea se folosesc in pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomica 90, dar si 89, care se formeaza in reactiile de fisiune (ex. in bombele atomice), sunt foarte daunatori vietuitoarelor.

CRISTAL s.n. 1. Sticla de fabricatie speciala, de calitate superioara, transparenta si incolora. ♦ Obiect confectionat dintr-o astfel de sticla. 2. Fragment al unui compus (mai ales dintr-o roca) care are de la natura o forma geometrica de poliedru. 3. Cristal-de-stanca = forma naturala cristalizata, pura, a silicei. // (Si in forma cristalo-) element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) cristal”, „de cristal”. [Pl. -le, -luri. / < gr. krystallos – gheata, cf. it. cristallo, fr. cristal, germ. Kristall].

TITAN² (‹ fr. {i}; {s} gr. Titan) s. n. element chimic (Ti; nr. at. 22, m. at. 47,90, p. t. 1.668ºC, p. f. 3.260ºC, gr. sp. 4,5), destul de raspandit in natura (rar in concentratii mari). Metal alb-argintiu usor, foarte stabil din punct de vedere chimic. Mineralele principale din care se extrage t. sunt ilmenitul, rutilul, loparitul s.a. T. si aliajele lui se folosesc ca materiale de constructii in ind. constructoare de avioane, rachete, nave, in ind. chimica, precum si in pictura sub forma de oxid, ca pigment alb (alb de t.). A fost obtinut in stare metalica de Berzelius in 1825, combinatiile sale fiind cunoscute inca din 1789.

adevarat, -a adj. Conform adevarului. Sincer: amic adevarat. Care are calitatile esentiale naturii sale: un diamant adevarat. Convenabil, potrivit: iaca adevaratu sau loc! Astr. Timp adevarat, timp masurat pin [!] miscarea reala a pamintului. Adv. In adevar: adevarat asa (vechi cu adevarat). – Vechi si deadevar (ea dift.), adj. si adv., fem. ara, pl. ere.

PALAMISM (‹ fr.; n. pr. Gr. Palamas) s. n. Teologia energiilor divine necreate, dupa numele autorului ei, Sfantul Grigorie Palamas, formulata impotriva scolasticilor latini si pornind de la experienta sfintilor isihasti, indeosebi Pseudo-Macarie, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin; lumina de pe Muntele Tabor nu este doar un simbol al dumnezeirii lui Hristos, ci o energie care iradiaza din esenta divina ca o revarsare a Duhului Sfant, necreata si fara ipostaza; indumnezeirea este o participare reala, o comunicare personala cu Dumnezeu, fara confuzie de natura; desi Dumnezeu este prezent in energiile necreate, misterul esentei sale ramane necunoscut. P. a stat la baza renasterii spirituale in Imp. Bizantin (sec. 14). O miscare neopalamista a luat nastere in sec. 20, in sanul emigratiei ruse si din Romania.

POP-ART s.n. Curent in arta plastica, mai ales in cea americana, care, considerand ca mediul actual al omului il formeaza marile aglomeratii urbane nenaturale (coplesite de masinism, asaltate de publicitate, invadate de obiectele de larg consum, de deseurile industriale), postuleaza intoarcerea spre o noua orientare realista, intemeiata pe un simt modern al naturii. [< engl. pop(ular)-art – arta populara].

DAR², daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, in semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ◊ Loc. adv. In dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ◊ Sfintele daruri = painea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Insusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ◊ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi in stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (In conceptia crestina) Ajutor pe care il acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ◊ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. daru.

INVARIANT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)

CEAHLAU 1. Masiv muntos, situat in Carpatii Orientali, intre Valea Bistritei la E, a Bistricioarei la N si a Bicazului la S. Este alcatuit in special din conglomerate, care dau in relief forme pitoresti (abrupturi, turnuri, colti). Alt. max.: 1.907 m (vf. Ocolasu Mare). Importante obiective turistice (cascada Duruitoarea, Caciula Dorobantului, Turnul lui Budu, cabane, la poale statiunea Durau s.a.). Rezervatie complexa (4.073 ha) declarata in 1990 parc national, cu numeroase endemisme carpatice (coada soricelului, garofita de munte, vulturica etc.), raritati floristice (vulturica de Pojorita, ghintura s.a.), monumente ale naturii (papucul doamnei, floarea de colti, tisa etc.) si unele dintre cele mai frumoase exemplare de larice din tara, cunoscute si sub denumirea de zada, „stejarul muntilor” sau „crin”, de unde si denumirea rezervatiei naturale „Polita cu Crini”. 2. Com. in jud. Neamt, la poalele masivului Ceahlau, pe malul lacului de acumulare Izvorul Muntelui; 2.470 loc. (1991). Expl. forestiere. Centru turistic. In apropiere, statiune arheologica din Paleoliticul mijlociu si tirziu.

LANDSTEINER [lændʃtainər], Karl (1868-1943), chimist si medic american de origine austriaca. Stabilit in S.U.A. (1922). Prof. univ. la Viena si New York. Unul dintre fondatorii imunologiei. A descoperit (1900) grupele sangvine la om, pe care le-a clasificat in: A, B, AB, O (1909), punand bazele stiintifice ale tratamentului prin transfuzii si a descoperit (1940, impreuna cu A.S. Wiener) factorul Rhesus (Rh negativ si pozitiv). A studiat poliomielita, demonstrand (1909, impreuna cu E. Popper) natura infectioasa a acesteia. Premiul Nobel pentru fiziologie si medicina (1930).

CONDIMENT, condimente, s.n. Substanta de natura minerala (sare) sau vegetala (frunze, seminte, radacini, fructe intregi sau macinate) sau un preparat din acestea (otet, ulei, esenta, extract, pasta, sos etc.), sau obtinuta prin sinteza (aroma, esenta), care, adaugata unor produse alimentare sau preparate culinare, le confera un gust sau o aroma specifice, contribuie la conservarea acestora, precum si la stimularea apetitului si a digestiei.

FORTA s. f. 1. putere fizica, tarie, vigoare. ♦ tur de ~ = actiune care cere multa putere, indemanare si energie; ~ de munca = capacitatea de munca a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice si intelectuale datorita carora el este in stare sa produca bunuri materiale; ~ de productie = categorie economica desemnand una din laturile modului de productie, care include mijloacele de productie si forta de munca atrase in procesul de productie. ◊ energie morala. ◊ aptitudine, capacitate. 2. ~ e armate = armata, unitati militare. 3. energie, putere naturala, element al naturii. 4. (fiz.) cauza care scoate, un corp din starea de repaus sau de miscare sau care schimba directia si viteza miscarii. ♦ ~ de tractiune = forta exercitata de un vehicul motor asupra unei masini sau a unui vehicul pe care il remorcheaza. 5. putere de constrangere, violenta. ♦ caz de ~ majora = situatie in care cineva nu poate actiona dupa vointa din cauza unor imprejurari care il domina; prin ~ a imprejurarilor = constrans de imprejurari. (< fr. force, it. forza)

STARNI, starnesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ca un animal (salbatic), o pasare etc. sa iasa din culcus, din ascunzatoare (pentru a le prinde, a le vana); a scorni. 2. Tranz. A misca, a urni ceva din loc; a face sa se ridice in sus praful, frunzele etc. 3. Tranz. A provoca pe cineva la ceva; a indemna, a atata. 4. Refl. (Despre razboaie, conflicte, fenomene ale naturii) A se porni, a se isca, a se dezlantui, a izbucni. ♦ tranz. A da nastere la ceva; a pricinui, a cauza, a provoca. 5. Tranz. (Reg.) A nascoci, a scorni, a inventa. – Et. nec.

CARTARE (‹ carta) s. f.1. Totalitatea operatiunilor de urmarire si delimitare in teren si de transpunere, prin semne si culori conventionale, pe harti topografice sau fotograme a raspandirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci si formatiuni geologice, forme de relief, ape subterane, soluri, plante, animale etc.). 2. Operatie de repartizare, grupare (la posta) a scrisorilor dupa adresele destinatarilor. ♦ Cartarea vagoanelor = distribuirea vagoanelor in depou sau intr-un atelier de cale ferata, gruparea lor pe liniile de descarcare si trecerea lor intr-o schema pentru a fi identificate rapid.

IMAGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect in mintea omeneasca sub forma unor senzatii, perceptii sau reprezentari; spec. reprezentare vizuala sau auditiva; (concr.) obiect perceput prin simturi. 2. Reproducere a unui obiect obtinuta cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastica a infatisarii unei fiinte, a unui lucru, a unei scene din viata, a unui tablou din natura etc., obtinuta prin desen, pictura, sculptura etc. ♦ Reflectare artistica a realitatii prin sunete, cuvinte, culori etc., in muzica, in literatura, in arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figura obtinuta prin unirea punctelor in care se intalnesc razele de lumina sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagina, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri dupa fr. image).

BYRON [bairən], George Gordon, lord (1788-1824), poet romantic englez. Temperament liric, violent si excentric, natura solitara, a avut o existenta aventuroasa. Creator al eroului romantic (denumit ulterior byronian), sumbru si impetuos, dominat de pasiuni tumultoase si mai ales de sentimentul exacerbat al eului, a lasat o opera animata de o rara verva satirica („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Don Juan”, „Manfred”) care a exercitat o puternica influenta asupra romantismului european. In conflict cu societatea engleza a epocii, B. s-a exilat pe continent. Dupa ce a sprijinit miscarea carbonarilor italieni, a luat parte la Razboiul pentru independenta a poporului grec si a murit la Missolonghi.

MEDIU s.n. 1. natura, spatiul inconjurator in care se afla o fiinta, un lucru etc. ◊ Mediu geografic = totalitatea conditiilor naturale exterioare ale vietii sociale, care constituie una dintre conditiile necesare si permanente ale vietii materiale a societatii si unul dintre factorii care influenteaza dezvoltarea ei. ♦ Orice substanta in care se produce sau se propaga un fenomen. ◊ Mediu de cultura = solutie nutritiva sterilizata, folosita pentru inmultirea microbilor in laborator in diverse scopuri. 2. Societatea, lumea in mijlocul careia traieste cineva. 3. (In forma medium) (Cel) care pretinde ca poate inlesni comunicarea cu spiritele in practicile oculte. [Pron. -diu, var. medium s.n. / cf. lat. medium, fr. medium].

TORIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Thor) s. n. element radioactiv (Th; nr. at. 90, m. at. 232,038) din grupa actinoidelor. Este un metal cenusiu, greu, ductil. Se gaseste in natura in monazit, in torit si torianit. In combinatii este tetravalent. T. natural este primul element al seriei radioactive naturale a toriului. Utilizat la fabricarea sitelor pentru lampile de iluminat cu gaz aerian, pentru activarea filamentelor tuburilor electronice etc. Prin bombardarea lui neutroni se obtine izotopul de masa atomica 233 al uraniului, intrebuintat drept combustibil nuclear. A fost descoperit de J.J. Berzelius in 1828.

OBOL (‹ fr., lat.; gr. obolos) s. m., s. n. 1. s. m. (In Grecia antica) Varga tetraedica din fier care a servit ca unitate baneasca pana la aparitia monedelor. ♦ Masura pentru greutate. ♦ Moneda de argint, mai tarziu de arama, egala cu a sasea parte dintr-o drahma. ◊ Obolul lui Caron = potrivit legendei, este moneda platita de sufletul celui mort luntrasului Caron, la trecerea peste Aheron, in imparatia subpamanteana a lui Hades. ♦ (In Europa medievala) Moneda de argint egala cu jumatate dintr-un dinar. 2. s. m. (In Evul Mediu, in Tarile Romane) Moneda de argint sau de arama, cu diferite valori. 3. s. n. Contributie modesta in bani; fig. contributie de orice natura.

FUNCIAR, -A, funciari, -e, adj. Care se refera la proprietatea particulara asupra pamantului sau la averi imobiliare. ◊ Fond funciar = totalitatea suprafetelor de teren aflate intre granitele unei tari, unei unitati administrativ-teritoriale sau ale unei unitati agricole. Impozit funciar = impozit pe care il plateste cineva pentru un teren care se afla in proprietatea sa. Carte funciara = registru oficial in care se inventariaza toate proprietatile de pamant individuale din cuprinsul unei regiuni, mentionandu-se numele proprietarului, suprafata terenului si vecinatatile; carte funduara. ◊ Fig. Care apartine naturii, firii cuiva; de baza. [Pr.: -ci-ar] – Dupa fr. foncier.

elEMENT ~e n. 1) Parte componenta a unui intreg. ~ele unei lucrari. ◊ ~ de constructie piesa din ansamblul unei constructii. 2) chim. Substanta simpla care nu se mai poate descompune pe cale chimica, dar care poate intra in componenta altor substante. 3) Persoana care face parte dintr-o colectivitate. 4) la pl. Fenomen, forta a naturii. 5) rar Mediu in care traieste o fiinta. 6) Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7) mai ales la pl. Principiu de baza al unei discipline, al unei stiinte; notiune fundamentala. /<fr. element, lat. elementum

CENS s. n. 1. (In Roma antica) Recensamant al cetatenilor si al averii lor. Efectuat din cinci in cinci ani, pentru a servi ca baza in recrutare, la fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. ♦ Grupare a unor cetateni sau a tuturor locuitorilor unei tari dupa diverse criterii. 2. (In societatea feudala) Renta in bani sau in natura datorata seniorului de catre posesorul pamantului. 3. (In unele tari) Catimea de impozit prevazuta de legile electorale necesara pentru acordarea dreptului de alegator. – Din lat. census, fr. cens.

REGIONALISM (‹ fr.) s. n. 1. Miscare sau doctrina care pornind de la existenta unor entitati regionale in unele provincii ale unei tari duc la o activitate descentralizatoare, independenta de capitala; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limba existent numai intr-o anumita regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natura lexicala (cuvinte, de ex. mold. curechi „varza”) si fonetica (variante ale cuvintelor existente in limba comuna, de exemplu pronuntarea banateana frace pentru frate); exista insa si r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) si sintactice (constructii). R. sunt folosite pentru culoarea locala in limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.

A TIUI tiui intranz. 1) (despre obiecte care strabat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung si ascutit; a suiera. Gloantele i-au tiuit pe langa ureche. ◊ A-i ~ (cuiva) in urechi (sau in cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzatia unui sunet ascutit si continuu. 2) (despre pasari sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi si stridente caracteristice speciei; a scoate tiuituri; a face „tiu-tiu”. [Sil. ti-u-] /tiu + suf. ~ui

NUANTA ~e f. 1) Fiecare dintre varietatile pe care le poate avea o culoare sau un sunet, privite sub raportul intensitatii. 2) fig. Fiecare dintre formele de manifestare a unei realitati in procesul trecerii de la o stare la alta. ~e de sens. 3) fig. Diferenta usoara, abia sesizabila, dintre lucruri de acelasi fel. O ~ noua. 4) fig. Trasatura suplimentara; coloratura slaba de alta natura. ~ de tristete. [G.-D. nuantei; Sil. nu-an-] /<fr. nuance

SEROS, -OASA, serosi, -oase, adj. 1. De natura serului sau a serozitatii, avand caracterul serozitatii. ◊ Sange seros = sange in compozitia caruia predomina serul. 2. (Despre tesuturi) Care secreteaza o serozitate. ◊ Membrana seroasa = membrana care inlesneste miscarile unui organ, fiind formata din doua foi subtiri, una care adera strans la organ, cealalta care captuseste cavitatea in care se gaseste organul, spatiul dintre ele fiind umplut cu o serozitate; membrana care protejeaza articulatiile osoase. – Din fr. sereux.

BON (‹ fr.) s. n. Document (cu valabilitate limitata in timp) care confera detinatorului sau dreptul de aprimi ceva sau de a beneficia de ceva; nota de plata pe baza careia se achita marfuri sau servicii ♦ B. de lucru = document pe baza caruia se executa o lucrare si care serveste la evidenta muncii prestate, precum si la calculul platii cuvenite pentru ea. ♦ Bonuri de tezaur = titluri de imprumut (purtatoare de dobinda) emise de ministerul finantelor sau de tezaur pentru a obtine fonduri de la cetateni sau de la banci, in vederea acoperirii unor goluri bugetare. ♦ Bonuri de casa = titluri emise mai ales de intreprinderi sau de banci pentru procurarea de fonduri pe termen scurt. Dupa natura emisiunii, publice sau private, exista b. la purtator sau la ordin. B. de c. au acelasi regim fiscal ca al obligatiunilor. ♦ B. de subscriptie = titluri atasate obligatiunilor, conferind dreptul subscrierii acelei obligatiuni unei actiuni. Conditiile de subscriere sint stabilite de la inceput. Daca bonul este separat de obligatiune face obiectul unei cotatii separate.

ADEVAR, adevaruri, s. n. 1. (In opozitie cu eroare) Concordanta desavarsita, confirmata de practica, intre perceptiile noastre si natura obiectiva a lucrurilor percepute; cunostinta autentica despre realitatea obiectiva, reprezentand a reflectare justa a acesteia. ◊ Adevar obiectiv = continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii obiective, si este independent de constiinta omului. Adevar relativ = adevar obiectiv conditionat istoriceste, susceptibil in permenenta de transformari si perfectionari. Adevar absolut = suma adevarurilor relative privite in devenirea lor infinita. 2. (In opozitie cu minciuna) Ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a intamplat in realitate. ◊ Loc. adv. Intr-adevar sau in adevar = in realitate, de fapt. 3. (In opozitie cu inexactitate) Justete, exactitate. Viitorul a confirmat adevarul calculelor sale. – Lat. ad + de + verum.

CICERO, Marcus Tullius (106-43 i. Hr.), om politic, orator, filozof si scriitor roman. In calitate de consul a demascat conjuratia lui Catilina impotriva Senatului (63 i. Hr.). Asasinat din porunca lui Antonius, pe care il atacase, sustinindu-l pe Octavian, nepotul lui Cezar. Discursurile sale politice („Catalinarele”, „Filipicele”), pledoariile juridice, tratatele de retorica si de stil („Despre inventiune”, „Despre orator”) au ridicat la un inalt nivel proza si elocinta latina. Filozof eclectic, a manifestat preferinta pentru doctrina Noii Academii, in teoria cunoasterii, si pentru stoicism, in morala („Despre supremul bine si supremul rau”, „Despre indatoriri”, „Despre natura zeilor”). Contributii la formarea vocabularului filozofic latin, temelie a terminologiei filozofice europene.

TEHNIC, -A, tehnici, -e, adj., s. f. I. Adj. Care apartine tehnicii (II), privitor la tehnica. ◊ Desen tehnic = desen care reprezinta la scara un obiect, cu inscrierea dimensiunilor lui, si care este folosit la construirea obiectului in spatiu. Termen tehnic = termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate. ♦ Care se ocupa de latura de stricta specialitate intr-o meserie, intr-o stiinta etc. II. S. f. 1. Totalitatea uneltelor si a practicilor productiei dezvoltate in cursul istoriei, care permit omenirii sa cerceteze si sa transforme natura inconjuratoare cu scopul de a obtine bunuri materiale. 2. Totalitatea procedeelor intrebuintate in practicarea unei meserii, a unei stiinte etc. 3. (Mil.; in sintagma) Tehnica de lupta = totalitatea mijloacelor de lupta si auxiliare cu care sunt inzestrate fortele armate. – Din fr. technique.

KALIU s.n. Metal alcalin moale, de culoare alba-argintie, foarte reactiv, care in natura se gaseste sub forma de saruri si se intrebuinteaza ca ingrasamant agricol sau la fabricarea sticlei; potasiu. [Sil. -liu pron. -liu; art. kaliul; simb. K] (din germ. Kalium < lat. kali [din salsola kali = saricica, ciurlan, planta din care, prin ardere, se obtinea soda] < ar. qalī, forma vulg. din qily = saricica; cenusa rezultata in urma arderii ei; v. si alcaliu) [def. NODEX; etim. TLF]

VALOARE s. f. 1. insusire a unor obiecte, fenomene, fapte, idei de a corespunde trebuintelor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; insemnatate, pret, merit. ♦ judecata de ~ = judecata care enunta o apreciere; a pune in ~ = a demonstra calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru etc.; a valorifica. ◊ (concr.) ceea ce este important, valoros; om care intruneste calitati deosebite. 2. eficiacitate, putere. 3. atribut al produselor-marfa, respectiv al bunurilor care sunt produs al muncii, satisfac o anumita trebuinta sau sunt destinate schimbului, reprezentand munca sociala necesara pentru producerea lor. ◊ (ec.) a marfii = munca materializata in marfa, exprimand raporturi sociale intre oameni. 4. marime in bani reprezentand echivalentul pretului unei marfi, al unui cec, al unei actiuni etc. ◊ inscris (cec, cambie, obligatiune) reprezentand un drept in bani. ◊ rentabilitate, productivitate. 5. marime matematica asociata unei marimi fizice, dupa un anumit procedeu, care permite compararea marimii cu altele de aceeasi natura. 6. durata unei note muzicale sau a unei pauze. 7. sens sau nuanta de sens a unui cuvant. 8. (pict.) intensitate a unei culori. (< fr. valeur, lat. valor)

A VENI vin intranz. 1) (despre oameni, animale, vehicule etc.) A se misca, apropiindu-se de tinta miscarii. ~ spre casa. 2) (despre persoane, vehicule, fenomene ale naturii) A fi intr-un anumit loc dupa parcurgerea unei distante; a sosi; a ajunge. Trenul a venit in gara. ◊ ~ la spartul targului a sosi prea tarziu. ~ cu sufletul la gura (sau intr-un suflet) a veni in fuga mare. A-i ~ ceasul a muri. 3) A se intoarce, a reveni la locul de mai inainte. Pasarile vin la cuiburile lor. 4) A-si avea originea; a proveni. 5) (despre imbracaminte, incaltaminte) A se potrivi bine; a fi pe masura cuiva. Pantofii ii vin bine. 6) (despre ape) A ajunge pana la o inaltime oarecare. 7) (despre sunete, zgomote etc.) A ajunge la urechea cuiva. /<lat. venire

CALM, -A, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natura) Care se afla in stare de liniste deplina. ◊ Calm ecuatorial = zona ingusta de o parte si de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferica scazuta, vanturi slabe si ploi abundente. Calm tropical = zona aflata intre zona alizeelor si cea a vanturilor dominante de vest. Calm plat = stare a marii in care aceasta nu are ondulatii. ♦ (Despre procese) Care se desfasoara linistit. 2. (Despre oameni, despre manifestarile si starile lor sufletesti) Care se stapaneste; stapanit, cumpanit, linistit; p. ext. potolit, domol, asezat, f*******c, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniste deplina a atmosferei. 2. Stapanire de sine, sange rece, tact in actiuni, in vorbire. ♦ Pace sufleteasca, lipsa de framantari. – Din fr. calme.

carne f. (lat. caro, carnis, it. sp. pg. carne, pv. cat. carn, fr. chair). Substanta moale, singeroasa si organica a animalului, indiferent daca e vie (fr. chair) ori de vinzare la macelarie (fr. viande). Carne macra, carne slaba, fara grasime si fara oase. Carne vie, carne care simte. A taia in carne vie (fig.), a-i pedepsi fara mila pe vinovati. Carnatiune: carne sanatoasa. Fig. natura omului: carnea e slaba, dar sufletu e tare. Pl. n. carnuri, bucate de carne: mie nu-mi plac carnurile (V. hoitina). Carne cu ochi, figura fara expresiune, figura stearsa (V. bot). A creste carnea pe tine, a fi foarte multamit [!]. A ti se scutura, a ti se´ncreti carnea de groaza, a-ti fi foarte groaza. A fi carne si unghie cu cineva, a fi trup si suflet cu el, a-i fi foarte devotat. A fi rau de carne, 1) a te vindeca greu de o rana, 2) a fi libidinos.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre placile mici, dure si lucioase, de natura tegumentara, care, suprapunandu-se partial, acopera corpul celor mai multi pesti, al celor mai multe reptile, picioarele pasarilor si anumite parti ale corpului unor mamifere. ♦ Fiecare dintre micile placi de metal din care sunt facute armurile sau anumite obiecte de podoaba. 2. Fiecare dintre frunzulitele care acopera si apara bulbii, mugurii si alte organe ale plantelor. 3. Stratul exterior pe care-l prezinta o sectiune transversala facuta intr-o fibra de lana. 4. Fig. (Pop.) Murdarie, jeg care se depune pe piele, in forma de mici cruste. – Refacut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „moneda de aur”).

MEDIU¹, medii, s. n. 1. natura inconjuratoare alcatuita din totalitatea factorilor externi in care se afla fiintele si lucrurile. ◊ Mediu intern = totalitatea umorilor care scalda celulele organismului. Mediu de cultura = solutie nutritiva sterilizata, utilizata pentru inmultirea microbilor in laborator, in diverse scopuri. 2. Societatea, lumea in mijlocul careia traieste cineva: ambianta. 3. Substanta solida, lichida sau gazoasa, camp electromagnetic sau gravitational etc. in care se desfasoara fenomenele fizice. 4. Persoana care poate fi trecuta in stare de hipnoza, de transa si despre care, in practicile oculte, se crede ca poate comunica cu spiritele si poate servi ca intermediar intre ele si cei vii. – Din lat. medium.