STIL, stiluri, s. n. I. 1. Mod specific de exprimare intr-un anumit domeniu al activitatii omenesti, pentru anumite scopuri ale comunicarii; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseste un scriitor pentru a obtine anumite efecte de ordin artistic. ♦ Greseala de stil = greseala de exprimare constand fie dintr-o abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o intrebuintare improprie a termenilor. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile si sentimentele intr-o forma aleasa, personala. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Constructia caracteristica a frazei intr-o limba. 2. Ansamblul particularitatilor de manifestare specifice unui popor, unei colectivitati sau unui individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat dupa moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a actiona, de a se comporta. ◊ Loc. adj. si adv. In stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre cele doua principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, intre care exista o diferenta de 13 zile. ◊ Stil nou = metoda de socotire a timpului calendaristic dupa calendarul gregorian. Stil vechi = metoda de socotire a timpului calendaristic dupa calendarul iulian. II. Condei de metal sau de os, ascutit la un capat si turtit la celalalt, cu care se scria in antichitate pe tablitele de ceara. III. (Bot.) Portiune subtire si cilindrica a pistilului, care porneste de la ovar si se termina cu stigmatul. [Pl. si: (III) stile] – Din fr. style, lat. stilus.

ANALITIC, -A adj. Bazat pe analiza. ◊ Chimie analitica = parte a chimiei care studiaza elementele componente ale substantelor; limba analitica = limba care are tendinta de a exprima prin cuvinte separate diferitele caracteristici gramaticale; (despre forme gramaticale) alcatuit din doua sau mai multe cuvinte; filozofie analitica = orientare filozofica care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice si conceptuale ale cunoasterii. ♦ Care utilizeaza calculul algebric si infinitezimal. [< fr. analytique, it. analitico, gr. analytikos].

ANALITIC, -A adj. 1. bazat pe analiza. ♦ chimie ~a = ramura a chimiei care studiaza elementele componente ale substantelor; limba ~a = limba flexionara in care raporturile gramaticale se exprima prin cuvinte izolate; filozofie ~a = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice si conceptuale ale cunoasterii. 2. care utilizeaza calculul algebric si infinitezimal. ♦ geometrie ~a = ramura a geometriei care studiaza proprietatile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric. (< fr. analytique, lat. analythicus)

CALC ~uri n. 1): Hartie de ~ hartie transparenta folosita pentru reproducerea desenelor. 2) Copie a unui desen tehnic executata pe aceasta hartie. 3) lingv. Fenomen de limba constand in formarea unor cuvinte sau expresii noi cu mijloace lingvistice proprii dupa modelul altei limbi sau in atribuirea de sensuri noi, dupa un model strain, unor cuvinte si expresii existente in limba. /<fr. calque

STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. 2. Partea pistilului care se afla deasupra ovarului si poarta stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui continut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gandirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau scolilor artistice nationale. ◊ Figura de stil = v. figura (4) [in DEX ´98, DN]. 3. Mod, fel, maniera de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de munca = fel de a concepe munca si de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].

PREDICATIE s. f. faptul de a enunta ceva despre un anumit lucru; enunt care reflecta raportul dintre un obiect si o insusire a sa. ◊ facultatea de a comunica prin raportarea la realitate, cu mijloace lingvistice, a unor reprezentari din constiinta vorbitorului. (< fr. predication, lat. praedicatio)

ONOMASIOLOGIE s. f. Ramura a lingvisticii care studiaza mijloacele folosite de una sau de mai multe limbi pentru a exprima o anumita notiune. [Pr.: -si-o-] – Din germ. Onomasiologie.

IDIOM s.n. (Lingv.) mijloc de comunicare lingvistica cu o structura si individualitati proprii; denumire generica pentru limba, dialect, grai. [Pron. -di-om, pl. -muri, -me. / cf. fr. idiome, lat., gr. idioma].

lingvistic, -A, lingvistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Stiinta care studiaza limba (II) si legile ei de dezvoltare. ◊ lingvistica generala = domeniu al lingvisticii care studiaza limba din punctul de vedere al trasaturilor ei generale, de mijloc de comunicare specific omului. lingvistica diacronica = studiu al faptelor de limba privite in evolutia lor. lingvistica sincronica = studiu al faptelor de limba asa cum se prezinta ele la un moment dat. 2. Adj. Care apartine lingvisticii (1), privitor la lingvistica. [Var.: linguistic, -a s. f., adj.] – Din fr. linguistique.

MORFONOLOGIE s. f. ramura a lingvisticii structurale care studiaza folosirea in morfologie a mijloacelor fonologice ale unei limbi. (< fr. morphonologie)

ITALIENISM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon imprumutat (fara necesitate) din limba italiana. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmarea sa apropie prin mijloace artificiale limba romana de italiana. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.

MORFONOLOGIE s. f. Disciplina lingvistica avand ca obiect studierea utilizarii in morfologie a mijloacelor fonologice ale unei limbi. – Din fr. morphonologie.

lingvisticA s.f. Stiinta care studiaza limba si legile ei de dezvoltare. ◊ lingvistica matematica = disciplina care studiaza fenomenele de limba cu mijloace matematice. [Gen. -cii, var. linguistica s.f. / cf. fr. linguistique].

MORFONOLOGIE s.f. Analiza a structurii fonologice a morfemelor. ♦ Disciplina lingvistica avand ca obiect studierea folosirii in morfologie a mijloacelor fonologice ale unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. morphonologie, cf. gr. morphe – forma, phone – sunet, logos – stiinta].

ITALIENISM s.n. 1. Element de jargon de origine italiana. 2. Curent lingvistic initiat de I. Heliade-Radulescu, care urmarea apropierea prin mijloace artificiale a limbii romane de limba italiana. [Pron. -li-e-. / cf. fr. italianisme].

ITALIENISM s. n. 1. cuvant, expresie, element de jargon de origine italiana. 2. curent lingvistic initiat de I. Heliade Radulescu, care urmarea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii romane de limba italiana. 3. habitudine, caracter italian. (< it. italianismo, fr. italianisme)

STILISTICA f. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul stilurilor limbii si al incarcaturii emotional-expresive a mijloacelor de limba. [G.-D. stilisticii] /<fr. stylistique

STIL¹ s. n. I. 1. totalitatea particularitatilor caracteristice unei structuri, civilizatii, epoci, activitati etc. 2. conceptie si mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei scoli artistice nationale etc. 3. totalitatea particularitatilor lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui continut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ functional = varietate a limbii literare, intr-un anumit domeniu de activitate. ◊ maniera, mod personal in care un scriitor, un compozitor utilizeaza mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a actiona. ♦ in ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele doua sisteme de calendar; iulian si gregorian. III. instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflata deasupra ovarului, care poarta stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)

lingvistic, -A I. adj. referitor la lingvistica. II. s. f. stiinta care studiaza limba si legile ei de dezvoltare. ♦ ~ generala = disciplina care studiaza faptele de limba din perspectiva trasaturilor comune mai multor limbi; ~ comparativa = disciplina care studiaza comparativ concordantele fonetice, semantice si gramaticale din mai multe limbi; ~ matematica = disciplina care studiaza fenomenele de limba cu mijloace matematice; ~ structurala = disciplina care studiaza relatiile dintre elementele limbii si caracterul sistematic al acesteia. ◊ glotologie. (< fr. linguistique)