RENASTEREA, epoca in istoria Europei, care cuprinde, in linii generale, sec. 14-16, perioada de tranzitie de la societatea medievala la cea moderna. R. a inceput in Italia, unde au aparut mai intai germenii relatiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curand sau mai tarziu, in cadrul societatii medievale, cunoscand deosebiri de la o tara la alta, in functie de etapa istorica si de situatia specifica, de traditie etc. In epoca R., se dezvolta burghezia, incepe emanciparea taranimii, iar nobilimea pierde treptat suprematia economica, pastrandu-si doar preeminenta politico-sociala. Cu exceptia Italiei si a Germaniei, de exemplu, in care faramitarea politica s-a mentinut multa vreme, se formeaza statele centralizate in jurul monarhiei (Franta, Spania, Anglia), care incurajeaza expansiunea comerciala, protejeaza creditul si sprijina industria. In epoca R. au loc marile descoperiri geografice (calatoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan s.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punand bazele comertului mondial si grabind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumularii capitalului. Ca urmare a acestor schimbari din economie si din structura sociala, incep sa apara statele nationale moderne, care corespund cel mai bine cerintelor de dezvoltare a relatiilor capitaliste si a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor nationale se substituie pe arena europeana celor doua mari entitati cu vocatie universala – Biserica catolica si Imperiul – a caror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformari social-economice si politice profunde le-a corespuns un avant fara precedent si in domeniul culturii, o perioada de inflorire a artei, literaturii, stiintei, gandirii social-politice si filozofice. Purtatorii noii culturi si ideologii, ei, umanistii, au considerat epoca lor o epoca de „renastere” spirituala, intemeiata pe reinvierea culturii antice greco-romane, dupa o lunga perioada de intuneric si de decadere. Umanistii au creat o cultura noua, profana, in centrul careia se afla omul, opusa culturii impregnate de dogmele si invataturile ecleziastice ale societatii medievale. Ascetismului si pesimismului medieval, R. i-a opus o conceptie noua, optimista, despre lume, patrunsa de increderea in om si in natura, de idealul unei fericiri terestre. Invatatii R. au facut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de innobilare si de desavarsire a omului, au formulat idealul unei dezvoltari multilaterale a personalitatii, a omului universal, intruchipat in figura unor titani ai creatiei si ai actiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Durer. R. a promovat spiritul critic, asezand ratiunea mai presus de credinta si de traditie. Ea a pus bazele stiintelor moderne ale naturii, a initiat istoriografia moderna, intemeiata pe o conceptie laica si pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” in literatura. Stiintele naturii au cunoscut in epoca R. un puternic avant. Din aceasta epoca dateaza inceputurile stiintelor moderne ale naturii, intemeiate pe experiment si pe aplicarea matematicii. Ramurile stiintei care se dezvolta cu precadere sunt: mecanica cereasca si terestra si, in stransa legatura cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare stiintifica a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de catre Copernic, care a dat o lovitura decisiva viziunii traditionale, care plasa Pamantul in centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descopera legile miscarii planetelor. In matematica se dezvolta mai cu seama algebra si geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). In domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descopera circulatia mica a sangelui. Un progres considerabil au inregistrat cunostintele tehnice; se raspandesc armele de foc, de dezvolta considerabil industria textila, mineritul, metalurgia, fabricarea hartiei, constructiile de corabii (in legatura cu exploatarile geografice). Tot din aceasta perioada dateaza inventia tiparului in Europa (sfarsitul sec. 15), a telescopului (sfarsitul sec. 16 si inceputul sec. 17). In filozofie, trasatura caracteristica generala a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastica. In cursul sec. 14-15 a predominat reluarea si dezvoltare, potrivit cu conditiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Ganditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morala independenta de rigorile preceptelor religioase, bazata cu precadere pe ratiune si pe natura, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sortii”). Ei au indreptat epicureismul impotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul impotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentantii Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon si neoplatonism pentru a fundamenta teza unitatii dintre om si natura, dintre spirit si corp, cultul frumosului ca intruchipare sensibila a divinului, conceptie care a influentat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umanistii R. au dezvoltat o noua conceptie despre om, promovand ideea demnitatii omului ca fiinta libera, autonoma, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Conceptiei pesimiste despre om, ca faptura supusa permanent pacatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentand astfel pedagogia umanista. In filozofia naturii, conceptia despre insufletirea intregului cosmos exprima, intr-o forma naiva, fantastica, ideea unei materii active, care isi desfasoara prin sine insasi bogatia formelor (G. Bruno); conceptiile magice si astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culmineaza cu conceptiile legate nemijlocit de stiintele noi ale naturii. Aceste concepte fundamenteaza metodele cercetarii experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formuleaza conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor nationale s-a oglindit in epoca R. in conceptiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcand emanciparea teoriei politice si juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). In epoca R. apar si primele doctrine utopice; ele zugravesc imaginea unei societati viitoare in care proprietatea privata va fi desfiintata (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laica asupra evolutiei societatii, incercand, pe baza studiului critic al izvoarelor, sa detecteze raportul dintre social si individual in desfasurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice si in tarile Europei Centrale (istoricul A. Bonfini in Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky in Cehia, ganditorul A. Modrzewski-Frycz si poetul J. Kochanowski in Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creatiei literare europene moderne. Dante a promovat in opera lui, alaturi de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creatia prin excelenta satirica la adresa principiilor etice ale societatii medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer apartine aceleiasi perioade de tranzitie spre modernitate. Petrarca ilustreaza prin versurile sale, pentru prima data in literatura, bogatia eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez si popular, exalta dragostea descatusata de prejudecatile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto si Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice si cavaleresti impletite cu cele de inspiratie populara, care celebreaza placerea si bucuria de a trai. In Franta, realismul satiric al R. este reprezentat in primul rand de creatia lui Rabelais, strabatuta de un optimism si de un umor de resurse populare. Clemont Marot si poetii Pleiadei au inaugurat o poezie de inspiratie pastorala si contemporana, cu bogate referiri la mitologia greco-romana. In Spania, literatura R. este ilustrata indeosebi prin romanul picaresc, ai carei reprezentanti au fost Mateo Aleman y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gomez s.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este stralucit valorificat de Cervantes in „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoes cuprinde, alaturi de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. In Anglia, R. este dominata de personalitatea lui Shakespeare, a carui opera oglindeste dramatic atat crepusculul societatii medievale cat si tensiunile embrionare ale societatii moderne. In Germania, datorita unor conditii specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs s.a.) s-a dezvoltat si sub haina reformei religioase in lupta cu Biserica catolica, impunandu-se prin spiritul sau pronuntat popular si prin ideea unitatii nationale. Cartile populare care au circulat in sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” si „Till Eulenspiegel”) au contribuit la raspandirea in mase a spiritului R. In arhitectura, artele plastice si decorative, stilul R. a aparut intai in Italia in sec. 15. In concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat dupa modelul operelor clasice greco-romane, dar fara a le copia, au detinut un rol hotarator. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structura a imaginilor artistice si orientarea lor spre oglindirea realitatii obiective si concrete, spre figurarea spatiului real. Cunoasterea artistica si cea stiintifica se impletesc in activitatea multor creatori de seama (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Durer s.a.). Incercand sa patrunda legile frumusetii (de structura, proportii, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea stiintelor ajutatoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistica etc.). In aprecierea operelor de arta, principalele criterii aveau in vedere claritatea, echilibrul si armonia ansamblului. In epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al mestesugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semneaza opera, proclamandu-si astfel individualitatea artistica. Sculptura si pictura se desprind de arhitectura si, pe langa arta monumentala (pictura murala si decoratiile sculpturale), se dezvolta pictura de sevalet si sculptura de postament. Desenul este apreciat ca opera de sine statatoare, iar gravura cunoaste o mare raspandire, raspunzand prin posibilitatea de multiplicare, ca si textul tiparit in noile tipografii, necesitatilor publicului numeros al oraselor. In Italia, R. cuprinde urmatoarele perioade: Prerenasterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. tarzie (sfarsitul sec. 16) si are urmatoarele centre principale: in sec. 15 numeroase scoli locale la Florenta, Siena, Venetia, Padova, Urbino etc., iar in sec. 16 la Roma si Venetia. Arhitectura R. se caracterizeaza prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanta orizontala si zidurile pline. In sec. 15 s-au adoptat (prin renumitii arhitecti L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. In sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevatie piramidala (D. Bramante, Michelangelo), desavarsindu-se compozitia ritmica a fatadelor (ex. Palatul Pitti din Florenta). In sculptura, opera lui Donatello rezuma evolutia artei sec. 15, de la statuile care impodobeau biserica, la portretul laic si monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia s.a.). In sec. 16, Michelangelo realizeaza deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. In pictura, trasaturile innoitoare din creatia lui Giotto sunt dezvoltate, la inceputul sec. 15, in pictura murala de florentinul Masaccio, alaturi de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, in a doua jumatate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de sevalet este ilustrata cu precadere la Venetia (familia Bellini). In sec. 16, apogeul picturii R. este atins in operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrand mai ales la Roma) si in cele ale venetienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un inalt nivel artistic (matasurile si catifele venetiene si genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlaria de Murano etc.). Evolutia generala a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast si maretie (sec. 16). In Tarile de Jos, inceputurile R. au loc in sec. 15 in pictura fratilor Van Eyck, a lui Memling etc. In arhitectura si in decoratie persista inca stilul gotic. In sec. 16, sub influenta artei italiene, ia nastere curentul romanist, cei mai de seama pictori raman insa credinciosi traditiilor populare locale, folosindu-le in largirea tematicii sau in crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Batran, Lucas van Leyden). In Germania, R. a avut loc la sfarsitul sec. 15 si in prima jumatate a sec. 16 numai in cateva orase, printre care Nurnberg. In arhitectura, in sculptura si in decoratie, fondul traditional gotic este asimilat in noua structura constructivista renascentista. In pictura, limbajul gotic expresionist ramane determinant in opera lui A. Durer, H. Holbein cel Tanar si L. Cranach se remarca o eliberare sub semnul tendintei de laicizare. Gravura are un rol major in concretizarea noilor conceptii artistice, opera lui A. Durer fiind in aceasta privinta reprezentativa. In Franta, arta R. se dezvolta abia in sec. 16 la Curtea regala, primele ei elemente apar in miniaturile lui Fouquet (sfarsitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezinta sinteze intra traditia gotica si influenta italiana, asimilata treptat in cadrul scolii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construita de arhitectul P. Lescot, si opera sculptorului J. Goujon). In artele plastice se remarca portretul (in sculptura G. Pilon, in desen si in pictura Jean si Francois Clouet s.a.). In artele decorative capata o mare dezvoltare tapiseria si ceramica (B. Palissy). In Spania, influenta artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de arta, sau prin formarea unor artisti locali (Juan de Juanes, Alejo Fernandez etc.). In tarile din centrul si rasaritul Europei, stilul R. se manifesta mai ales in arhitectura. In Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) si prin capela funerara a lagełłonilor, capodopera a R. polone, prin loggia primariei din Poznań etc. In Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, in Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar in Rusia prin unele elemente integrate unor constructii din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fatete dupa modelul Palatului diamantelor din Ferrara. In muzica, R. incepe in sec. 14, prelungindu-se pana spre sfarsitul sec. 16. Influenta R. se manifesta pentru prima oara in Italia, in „Ars nova florentina”, in care stilul polifonic devine caracteristic si pentru lucrarile laice, iar muzica, emancipandu-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirica a lui Dante si Petrarca e talmacita in muzica de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicala predominanta este madrigalul. In Franta, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentantii cei mai de seama ai spiritului R. In scoala franco-flamanda, in special compozitorii de origine franceza sunt exponentii idealului estetic al R., intruchipat in chansonul francez. O pregnanta nota individuala caracterizeaza influenta R. in lucrarile maestrilor stilului cromatic (L. marenzio, G. di Venosa si C. de Rore). In muzica scolii venetiene (Andrea si Giovanni Gabrielli si A. Willaert) se observa diminuarea rolului polifoniei in favoarea armoniei. Palestrina si O. di Lasso (care a activat si in Germania, alaturi de H.L. Hassler), reprezentand culmea polifoniei vocale, exprima atat in lucrarile laice, cat si in cele liturgice, in modul cel mai cuprinzator, umanismul R. In epoca R. apar primele suite si sonate instrumentale. R. tarzie cunoaste aparitia genului inovator al operei, iar in domeniul muzici corale de ample proportii, cantata si oratoriul. In Tarile Romane, R. s-a manifestat prin umanismul transilvanean (sec. 15-16), iar mai tarziu in Moldova si in Tara Romaneasca, prin marii carturari din sec. 17 si inceputul sec. 18, umanismul romanesc, avand trasaturi specifice, generate de caracterul sau mediat si tardiv. Prin mijlocirea inaltului cler si a marii nobilimi, aflate in stranse relatii cu Roma, R. a influentat puternic arhitectura transilvaneana. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. In acelasi stil au fost transformate, in sec. 16, si castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioara, castelele din Vintu de Jos, Cris si Sanmiclaus, cel din urma avand doua loggia suprapuse, formate din arcade in semicerc. Casele burgheze din orase au adoptat formele noi in special in decoratia portilor si a ferestrelor (casa Gollner din Sibiu, casa Halphard din Cluj s.a.).

RENASTERE, renasteri, s. f. Faptul de a renaste; trezire la o viata noua; refacere; avant, reinflorire, reviriment. ♦ (Si ca n. pr.) Miscare social-politica si culturala, din sec. XIV pana in sec. XVI, in Europa occidentala, caracterizata prin mari inventii si descoperiri geografice, prin inflorirea stiintelor si artelor, prin trezirea interesului pentru cultura antica; epoca din istoria Europei in care s-a manifestat aceasta miscare. – Din renaste.

RENASTERE s.f. 1. Trezire la o viata noua, refacere; reinflorire, reviriment, avant. 2. Miscare social-politica si culturala din sec. XIV-XVI in Europa occidentala, care s-a caracterizat prin mari inventii si descoperiri geografice, prin inflorirea stiintelor si a artelor si prin reinvierea interesului pentru cultura antica. [< renaste, dupa fr. Renaissance, it. Rinascimento].

RENASTERE s. f. 1. trezire la o viata noua, refacere; reinflorire, reviriment, avant. 2. miscare social-politica si culturala din sec. XIV-XVI in Europa occidentala, in lupta burgheziei contra feudalismului, caracterizata prin mari inventii si descoperiri geografice, prin inflorirea stiintelor si a artelor si prin reinvierea interesului pentru cultura antica. (< renaste, /II/ dupa fr. Renaissance)