BELCANTO s. n. Stil italienesc de interpretare in muzica vocala, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.

RECITATIV, recitative, s. n. Gen de muzica vocala (executata de solist), cu sau fara acompaniament instrumental, care, prin intonatii si prin ritmica asemanatoare vorbirii, se apropie de declamatie si care, in opera, comenteaza actiunea si face legatura intre arii. – Din fr. recitatif.

COMA², come, s. f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica in muzica instrumentala frazarea, iar in muzica vocala locurile unde se respira. 2. (Germanism, reg.) Virgula. – Din germ. Komma, fr. comma.

REFREN s. (in vechea muzica vocala) ritornela.

BELCANTO n. Stil traditional italian de interpretare in muzica vocala, caracterizat prin frumusetea sunetului emis si prin virtuozitate. /<it. belcanto

CANTEC ~ce n. 1) Sir de sunete melodioase, emise din gura sau produse de un instrument muzical; cant. 2) Sunete scoase de pasari si de unele insecte; ciripit. ◊ ~cul lebedei ultima opera a unui artist. 3) Piesa de muzica vocala sau instrumentala. 4) Poezie lirica care se executa insotita de melodie. ~ popular. ~ de leagan. ~ de dor. ~ de lume. ◊ Asa-i ~cul asta e situatia. /<lat. canticum

COR s.n. 1. Grup de personaje care participa ca un personaj colectiv in desfasurarea actiunii unei opere dramatice in teatrul antic, cantand versuri; (p. ext.) versurile cantate de acest grup. 2. Grupare de cantareti care executa impreuna muzica vocala. ◊ A face cor cu altii = a face cauza comuna cu altii (in scopuri rele). ♦ Compozitie muzicala destinata a fi cantata de mai multe persoane; executia unei asemenea compozitii. 3. Parte a bisericii unde sta si canta ansamblul coral in timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].

COMA² s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, intre doua note enarmonice. 2. semn care indica (in muzica instrumentala) frazele si (in muzica vocala) locurile unde se respira. (

BELCANTO s.n. Termen din muzica vocala italiana, referitor la stilul de interpretare, care urmareste cu precadere frumusetea liniei melodice. [< it. belcanto – cant frumos].

COMA² s.f. 1. A noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mica diviziune a tonului perceptibila cu urechea; semn care indica (in muzica instrumentala) frazele si (in muzica vocala) locurile unde se respira. 2. (Rar) Virgula. [< it. coma, germ. Komma, cf. gr. komma – fragment de fraza].

soroaca s.f. (inv.) pauza in psaltichie (in muzica vocala bisericeasca).

SERENADA s.f. Concert de muzica vocala sau instrumentala cu caracter romantic care se executa seara sau noaptea sub fereastra cuiva in semn de omagiu sau de dragoste; compozitie muzicala pentru acest gen de concert. [Var. serenata s.f. / < fr. serenade, cf. it., sp. serenata < lat. serenus – senin, germ. Serenade].

BELCANTO s. n. stil de interpretare in muzica vocala italiana, care urmareste frumusetea liniei melodice. (< it. bel canto)

CANTO² s. n. muzica vocala. ◊ studiul tehnicii si artei interpretarii vocale. (< it. canto)

COR s. n. I. 1. (in teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic in desfasurarea actiunii unei opere dramatice, dansand si cantand versuri. 2. ansamblu de cantareti care executa impreuna muzica vocala. ◊ (fig.) grup, multime. 3. compozitie muzicala destinata a fi cantata de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrala si laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat. chorus, gr. khoros, it. coro)

MELISMA s. f. ornament in muzica vocala cuprinzand pe o singura silaba mai multe sunete alaturate unui sunet principal; infloritura melodica. (< it. melisma, fr. melisme)

SERENADA s. f. 1. concert de muzica vocala sau instrumentala cu caracter romantic, care se executa noaptea, in aer liber, sub fereastra cuiva, in semn de omagiu sau de dragoste. 2. piesa muzicala vocala sau instrumentala de forma libera. (< fr. serenade, germ. Serenade, it., sp. serenata)

TEXT s. n. 1. totalitatea cuvintelor intr-un document, o publicatie, o tiparitura sau alt lucru scris. ◊ scriere originala autentica, in opozitie cu notele, comentariile etc. ◊ fragment dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucati de muzica vocala. 3. corp de litera de 20 de puncte tipografice. (< fr. texte, lat textum)

POPOVICI, Timotei (1870-1950, n. sat Tincova, jud. Caras-Severin), compozitor si dirijor de cor roman. Preot. Prof. de muzica vocala si instrumentala la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu. Piese corale („Cucule, peana galbina”, „La oglinda”, „Florile dalbe”); lucrari didactice si un dictionar de muzica (primul in Romania).

CANTO s. n. muzica vocala; cant, cantare. – Din it. canto.

PSALTICHIE s. f. muzica vocala bisericeasca specifica ritului ortodox. – Din ngr. psaltiki.

muzica ~ci f. 1) Arta care exprima sentimente, idei, stari psihice in imagini artistice sonore. ◊ ~ vocala muzica interpretata cu vocea (de catre un cantaret, un ansamblu sau de catre un cor). ~ instrumentala muzica executata la instrumente, fara participarea vocilor omenesti. 2) Creatie muzicala; melos. 3) Stiinta sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului si armoniei. 4) fig. Imbinare melodioasa a sunetelor vorbirii in cadrul unei opere literare. ~ca din versul lui Eminescu. 5): ~ militara fanfara (militara). [G.-D. muzicii] /<lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik

PSALTICHIE f. rel. muzica vocala cantata in biserica ortodoxa. /<ngr. psaltiki

CANTO s.n. muzica vocala; cant, cantare. ♦ Studiul tehnicii si artei vocale. [< it. canto].

POLIFONIE s.f. 1. (op. omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare pastrandu-si, in ansamblu, individualitatea melodica. ♦ muzica vocala contrapunctica. 2. Stiinta muzicala care studiaza suprapunerea coordonata a mai multor linii melodice independente, care se afla in relatii armonice. [Gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].

RECITATIV s. n. gen al muzicii vocal-simfonice care, prin intonatia si ritmica vorbirii, se apropie de declamatie si care, in opera, preceda sau separa ariile. (< germ. Rezitativ, fr. recitatif, it. recitativo)

CANTO s. n. muzica vocala; cant, cantare. – It. canto.

ORFF, Carl (1895-1982), compozitor si muzicolog german. Prof. univ. la Munchen. muzica vocal-simfonica („Carmina Burana”, „Catulli Carmina”), opere („Antigona”, „Isteata”, „Prometeu”); aranjamente si prelucrari de muzica veche, inovator in domeniul teatrului liric. Cautator al „unei noi simplitati”, a apelat la spiritul arhaizant. Autorul unei metode de educatie muzicala, bazata pe ritm, expusa la Academia Guntherschule, pe care a infiintat-o (1924) la Munchen, impreuna cu Dorotheea Gunther.

BERGER, Wilhelm (1929-1993, n. Rupea), compozitor roman. muzica simfonica si vocal-simfonica, muzica de camera, vocala si instrumentala, in care urmareste sinteza intre formele clasice si preclasice cu structuri intonationale modale de esenta moderna. Studii de muzicologie. M. coresp. al Acad. (1991).

DIVERTISMENT, divertismente, s. n. 1. Petrecere usoara, agreabila si de scurta durata; distractie, amuzament. 2. Compozitie muzicala instrumentala cu caracter distractiv. ♦ Suita pentru un instrument sau pentru orchestra, alcatuita dintr-o serie de piese cu caracter diferit. ♦ Interludiu de dans, de muzica, de cantece vocale. – Din fr. divertissement.

ANDREESCU, Aurelian (1942-1986), solist vocal roman de muzica usoara. S-a impus din 1963, ca unul dintre cei mai populari interpreti de nuanta romantic-lirica.

BOTEZ, Dumitru D. (1904-1988, n. Roman), dirijor de cor si compozitor roman. Prof. univ. la Bucuresti. Elev al lui A. Ciolan. muzica corala si vocala, lucrari didactice.

LUNCA, Gabi (n. 1938, Varbilau, jud. Prahova), cantareata romana de muzica lautareasca. Stil vocal caracteristic cantecului orasenesc, cu particularitati persoane (valorifica fondul de cantece din zona folclorica Prahova).

SBARCEA, George (pseud. lui Claude Romano) (1914-2005, n. Cluj), muzicolog si compozitor roman. muzica de teatru, vocala, usoara („Ionel Ionelule”). Monografii („Sibelius”, „Iora”, „Traian Grozavescu”); traduceri.

POPOVICI, Doru (n. 1932, Resita), compozitor si muzicolog roman. Autor prolific, abordand majoritatea genurilor muzicale. Influentat de impresionismul francez, apoi sinteza intre tehnica seriala si modala (opere, simfonii). Ulterior, valorifica muzica bizantina si psaltica. Lucrari axate pe importanta melodiei, privita ca expresie a lirismului. Opere („Prometeu”, „Mariana Pineda”), cantate („Porumbeii morti”, „Omagiu lui Palestrina”), poeme, schite simfonice, concerte si simfonii („Codex Caioni pentru orchestra de coarde”), muzica de camera, vocala, instrumentala si corala.

ABBA, formatie vocal-instrumentala suedeza, de muzica usoara, creata in 1973, de Agnetha Faltskog si Anni-Frid (Frida) Lyngstad vocal, Benny Anderson si Bjorn Ulvaeus (vocal-instrumental si compozitori). Prin repertoriul sau s-a mentinut timp de 10 ani ca una din cele mai populare formatii.

BEATLES [bi:tlz], formatie vocal-instrumentala engleza de muzica pop, constituita in 1961, la Liverpool, de George Harrison (1943-2001), Paul McCarney (n. 1942), John Lennon (1940-1980) si Ringo Starr (n. 1940). Calitatea textelor si a muzicii pop-rock (in majoritate compozitii proprii) i-a mentinut in topurile internationale si dupa destramarea grupului (1970).

BENTOIU, Pascal (n. 1927, Bucuresti), compozitor roman. muzica simfonica, de camera, vocala si instrumentala, operele „Amorul doctor” si „Hamlet”. Limbaj expresiv, constructie clara si echilibrata. Studii de muzicologie si folclor.

BOCCHERINI, Luigi (1743-1805), violoncelist si compozitor italian. Influentat de Scoala de la Mannheim, este unul dintre precursorii clasicismului vienez. Simfonii, concerte pentru vioncel, lucrari pentru formatii de camera, muzica de scena, piese vocale si vocal-simfonice.

BRAILOIU, Constantin (1893-1958, n. Bucuresti), muzicolog, folclorist si compozitor roman. M. coresp. al Acad. (1946). Prof. univ. la Bucuresti. Intemeietor al Arhivei de Folclor a Societatii Compozitorilor Romani din Bucuresti si al arhivelor internationale de muzica populara din Geneva. muzica de camera, instrumentala si vocala. Studii de etnomuzicologie („muzica populara romaneasca”), culegeri de melodii populare. A dezvoltat cercetarea in spirit stiintific a folclorului romanesc. Unul dintre initiatorii etnomuzicologiei mondiale.

CONSTANTINESCU, Dan (1931-1993, n. Bucuresti), compozitor roman. Autor de muzica simfonica, de camera, vocala si corala.

HACIATURIAN, Aram Ilici (1903-1978), compozitor armean. Prof. univ. la Moscova. Balete („Gayaneh”, „Spartacus”), simfonii, lucrari vocal-simfonice, concerte instrumentale, muzica de camera, de scena (pentru drama „Mascarada” de Lermontov), de film, caracterizate prin pitorescul armoniei, bogatia melodica, ritmurile complexe si expresive, culoarea orchestrala stralucitoare, succesiunea dinamica si sugestiva a imaginilor, inspirate in special de folclorul armean, gruzin si azer.

HERMAN, Vasile (1929-2010, n. Satu Mare), compozitor si muzicolog roman. Prof. univ. la Cluj. muzica simfonica („Ritornele”, „Cantilatii”), vocal-simfonica („Balada lui Pintea Viteazul”), de camera („Episoade”). Studii de muzicologie („Forma si stil in noua creatie muzicala romaneasca”).

SINCOPAT, -A adj. 1. (Despre muzica) Care foloseste sincopa (2). 2. (Despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Disparut din interiorul unui cuvant prin sincopa (3). [< sincopa].

SINCOPAT, -A adj. 1. (despre muzica) care foloseste sincopa (2). 2. (despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) disparut din interiorul unui cuvant prin sincopa (3). (< dupa fr. syncope)

CEAIKOVSKI, Piotr Ilici (1840-1893, n. Votkinsk), compozitor rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creatie caracterizata prin bogatie melodica, farmec romantic si forta dramatica. Simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere („Evgheni Onedin”, „Mazepa”, „Dama de pica”), balete („Lacul lebedelor”, „Frumoasa din padurea adormita”, „Spargatorul de nuci”), muzica de camera, instrumentala si vocala, piese pentru pian („Anotimpurile”), romante.

SANTANA, grup american de latin-rock, constituit in 1967. Lider si solist vocal: Carlos Santana (n. 1947), chitarist virtuoz. muzica de fuziune („Black Magic Woman”, „Maria, Maria”).

CONSERVATOR³ ~oare n. Institutie de invatamant superior in care se pregatesc compozitori, interpreti vocali si instrumentali, dirijori, muzicologi, profesori de muzica. /<fr. conservatoire, germ. Konservatorium

vocal, -A adj. Referitor la voce, in legatura cu vocea, care produce vocea. ♦ (Despre muzica) Care se canta cu vocea. [< fr. vocal, cf. lat. vocalis < vox – voce].

CAPOIANU, Dumitru (n. 1929, Bucuresti), compozitor roman. muzica simfonica (concert pentru vioara, variatiuni cinematografice), vocal-simfonica, de camera si de film, plina de verva ritmica si culoare.

vocal ~a (~i, ~e) 1) Care participa la producerea vocii. Organe ~e. Coarde ~. 2) Care tine de voce; propriu vocii. Sunet ~. Tehnica ~a. 3) Care este destinat pentru voce. muzica ~a. 4) Care consta din vocalisti. Ansamblu ~. /<fr. vocale, it. vocale, lat. vocalis

SONOR, -A adj. 1. Care produce sunete. ♦ Care are un sunet frumos, placut; rasunator, plin, puternic. 2. Care propaga, care amplifica sunetele. 3. (Despre consoane) Care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (Despre filme) Insotit de vorbire si de muzica. [Cf. fr. sonore, lat. sonorus].

SONOR, -A I. adj. 1. care produce sunete. ◊ care are un sunet frumos, placut; rasunator, plin, puternic. 2. care propaga, amplifica sunetele. 3. (despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (despre filme) insotit de vorbire si de muzica. II. s. n. partea sonora a unui film. (< fr. sonore, lat. sonorus)

AMUZIE s. f. Pierdere sau tulburare a functiilor de intelegere, elaborare si exprimare muzicala (vocala sau instrumentala). ♦ (Rar) Ignoranta in ceea ce priveste muzica. – Din lat. amusia.

SINCOPAT, -A, sincopati, -te, adj. 1. (Despre muzica, in special despre muzica de jaz) Caracterizat prin folosirea sincopei (2). 2. (Fon.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Disparut in interiorul unui cuvant prin sincopa (3). – V. sincopa. Cf. syncope.

SONOR ~a (~i, ~e) 1) Care produce sunete; care rasuna. Metal ~. 2) Care are un sunet armonios si patrunzator. Voce ~a. 3) Care amplifica si propaga sunetele; cu rezonanta buna. Sala ~a. Spatiu ~. 4) Care tine de sunete sau de senzatiile auditive; de natura sunetului. V******e ~a. Unda ~a. 5) (despre consoane) Care se articuleaza cu participarea coardelor vocale. 6) (despre filme) Care este insotit de vorbire si muzica. 7) fig. Care se bucura de nume bun; cu renume; renumit. /<fr. sonore

vocal, -A adj. referitor la voce, care produce vocea. ◊ (despre muzica) destinata vocii, care se executa cu vocea. (< fr. vocal, lat. vocalis)

BRITTEN [britn], Benjamin (1913-1976), compozitor, pianist si dirijor englez. Creatie inspirata din folclorul autohton. Opere („Peter Grimes”, „Albert Herring”), simfonii, lucrari vocal-simfonice („Balada eroilor”, „Recviemul de razboi”), concerte instrumentale, muzica de camera.

DEBUSSY [dəbusi], Claude-Achille (1862-1918), compozitor, pianist, dirijor si critic muzical francez. Creator si inovator in domeniul formei, ritmicii, armoniei si orchestratiei intemeiate pe rafinate combinatii de timbruri instrumentale, reprezentant al impresionismului muzical. A evocat cu plasticitate si finete impresiile momentane, fugitive („Preludiu la dupa-amiaza unui faun” dupa Mallarme, ciclurile de preludii pentru pian, suita „Imagini”, lucrarile simfonice „Nocturne” si „Marea”). A compus si balete („Jocuri”), lucrari vocal-simfonice („Martiriul Sf. Sebastian”), opera „Pelleas si Melisandre”, muzica de camera, melodii.

CUCLIC, Dimitrie (1885-1978, n. Galati), compozitor roman la Bucuresti si New York (1924-1930). Simfonii, opere („Traian si Dochia”, „Bellerophon”, „Meleagridele”), lucrari vocal-simfonice, piese instrumentale, un concert pentru vioara si orchestra, muzica de camera, numeroase lieduri si coruri. Un tratat de estetica muzicala. Versuri.

CONSERVATOR¹, conservatoare, s. n. Institutie de invatamant de grad superior, unde se studiaza muzica, (in trecut) si arta dramatica, si unde se formeaza compozitori, interpreti vocali si instrumentali, dirijori, muzicologi. – Din fr. conservatoire, germ. Konservatorium.

MONOFONIE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor inregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzica in care melodia este executata solistic ori de catre un grup vocal sau instrumental la unison sau octava. (< fr. monophonie, engl. monophony)

BOBESCU 1. Jean B. (1890-1981, n. Iasi), dirijor roman. Repertoriul sau cuprinde indeosebi opere italiene (Verdi, Puccini si Mascagni). 2. Constantin B. (1899-1992, n. Reni), violonist, dirijor si compozitor roman. Frate cu B. (1). Elev al lui Caudella si V. d’Indy. A facut parte din cvartetul G. Enescu. muzica de opera („Trandafirii rosii”), simfonica („Concert pentru vioara si orchestra”) si vocal-simfonica. 3. Lola Anna-Maria B. (1919-2003, n. Craiova), violonista belgiana de origine romana. Nepoata lui B. (1 si 2). Eleva a lui J. Thibaud. Fondatoare a orchestrei de camera „Solistii din Bruxelles”. Interpreta sensibila a unui repertoriu foarte bogat.

SONOR, -A, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care rasuna sau face sa rasune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet placut, armonios (si patrunzator). 3. Care amplifica sunetele, care are rezonanta. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind inchisa; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) Insotit de vorbire si de muzica. ♦ (Substantivat, n.) Partea sonora (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu rasunet, renumit; p. ext. pretentios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.

ARMONI/E ~i f. 1) Potrivire perfecta a elementelor unui intreg; acord. 2) Intelegere buna intre doua persoane sau colectivitati. 3) muz. Ramura a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. 4): ~ vocalica potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvant. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

CIOBANU, Maria (pe numele adevarat Diaconu Maria) (n. 1937, Rosiile, jud. Vilcea), cintareata romana de muzica populara. A valorificat cu originalitate doine, hore si sirbe oltenesti. A creat un stil vocal de virtuozitate, adaptind melodii instrumentale, folosind haulitul, vocaliza de coloratura si dirlaitul ca modalitati de exprimare.

CLAPTON [klæptən], Eric (n. 1945), interpret si compozitor britanic de muzica usoara. Chitarist de mare forta, impus de valul „bluesului-alb” britanic, se remarca ulterior si ca solist vocal si compozitor.

OCKGHEM [o:kəhəm], Johannes (c. 1420-c. 1495), muzician flamand. Reprezentant al polifoniei vocale. Capelmaistru la curtea regelui Frantei Ludovic XI si Carol VIII (din 1465). Printre primii care au tratat in spirit diferit muzica profana si pe cea religioasa. Cantece profane („Nenorocirea ma loveste”), motete („Ave Maria”, „Alma redemptoris mater”), mise („Missa cuiusve toni”, „Missa prolationum”), carora folosirea deosebit de abila a contrapunctului le confera calitati expresive.

RAVEL, Maurice (1875-1937), compozitor francez. Scriitura exceland prin limpezime si puritate, prin perfectiunea orchestratiei, lirismul profund si inventivitate. A adus modificari majore in limbajul armonic al epocii, fara a se rupe de sistemul tonal. muzica de un mare rafinament, plina de poezie, dar de o mare claritate formala. A compus in toate genurile, de la lucrari camerale (vocale sau instrumentale, in mod deosebit pentru pian), pana la piese simfonice („Bolero”, „Valsul”, „Rapsodia spaniola”), balet („Daphnis si Chloe”) si opera („Ora spaniola”).

GRIEG [gri:g], Edvard (1843-1907), compozitor, pianist si dirijor norvegian. Intemeietorul scolii muzicale norvegiene. Ca pianist si dirijor, a interpretat lucrarile sale, facand turnee in toata Europa. muzica de scena pentru „Peer Gynt”, de Ibsen, un concert pentru pian si orchestra, piese orchestrale, lucrari de camera („Sonatele” pentru vioara si violoncel), vocale si instrumentale. Melodica inspirata din cantecul popular, armonie originala („Dansuri si cantece norvegiene”).

FLAMENCO s. n. gen al muzicii populare spaniole, la tiganii din Andaluzia, care combina cantecul si dansul pe un acompaniament de chitara si castaniete. ◊ (adj.) stil ~ = stil melodic de interpretare vocala cu efect de falset. (< sp. flamenco)

ROSSINI, Gioacchino (1792-1868), compozitor italian. Unul dintre cei mai mari compozitori de opera ai epocii sale, a realizat in domeniul liric sinteza care a dus la succesul operei italiene. Structureaza clar formele lirice, se bazeaza pe principiile belcanto-ului, umanizand cantul vocal. Preocupat de definirea muzicala a caracterelor si situatiilor comice. Numeroase opere seria, semiseria si bufe („Barbierul din Sevilla” – capodopera sa, „Cenusareasa”, „Wilhelm Tell”, „Othello”); muzica de camera si religioasa.

MOZART [mo:tsart], Wolfgang Amadeus (1756-1791), compozitor austriac. Nascut intr-o familie de muzicieni, a fost un copil minune ca instrumentist (pianist, violonist) si dirijor. Format sub indrumarea lui J. Chr. Bach si G. Martini. Reprezentant al clasicismului vienez, alaturi de Haydn si Beethoven. Cu o inepuizabila inventivitate melodica, imbinand elemente de stil rococo cu arhitectonica echilibrata a clasicismului si cu grandoarea formelor polifonice de tip baroc (pe care le reactualizeaza intr-o maniera proprie), a compus o vasta opera, cuprinzand capodopere in aproape toate genurile. Opere („Rapirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Don Juan”, „Directorul de teatru”, „Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat” etc.), 41 de simfonii („Jupiter”), concerte (sapte pentru vioara, 21 pentru pian), 26 de cvartete de coarde, sonate pentru pian si vioara, sute de lucrari instrumentale si camerale, lucrari vocal-simfonice, un „Recviem”. Creatia sa, de o mare perfectiune a scriiturii, de o profunda originalitate si de o acuta sensibilitate are o semnificatie unica in istoria muzicii.

ESTRADA s. f. 1. platforma intr-o sala sau in aer liber, pe care au loc reprezentatii artistice; platforma ridicata deasupra solului. ♦ de ~ = (despre teatru, muzica, concerte, spectacole) usor, variat, distractiv, satiric. ◊ parte a podelei, mai ridicata, pe care se asaza catedra intr-o clasa, intr-un amfiteatru etc. 2. gen muzical usor, distractiv, cuprinzand piese vocale si instrumentale cu caracter dansant, satiric, umoristic. (< fr. estrade)

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ESTRADA, estrade, s. f. 1. Platforma (demontabila) de dimensiuni mici, adesea improvizata, intr-o sala sau in aer liber, pe care se desfasoara reprezentatii artistice. ◊ Loc. adj. De estrada = (despre muzica, concerte, spectacole) distractiv, usor si variat; (despre teatre) care da spectacole cu program distractiv, usor si variat. ♦ Platforma ridicata fata de nivelul unei sali, pe care este asezata masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical usor, distractiv, cuprinzand mici piese vocale si instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].