TAP, tapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre si al caprioarei. ◊ Tap ispasitor = a) (in Biblie) tap (1) pe care marele preot il incarca la sarbatorirea ispasirii cu toate pacatele neamului lui Israel si care era apoi alungat in desert; b) fig. persoana asupra careia se arunca vina pentru greselile altora. ◊ Expr. A sta ca un tap logodit = a sta teapan, p*****t, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toarta, avand capacitatea de 300 ml; continutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelatii in care intra Soarele la solstitiul de iarna. – Cf. alb. cap, cjap, scr. cap.

PECTORAL, -A, pectorali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Din regiunea pieptului, de la piept. 2. Care se foloseste ca remediu in bolile de piept. Ceai pectoral. II. S. n. 1. Pieptar de metal, care constituia una dintre piesele armurii romane. 2. Ornament constand dintr-o bucata de stofa impodobita cu pietre scumpe, pe care il purtau pe piept faraonii egipteni si marele preot la evrei. – Din fr. pectoral, lat. pectoralis.

SANHEDRIN s.n. Tribunal la vechii evrei; consiliu suprem prezidat de marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea si delibera asupra chestiunilor publice. ♦ (Fig.) Grup inchis de oameni care pretind a da sentinte fara gres. [< fr. sanhedrin < gr. synedrion – tribunal, adunare].

PECTORAL, -A I. adj. 1. referitor la piept. ◊ (s. m.) (muschi) al pieptului. 2. in bolile de piept. II. s. n. 1. pieptar de metal, piesa a armurii romane. 2. bucata de stofa ornata cu pietre scumpe, pe care o purtau pe piept faraonii, la egipteni si marele preot, la evrei. (< fr. pectoral, lat. pectoralis)

SANHEDRIN s. n. tribunal la vechii evrei; consiliul suprem prezidat de marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea si delibera asupra chestiunilor publice. (< fr. sanhedrin)

COGAIONON, munte sfint al geto-dacilor identificat astazi in mod ipotetic cu Dealul Gradistea din Muntii Orastiei; intr-o pestera de pe virful acestuia si-ar fi avut resedinta marele preot Zamolxis.

DACIA, denumirea terit. locuit in Antic, de populatia geto-daca, corespunzand aproximativ terit. locuit apoi de romani. Mentionati pentru prima data in opera lui Herodot cu prilejul relatarii conflictului lor cu regele persan Darius I (514 i. Hr.), getii, „cei mai viteji si mai drepti dintre traci“, sunt prezentati in izvoare istorice mai tarzii (sec. 4— 2 i. Hr.) ca fiind organizati in uniuni de triburi raspandite pe intreg spatiul carpa¬to-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunareni opune rezistenta, in 335 i. Hr., lui Alexandru cel Mare in timpul expeditiei organizate de acesta in N Dunarii. Formatiunea condusa de Dromichaites obtine victorii (intre anii 300 si 292 i. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alti regi geti, de la N Dunarii de Jos, Zalmodegikos si Rhemaxos (la sfarsitul sec. 3 i. Hr. si inceputul sec. 2 i. Hr.), exercita asupra orasului grecesc Histria un protectorat militar si politic. Un alt conducator al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (si, probabil, S Moldovei), Oroles, lupta impotriva bastarnilor patrunsi la rasarit de Carpati, impiedicandu-i sa-si extinda stapanirea. In sec. 1 i. Hr., pe terit. D. ia fiinta statul geto-dacilor, al carui fauritor este Burebista. Creand o vasta stapanire (arhe) care ocupa un spatiu ce se intindea de la Dunarea Mijlocie pana la Haemus (M-tii Balcani) si Marea Neagra si dispunand de o puternica forta militara, Burebista a desfasurat o politica activa, purtand razboaie victorioase impotriva celtilor (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei si supunand cetatile grecesti vest si nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) si intervenind in razboiul dintre Cezar si Pompei (48 i. Hr.). Infrangerea acestuia din urma a ridicat in fata statului geto-dac pri¬mejdia ofensivei romane pregatite de Cezar. Este perioada cand incepe o vasta activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe inaltimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o buna pozitie strategica, greu accesibile si utilizand la maximum configuratia terenului respectiv. Centrul din M-tii Orastiei, vasta zona de c. 200 km², a fost organizat intr-un sistem de fortificatii unic in felul sau in intreaga Europa. La realizarea acestei constructii au participat arhitecti si mesteri greci adusi de Burebista din orasele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atesta legaturi comerciale vaste, pana in spatiul Mediteranei rasaritene, in lumea greaca si romana. Marea bogatie de materiale arheologice cat si diversitatea lor pledeaza nu numai pentru o remarcabila prosperitate a societatii geto-dace din sec. 1 i. Hr.—1 d. Hr., dar si pentru afirmarea ideii ca in aceasta vreme stadiul primitiv, satesc al ase¬zarilor fusese depasit, unele incepand sa evolueze treptat spre aglomerari de tip urban. Multe dintre cetati aveau si rolul de centre religioase (dupa cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popesti, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla insa pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Gradistii (Gradistea Muncelului), unde se afla azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei si care a fost, probabil, capitala a statului dac din vremea lui Decebal. Impotrivindu-se tendintelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost inlaturat de la tron prin violenta (44 i. Hr.), iar intinsa sa stapanire destramandu-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat sa existe, marele preot Deceneu, sfetnicul si cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumandu-si si functia de rege al D. Dintre succesorii sai, pana la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atesta pe Comosicus, Scorilo si Duras-Diurpaneus. In celelalte reg. ale D. au existat in aceasta vreme formatiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil in Oltenia si Banat), Dicomes (in Campia munteana sau Moldova), Roles, Dapyx si Zyraxes (in Dobrogea). Timp de un secol si jumatate geto-dacii au luptat impotriva expansiunii romane, dar n-au putut impiedica cucerirea Dobrogei (28 i. Hr.) si, in sec. 1 d. Hr., pustiirea repetata a S Munteniei prin deplasarea fortata la S Dunarii a unor grupuri importante de geto-daci. In fata pericolului tot mai amenintator, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfarsitul sec. 1 d. Hr., formand un stat puternic condus de Decebal (87— 106). In timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maxima dezvoltare economica, politica si militara. Strateg talentat si diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri impotriva romanilor in S Dunarii, agravand conflictele cu acestia si declansand razboaiele din vremea lui Domitian si Traian. In cele din urma, geto-dacii au fost infranti in cursul celor doua razboaie daco-romane (101—102 si 105—106), iar regatul dac a fost desfiintat, o mare parte a terit. sau fiind transformat (106) in prov. romana. D. romana, denumire a prov. constituite in 106, dupa cucerirea D. de catre romani. Ramas pentru o vreme in D. dupa terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu exceptia partii de SE), din Banat si din jumatatea apuseana a Olteniei o noua prov. romana imperiala de rang consular, administrata de imparat printr-un imputernicit al sau, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei si reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, in timpul carmuirii caruia (106—111) a fost intemeiat si primul oras din D. romana, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, careia ulterior i se va adauga si vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni si unitati auxiliare), destul de numeroase, lasate in D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate in marea lor majoritate la granita de N si NV a prov. In 118—119, imparatul Adrian, dupa ce a reprimat o rascoala a populatiei autohtone si a respins atacurile sarmatilor, a efectuat prima impartire ad-tiva a prov. in: D. Superior (alcatuita din Banat si Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) si D. Inferior (alcatuita din Oltenia si SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Resca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost pastrate sub observatie S Moldovei si Muntenia, romanii mentinandu-si aici doar unele capete de pod prin care controlau in continuare intregul terit. Granitele celor doua D. au fost puternic fortificate prin castre si castele. In 123, vizitand a doua oara D., Adrian a efectuat a doua impartire ad-tiva creand trei unitati: D. Porolissensis (reg. aflata la N de raul Aries si de cursul superior al Muresului pana la M-tii Mesesului si cursul raului Somes) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) si D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unitati ad-tive alcatuiau armata D. (exercitus Daciae), aflata sub comanda superioara a legatului imperial. Organizarea ad-tiva a D. din vremea lui Adrian s-a mentinut pana in anii 167—169, cand pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creata D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). In provincia astfel organizata si aparata, incepand chiar din vremea lui Traian s-au asezat numerosi colonisti, veniti din toate partile Imperiului („ex toto orbe Romano“). Romanii au adus in D. formele de viata si de organizare administrativa proprii civilizatiei si culturii lor superioare, astfel ca in cei 165 de ani, cat a durat stapanirea Romei la N Dunarii, istoria noii prov. s-a impletit strans cu cea a lmp. Roman. In epoca romana, D. a cunoscut o deosebita dezvoltare economica si culturala. Au inflorit mestesugurile, mineritul, agricultura, constructiile; s-au construit drumuri, iar circulatia marfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele si s-a extins folosirea scrisului. Au fost intemeiate o serie de orase noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rand, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si colonia. Orase si targuri s-au nascut si din canabaele civile care se formau in jurul castrelor. Coloniile si municipiile aveau o administratie autonoma cu magistraturi similare celor de la Roma, insa marea majoritate a populatiei traia in mediul rural, in acele vici si pagi, raspandite pe tot cuprinsul prov. Dupa impartirea D. in trei unitati administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de catre un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegati din toata prov. pentru a discuta probleme admi¬nistrative, economice si religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizand dreptul de cetatenie romana, a nivelat diferentele dintre colonistii romani, privilegiati, si marea masa a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleasi forme de manifestare si in D. Pentru a face fata repetatelor atacuri ale populatiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost in cele din urma nevoit, spre a intari cu trupe linia Dunarii, sa-si retraga din D. armata si administratia. Astfel, in 271 Aurelian a creat la S Dunarii o prov. noua cu acelasi nume (ulterior impartita in D. Ripensis si D. Mediterranea). Descoperirile arheologice facute in castre, orase, asezari si necropole, marele numar de trupe auxiliare formate in sec. 2—3 din daci, ca si numele dacice din inscriptii dovedesc persistenta populatiei autohtone sub stapanirea romana. Deosebit de semnificative in acest sens sunt necropolele bastinasilor geto-daci de la Soporu de Campie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) si Enisala (jud. Tulcea). Vietuind in strans contact cu colonistii, dacii s-au roma¬nizat. Populatia daco-romana de limba latina rezultata din coexistenta autohtonilor si a colonistilor romani a ramas pe loc dupa retragerea armatei si a administratiei romane, legaturile economice, spirituale si chiar politice cu Imp. Roman ramanand neintrerupte. Cand, in sec. 4, crestinismul a devenit religie oficiala a Imp. Roman, adeptii noii religii, existenti in D. inca din sec. 2—3 d. Hr., s-au organizat in comunitati crestine, consolidand o data mai mult romanitatea nord-dunareana. Populatia daco-romana de limba latina, pastrand traditiile civilizatiei romane superioare, a iesit invingatoare din confruntarea cu numeroasele populatii care au strabatut in sec. 3—10 aceste terit., constituind componenta fundamentala in procesul de etnogeneza a romanilor.

preot, preoti, s. m. Slujitor al unui cult religios, investit cu dreptul de a oficia actele de cult; popa. ♦ Fig. Cel care slujeste un ideal, o invatatura; apostol. ◊ mare preot = conducatorul suprem al cultului (la vechii evrei, egipteni etc.). – Din lat. presbiterum.

preaotet, preaoteti, s.m. (inv.) mare preot.

ANA (ANNA), mare preot iudeu. Potrivit „Evangheliei”, Iisus Hristos a fost trimis la judecata, intii in fata lui, apoi in fata ginerelui sau Caiafa, care ii luase locul. De aici expresia: „A purta pe cineva de la Ana la Caiafa”.

CAIAFA (in „Noul Testament”), mare preot iudeu. L-a judecat pe Iisus Hristos si i-a prigonit pe apostoli. V. Ana.

COMOSICUS, rege geto-dac si mare preot din Transilvania (sec. I i. Hr.). Unul dintre urmasii lui Burebista.

IROD, numele mai multor suverani ai Palestinei antice. Mai importanti: 1. I. cel mare, rege al Iudeii (37-4 i. Hr.), dependent de Roma. In timpul domniei lui I. puterea sacrala este separata de cea laica, iar marii preoti sunt numiti si revocati de suveran, dupa modelul monarhiilor elenistice. 2. I Antipas, etnarh al Galileii si Pereii (4 i.Hr.-39 d. Hr.), fiul lui I. (1). Potrivit traditiei, la cererea sotiei (Irodiada) si a fiicei acesteia (Salomeea), l-a decapitat pe prorocul Ioan Botezatorul. 3. I. Agrippa, rege al Iudeii (41-44 d. Hr.), nepotul lui I. (1). A dobandit domnia cu sprijinul imparatului roman Caligula.

blagocin m. (rus. blago-cinnyi, vsl. cininu). Vechi. Azi. pop. Proistos, preut mai mare peste o plasa.

SOFRONIE DE LA CIOARA (sec. 18, n. Cioara, azi Salistea, jud. Alba), militant pentru ortodoxie in Transivania. preot in satul natal. Ramas vaduv, s-a calugarit, probabil la manastirea Cozia (Tara Romaneasca), dupa care s-a reintors la Cioara, unde a intemeiat un schit in hotarul satului, in care invatau copiii din satele invecinate. Intre anii 1759 si 1761 il aflam in fruntea unei miscari populare de aparare a credintei ortodoxe, care s-a extins in tot Ardealul, pana in Maramures. La 14-18 febr. 1761 a convocat un mare „sinod” de preoti si mireni la Alba Iulia, in cadrul caruia s-au formulat mai multe revendicari cu caracter religios, social si national, inaintand un memoriu in acest sens Curtii imperiale din Viena. Dupa o intalnire cu generalul Nikolaus Adolf de Buccow, trimisul imparatesei Maria Tereza si comandant al fortelor militare din Transilvania, s-a refugiat in Tara Romaneasca, unde a ajuns egumen la schitul Robaia (dependent de manastirea Arges). In 1955 Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane l-a canonizat (praznuit la 21 oct.).

EFOD s. n. tunica imbracata de preotii evrei in timpul marilor ceremonii. (< fr. ephod)

HIEROFANT s.m. (Ant.) preot care initia in mistere, mare pontif; gerofant. [< fr. hierophante, lat., gr. hierophantes].

PASTORAL, -A, pastorali, -e, adj., s. f. 1. Adj. De pastor, pastoresc; p. ext. de la tara. campenesc, rustic. 2. Adj. (Despre creatii literare) Care zugraveste in mod idilic viata pastorilor, viata de la tara; bucolic. 3. S. f. Opera literara cu continut pastoral (2); bucolica. ♦ Compozitie muzicala in care sunt evocate crampeie din viata campeneasca, rurala. 4. adj. (Rar) Care apartine pastorilor sau preotilor, privitor la pastori sau la preoti. Carja pastorala. 5. S. f. Scrisoare publica, cuprinzand indemnuri si urari, prin care un arhiereu se adreseaza preotilor si credinciosilor cu ocazia sarbatorilor religioase mari sau a altor evenimente importante. – Din fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale.

MOLA² s. f. (Turcism inv.) preot musulman; judecator turc, superior cadiului, in marile orase. [Var.: mula s. f.] – Din tc. molla.

LAMA¹ s. m. inv. preot-calugar budist din Tibet, Mongolia etc. ♦ marele ~ = dalai-lama. (< fr. lama)

TRIPUDIU s. n. 1. (ant.) dans ritmic al preotilor salieni din Roma antica. 2. (fig.) sarbatoare mare, manifestatie zgomotoasa. ◊ exuberanta, exultare. (< lat. tripudium)

BERNANOS [bernanos], Georges (1888-1948), scriitor si eseist francez. Romane de intensa forta dramatica („Sub soarele lui Satan”, „Jurnalul unui preot de tara”). Eseuri cu caracter antifascist („Marile cimitire sub luna”).

TRIPUDIU s.n. 1. (Ant.) Dans ritmic al preotilor salii din Roma antica. 2. (Liv.; fig.) Sarbatorire mare, manifestatie zgomotoasa. ♦ Exuberanta, exultare. [Pron. -diu. / < lat. tripudium – dans in trei timpi, cf. it. tripudio].

LAMA s.m. invar. preot-calugar budist din Tibet, din Mongolia etc. ◊ marele lama = seful suprem al religiei budiste; dalai-lama. [< fr., tib. lama].

LAMA¹ s. m. invar. preot-calugar budist (in Tibet, in Mongolia si la calmuci). ◊ marele lama sau Lama cel mare = seful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.

PONTIF ~i m. 1) (in Roma antica) Membru al colegiului sacerdotal suprem. 2) (in biserica catolica si protestanta) preot de rang superior; prelat. 3) Sef suprem al bisericii catolice. ◊ marele ~ papa de la Roma. 4) fig. depr. Persoana care se crede o autoritate indiscutabila intr-un domeniu. /<fr. pontife

DECAN, -A, decani, -e, subst. 1. S. m. si f. Membru al corpului profesoral universitar insarcinat cu conducerea unei facultati; grad detinut de aceasta persoana. 2. S. m. Persoana (aleasa dintre avocati) care conducea baroul avocatilor. 3. S. m. Persoana cea mai in varsta sau cu vechimea cea mai mare in anumite corpuri constituite. 4. S. m. (In biserica anglicana) Conducator al unui colegiu de preoti, al unei institutii religioase sau al unui local de cult. Decanul de Canterbury. 5. Decurion. – Din lat. decanus, germ. Dekan.

CRISTELNITA, cristelnite, s. f. (In ritualul bisericesc ortodox) Vas mare, de obicei de forma unei cupe, umplut pana la jumatate cu apa, in care preotul afunda copilul la botez. – Din sl. krustilĩnica.

proestos, proestosi, s.m. (inv. si reg.) 1. calugar sau preot cu cel mai inalt rang in ierarhia clericilor unei manastiri sau a unei biserici; cleric mai mare peste o plasa. 2. sef al unei bresle, al unei corporatii; staroste. 3. sef al unui serviciu public, al unei institutii (administrative, politice).

Ancile, scut sacru cazut din cer in timpul domniei lui Numa si de care se spunea ca ar fi depins destinele Romei. Pentru a nu fi furat, Numa a poruncit sa se faureasca alte unsprezece scuturi identice – dintre care el insusi cu mare greutate il putea deosebi pe cel adevarat – si le-a pus in templul Vestei pe toate, dindu-le in paza a doisprezece preoti, numiti Salii. In fiecare an, la 1 martie, acestia ieseau intr-o procesiune solemna inchinata zeului Mars, purtind scuturile, cu care inconjurau zidurile Romei.

baci m., pl. tot asa (ruda cu badea si badia, care se reduc la vsl. bratu, frate, de unde vin formele familiare: sirb. bato, frate, tata, rut. batio, tata, rus. batea, batika, tata, parinte, preut, ceh. vechi batia, „frate, ruda, tovaras”, moravic „unchi”). Din aceste forme Romanu a facut baci, bade, badie si bitu. De la rom. baci vine ngr. Epir basios, alb. bat, frate mai mare; bg. baco, nene, bg. sirb. bac, vacar, bacija, brinzarie, stina; pol. bacza, ceh. baca, vatav; ung. bacs, nene, bacsa, baci. Nene, badie (Ban. s.a.). Sefu ciobanilor (un om mai batrin care face casu s.a.). Fig. Iron. Orasean cu infatisare de sef de ciobani: ce cauta acest baci in biblioteca? – V. scutar.

RADU, Dimitrie (Demetriu) (1861-1920, n. Radesti, jud. Alba), cleric roman. preot unit in Bucuresti si prof. la Seminarul teologic romano-catolic (din 1886). Episcop al Lugojului (din 1896) si al Oradiei (din 1903). S-a preocupat de scolile romanesti din eparhiile pe care le-a pastorit. Copresedinte al Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia (1 dec. 1918). A murit in urma unui atentat politic de tip terorist in Senat la 8 dec. 1920.

POPA ~i m. 1) (mai ales in biserica ortodoxa) Slujitor al cultului; preot. ◊ A da ortul (sau pielea) ~ii a muri. A-i merge (sau a i se duce) vestea ca de ~ tuns a se face cunoscut printr-o fapta reprobabila. 2) Carte de joc pe care este reprezentat chipul unui barbat in varsta cu coroana; rege. 3) Piesa cea mai mare, care se pune in mijloc la jocul de popice. 4) pop. Snop care se pune cu spicele in jos in varful claii. [G.-D. popii] /<sl. popu

OAIE, oi, s. f. 1. Animal domestic rumegator, crescut pentru lana, lapte si carne; spec. femela acestei specii (Ovis aries). ◊ Expr. Ca oile = cu gramada, gramada; in dezordine. A umbla sa iei (sau sa scoti) doua piei de pe o oaie = a urmari un castig exagerat. A suge (de) la doua oi = a trage concomitent foloase din doua parti. A o face de oaie = a proceda neindemanatic, a face o mare prostie, o gafa. A fi destept (sau siret) ca oaia, se spune ironic despre un om naiv sau prost. (Prea) e de oaie, se spune despre vorbe sau actiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de masura. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blana de oaie (1). 2. (In limbajul bisericesc; mai ales la pl.) Credincios, considerat in raport cu preotul; crestin, drept-credincios. [Pr.: oa-ie] – Lat. ovis.

SPOVEDI vb. 1. (BIS.) a (se) marturisi, (inv. si reg.) a (se) griji, (inv.) a (se) duhovnici. (S-a ~ preotului.) 2. a se confesa, a se destainui, a se marturisi, (livr.) a se confia, (inv. si pop.) a se dezveli. (S-a ~ unui prieten.) 3. a declara, a destainui, a dezvalui, a divulga, a impartasi, a incredinta, a marturisi, a revela, a spune, (livr.) a confia, (inv. si pop.) a dezveli, (reg.) a deveghea, (inv.) a propovadui. (I-a ~ marele sau secret.)