AXIOMATIC, -A adj. Intemeiat pe o axioma, cu caracter de axioma. ◊ Metoda axiomatica = metoda stiintifica de expunere care, pornind de la propozitii prime (axiome), deduce noi propozitii, numite teoreme. [< fr. axiomatique].

ANALIZA s. f. 1. metoda stiintifica de cercetare a realitatii, bazata pe descompunerea proceselor, a obiectelor studiate in partile lor constitutive. ◊ examinare amanuntita a unei probleme, opere literare, a unui text. ♦ in ultima ~ = in concluzie, ca incheiere. 2. ~ matematica = ramura a matematicii care studiaza functiile, limitele, derivatele si aplicatiile lor. 3. descompunere a unei substante, pentru a-i stabili compozitia chimica. 4. ~ corticala = functie a cortexului prin care se desprind insusirile generale si cele specifice ale obiectelor si fenomenelor. (< fr. analyse, gr. analysis)

AXIOMATIC, -A I. adj. intemeiat pe o axioma, cu caracter de axioma. ♦ metoda ~a = metoda stiintifica de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propozitii (teoreme). II. s. f. disciplina care studiaza inlantuirea coerenta a axiomelor, in scopul asigurarii corectitudinii fundamentelor matematicii si a utilizarii corecte a deductiei in stiinte; timologie. (< fr. axiomatique)

stiinta (-te), s. f. – 1. Cunoastere. – 2. Cunostinta. Lat. scientia (Tiktin; lipseste in REW 7718a), cf. sti sau rezultatul intern de la sti, ca vointa ‹ voi, nazuinta ‹ nazui, etc. – Der. stiintific, adj., dupa fr. scientifique; stiintificeste, adv. (din punct de vedere stiintific); nestiinta, s. f. (ignoranta); nestiintific, adj. (fara metoda stiintifica); instiinta, vb. (a informa, a aviza, a face cunoscut; a anunta, a preveni; refl., inv., a lua cunostinta, a-si asuma); instiintator, adj. (informator, anuntator).

ANALIZA, analize, s. f. 1. metoda stiintifica de cercetare care se bazeaza pe studiul sistematic al fiecarui element in parte; examinarea amanuntita a unei probleme. ◊ Expr. In ultima analiza = in concluzie. 2. (Chim.) Identificare, determinare a compozitiei unei substante prin descompunerea ei in elementele constitutive. 3. (in sintagma) Analiza matematica = ramura a matematicii care studiaza functiile, limitele, derivatele si aplicatiile lor. – Din fr. analyse.

SINTEZA, sinteze, s. f. 1. metoda stiintifica de cercetare a fenomenelor, bazata pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare; imbinare a doua sau a mai multor elemente care pot forma un tot. ♦ (Concr.) Lucrare, opera care abordeaza datele esentiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operatie prin care se obtine formarea unui compus chimic pornind de la elementele chimice componente sau de la compusi mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a doua sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor in care a fost descompusa imaginea transmisa la distanta. – Din fr. synthese.

ANALIZA ~e f. 1) metoda stiintifica de cercetare a realitatii bazata pe descompunerea proceselor, a obiectelor in parti componente. ◊ In ultima ~ in concluzie. 2) chim. Procedeu de stabilire a compozitiei chimice a unei substante. 3): ~ gramaticala descompunere a cuvintelor si propozitiilor in elemente alcatuitoare si determinarea valorii lor gramaticale. [G.-D. analizei] /<lat. analysis, fr. analyse

ANALIZA, analize, s. f. metoda stiintifica de cercetare a fenomenelor, bazata pe descompunerea lor in partile componente; examinarea amanuntita a unei probleme; identificare, determinare a compozitiei unei substante. – Fr. analyse (lat. lit. analysis).

ZETETICA, zetetice, s.f. metoda filozofica sau stiintifica bazata pe cercetare. (din fr. zetetique) [morf. DOOM]

ANCHETA s. f. 1. cercetare facuta de o autoritate publica in scopul stabilirii imprejurarilor in care s-a produs un fapt si a raspunderilor. 2. metoda de investigatie stiintifica, prin cercetarea pe teren; (p. ext.) gen publicistic in care se prezinta rezultatele unor asemenea cercetari. (< fr. enquete)

GADAMER, Hans Georg (1900-2002), filozof german. Discipol al lui Heidegger; creator al hermeneuticii, ca disciplina fundamentala in sistemul cunoasterii, avand drept obiect explicarea motivatiei ce determina orice demers stiintific („Adevar si metoda”, „Ratiunea in epoca stiintei”, „Istoria conceptelor si a limbajului filozofic”).

POPPER [popə], Sir Karl Raimund (1902-1994), filozof si ganditor politic britanic de origine austriaca. Prof. univ. la Londra. A propus o epistemologie in jurul ideii de confirmare indirecta a teoriilor stiintifice prin falsitatea sistematica a alternativelor lor de catre experienta („Logica cercetarii”, „Postscriptum la logica descoperirii stiintifice”). Aplicand aceleasi metode in stiintele sociale, a aratat ca dezvoltarea societatii este determinata de deciziile oamenilor, neexistand legi ale dezvoltarii istorice (Platon, Hegel, Marx), si pledeaza pentru libertatea criticii si necesitatea schimbarii neviolente a conducatorilor („Societatea deschisa si dusmanii sai”, „Mizeria istoricismului”). Alte lucrari: „Conjuncturi si respingeri”, „Lumea lui Parmenides”.

CULTURA ~i f. 1) Totalitate a valorilor materiale si spirituale create de omenire pe parcursul istoriei. 2) fig. Cunostinte vaste in diferite domenii, pe care le poseda cineva. 3) arheol. Totalitate a vestigiilor materiale si spirituale, descoperite in urma sapaturilor arheologice, caracteristice pentru un anumit areal, intr-o anumita epoca. 4) agr. Ansamblu de lucrari agrotehnice necesare plantelor agricole. 5) Teren cultivat cu un anumit fel de plante. 6) Crestere a unor animale. ~a viermilor de matase. 7): ~ de bacterii crestere in laborator a bacteriilor; colonie de bacterii obtinuta in laborator pentru scopuri stiintifice. 8): ~ fizica ansamblu de metode si sisteme de educatie fizica care contribuie la dezvoltarea armonioasa a corpului omenesc. [G.-D. culturii] /<fr. culture, lat. cultura

ISTORISM s.n. Principiu de baza al metodei dialectice in cercetarea stiintifica, potrivit caruia evenimentele si fenomenele se studiaza in procesul aparitiei, dezvoltarii si pieirii lor, in stransa legatura cu conditiile istorice concrete care le-au dat nastere. [< rus. istorizm, cf. fr. historisme, germ. Historismus].

ISTORISM s. n. principiu de baza al metodei dialectice in cercetarea stiintifica, potrivit caruia evenimentele si fenomenele se studiaza in procesul aparitiei, dezvoltarii si pieirii lor, in stransa legatura cu conditiile istorice concrete care le-au dat nastere. (< fr. historisme, rus. istorizm)

DIACRONIC ~ca (~ci, ~ce) (despre metode de cercetare sau conceptii stiintifice) Care tine de diacronie; propriu diacroniei. Studiu ~. [Sil. di-a-] /<fr. diachronique

STIL s. 1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ stiintific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, maniera, metoda, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, maniera, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viata.) 8. (ARHIT.) stil gotic = stil ogival; stil ogival = stil gotic.

CALOGERO, Guido (1904-1986), filozof italian. Prof. univ. la Florenta, Pisa, Roma, Berkeley (Universitatea California). A promovat dialogul ca metoda filozofica si ca procedeu de solutionare a unor controverse stiintifice („Istoria logicii antice”, „Lectii de filozofie”, „Logos si dialog”).

CRITICA s.f. I. Arta de a interpreta si aprecia operele artistice sau stiintifice. ◊ Critica de text = comentarii asupra formei si continutului unui text. II. metoda de educare constand in scoaterea la iveala a greselilor si lipsurilor si in indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. [Cf. fr. critique, it. critica, rus. kritika, gr. kritike].

MARKETING s. n. 1. conceptie privind organizarea si desfasurarea activitatii economice, potrivit careia productia trebuie sa fie permanent adaptata la cerintele prezente si viitoare ale consumatorilor si sa le satisfaca cu maximum de eficienta. 2. ansamblul metodelor si tehnicilor care au ca obiect studiul cererii consumatorilor si satisfacerea acesteia. 3. disciplina stiintifica avand acest obiect. (< engl., fr. marketing)

CARTEZIANISM (‹ fr.) s. n. 1. Filozofia lui Descartes. 2. Filozofia discipolilor lui Descartes („scoala carteziana”) si a celor care s-au numit ei insisi cartezieni: Malebranche, Spinoza, Leibniz. 3. Traditie filozofica si stiintifica, de la Descartes pina in zilele noastre (G. Bachelard, Ed. Husserl, N. Chomski), pretinzind caracteristicile gindirii lui Descartes: metoda, origine, rigoare, recuperarea perspectivei idealiste.

TIPOLOGIE ~i f. 1) Clasificare stiintifica a obiectelor si a fenomenelor dupa anumite trasaturi tipice. 2) Ramura a psihologiei care se ocupa cu studiul trasaturilor psihice caracteristice pentru diferite tipuri de oameni. 3) lingv. metoda de studiere a structurii limbilor pentru a stabili tipul de care tin si pentru a releva trasaturile comune si distincte. [G.-D. tipologiei] /<fr. typologie

SINTEZA ~e f. 1) metoda de cercetare care consta in recompunerea obiectului din elementele in care a fost descompus acesta cu scopul cunoasterii diferitelor lui aspecte 2) Formare a unui intreg (material) din elemente. 3) Lucrare stiintifica care generalizeaza rezultatele esentiale ale unei probleme sau ale unei discipline. 4) chim. Preparare a unui compus din substante simple. [G.-D. sintezei] /<ngr. sinthesis, lat. sinthesis, fr. synthese, germ. Synthese

COMPARATISM (‹ fr.) s. n. metoda de cercetare a raporturilor dintre diferite literaturi nationale, urmarind evidentierea influentelor, a circulatiei temelor si motivelor, afinitatile istorico-tipologice etc. Inaugurata in sec. 18, ca directie de cercetare, sa- fundamentat stiintific in sec. 19, prin contributiile lui F. Baldensperger, G. Lanson, P. van Tieghem, R. Etiemble s.a.

SISTEM s. n. 1. ansamblu de elemente aflate intr-o relatie structurala, de interdependenta si interactiune reciproca, formand un tot organizat. 2. (anat.) grupare morfologica si functionala unitara de organe sau de structuri. 3. (biol.) ansamblu de elemente aflate in interactiune. ♦ (geol.) succesiune de straturi care corespunde aceleiasi perioade. 4. ansamblu ordonat care apare ca rezultat al unei clasificari. ♦ ~ solar = ansamblu de corpuri ceresti in care intra Soarele, planetele cu satelitii lor (masa atomica, numar de ordine); ~ de ecuatii = grup de mai multe ecuatii cu aceleasi necunoscute; ~ tehnic = ansamblu de corpuri fizice compus, cel putin in parte, din corpuri solide, folosit in tehnica; ~ de unitati = ansamblu de unitati de masura dintr-un numar restrans de unitati fundamentale; ~ audio = combina muzicala. 5. mod de organizare a unui proces, a unei operatii, activitati etc.; metoda de lucru, fel de a lucra. 6. ~ informational = ansamblu de procedee si mijloace de adunare, prelucrare si transmitere a informatiei necesare procesului de conducere a intreprinderilor etc.; ~ ul stiintelor = totalitate a disciplinelor stiintifice, ansamblul cunostintelor teoretice ale oamenilor intr-o anumita etapa istorica. 7. (fam.) mijloc ingenios. (< fr. systeme, lat. systema, germ. System)

TRATAMENT, tratamente, s. n. 1. Fel de a se purta cu cineva, atitudine, comportare fata de cineva. 2. Ingrijire medicala; ansamblu de mijloace igienice, dietetice, medicamentoase, balneare, climaterice etc. cu care se trateaza o boala; spec. mod, metoda, mijloc terapeutic folosit in combaterea bolilor. 3. Ansamblul operatiilor tehnice, fizice, chimice, biologice etc. executate asupra unui material sau a unui organism etc. pentru a obtine modificari de calitate, de forma, de structura etc. in scop industrial, economic sau stiintific. 4. (Fon.) Evolutie, modificare, schimbare. – Din it. trattamento, fr. traitement.

SPECIALITATE ~ati f. 1) Diviziune a unei discipline stiintifice sau a unei activitati practice; ramura; bransa. ◊ De ~ care se refera la un anumit sector, la o anumita sfera de activitate. 2) Gen de activitate, pentru care cineva a capatat o pregatire speciala. 3) Produs sau preparat obtinut dupa retete sau metode speciale. /<lat. specialitas, ~atis, fr. specialite

PROGNOZA s.f. 1. Previziune, prevedere bazata pe date stiintifice; (p. ext.) pronostic. ♦ Text in care se arata modul cum va evolua vremea intr-un anumit interval de timp. 2. Anticipare a desfasurarii in viitor a unor fenomene si procese din domeniul economiei, tehnologiei, stiintei, societatii in ansamblul ei etc., plecand de la experienta anterioara si folosind metode si tehnici necesare obtinerii de cunostinte privind evolutia acestora intr-o perspectiva mai indepartata. 3. Prevedere a aparitiei unor boli criptogamice sau a unor daunatori ai plantelor in vederea luarii din timp a masurilor de combatere. [Cf. fr. prognose, lat., gr. prognosis < pro – inainte, gnosis – cunoastere].

TEORIE, teorii, s. f. 1. Forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. In teorie = in mod abstract, speculativ. 3. (In sintagme) Teoria informatiei = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale posibilitatilor de pastrare si de transmitere a informatiilor etc. Teoria literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, curentele si metodele artistice etc. Teoria relativitatii = teorie a relatiilor dintre spatiu, timp si miscare a materiei, in care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enuntate intr-o forma valabila atat pentru viteze relative mici ale corpurilor, cat si pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretica a instructiei militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. theorie, lat. theoria.