POLISILABIC, -A, polisilabici, -ce, adj. 1. (Despre cuvinte) Care este format din mai multe silabe. 2. (Despre limbi) Care are, in general, cuvinte polisilabice (1). – Din fr. polysyllabique.

POLISILABIC ~ca (~ci, ~ce) lingv. 1) (despre cuvinte) Care consta din mai multe silabe. 2) (despre limbi) Care contine, in special, cuvinte formate din mai multe silabe. /<fr. polysyllabique

POLISILABIC, -A adj. (Despre cuvinte) Format din mai multe silabe. [< fr. polysyllabique, cf. lat. polysyllabus, gr. polysyllabos].

MULTISILAB, -A adj., s. n. (cuvant) cu mai multe silabe. (< engl. multisyllabe)

POLISILABIC, -A adj. 1. (despre cuvinte) format din mai multe silabe. 2. (despre limbi) cuprinzand cuvinte polisilabice (1). (< fr. polysyllabique)

SINCREZA s.f. (Lingv.) Fuziune a mai multor silabe intr-una singura. [Var. sincraza s.f. / < it. sincrasi, cf. gr. synkrasis – amestec].

MELISMA s. f. ornament in muzica vocala cuprinzand pe o singura silaba mai multe sunete alaturate unui sunet principal; infloritura melodica. (< it. melisma, fr. melisme)

SCART s. n. problema enigmistica in care prin extragerea uneia sau a mai multor litere, a unei silabe ori a unui grup de litere dintr-un cuvant se obtine un cuvant cu un inteles nou. (< it. scarto)

RIMA, rime, s. f. Repetare a sunetelor finale in doua sau in mai multe versuri (incepand cu ultima silaba accentuata); p. ext. potrivire a sunetelor finale a doua cuvinte. ♦ Cuvant (ori segment dintr-un cuvant) care rimeaza cu altul. ♦ Vers. – Din fr. rime.

RIMA s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a doua sau a mai multor versuri, incepand cu ultima silaba accentuala; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a doua cuvinte. 2. cuvant care rimeaza cu altul. (< fr. rime)

RULADA s.f. 1. Prajitura de forma unui sul, umplut cu dulceata, cu crema etc. 2. (Muz.) Ornament de coloratura constand in cantarea mai multor note pe una si aceeasi silaba. [< fr. roulade].

ROLADA s. f. 1. prajitura de forma unui sul, umpluta cu dulceata, crema etc. 2. fel de mancare din muschi de vaca sau de porc umplut cu tocatura, oua fierte etc. si rulat, care se coace in cuptor. 3. (muz.) ornament de coloratura, in ariile de opera si in tehnica de belcanto, din cantarea cu virtuozitate a mai multor note pe una si aceeasi silaba. (< fr. roulade)

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre doua sau mai multe cuvinte) A avea aceleasi sunete in silabele finale. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi, a se afla in consens. 2. (Rar) A face versuri cu rima. – Din fr. rimer.

RIMA vb. I. intr. (Despre doua sau mai multe cuvinte) A avea aceleasi sunete in silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rima). [< fr. rimer, it. rimare].

RIMA vb. intr. 1. (despre doua sau mai multe cuvinte) a avea aceleasi sunete in silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemana. 2. (fig.) a face versuri (cu rima). (< fr. rimer)

LINIUTA, liniute, s. f. Linioara. ◊ Liniuta de unire = a) semn ortografic care serveste pentru a marca rostirea impreuna a doua sau a mai multor cuvinte sau pentru a desparti cuvintele in silabe; b) semn de punctuatie folosit pentru a uni doua sau mai multe cuvinte legate intre ele printr-un strans raport lexical, morfologic sau sintactic; linioara, cratima. ♦ (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru. [Pr.: -ni-u-] – Linie + suf. -uta.

silaba, silabe, s. f. Segment fonetic alcatuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronuntate printr-un singur efort respirator. ◊ silaba inchisa = silaba care se termina in consoana. ◊ silaba deschisa = silaba care se termina intr-o vocala. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.

A BUCHERI ~esc tranz. fam. 1) (texte) A citi cu greu, pronuntand pe litere sau pe silabe; a silabisi. 2) A invata mecanic, citind de multe ori; a toci. /Din bucher

VERS, versuri, s. n. Unitate prozodica elementara, alcatuita dintr-unul sau mai multe cuvinte, potrivit unei scheme si determinata fie de cantitatea silabelor, fie de accent, fie de numarul silabelor; fiecare dintre randurile care alcatuiesc strofele unei poezii; p. ext. (la pl.) poezie. – Din fr. vers, lat. versus.

CRATIMA, cratime, s. f. Semn grafic (-) folosit pentru a lega doua sau mai multe cuvinte care se pronunta impreuna, pentru a desparti cuvintele in silabe etc.; liniuta de unire. – Din ngr. kratima.

silaba ~e f. Unitate fonetica minima a lantului vorbirii, alcatuita din unul sau mai multe sunete, care se pronunta printr-un singur efort expirator. ◊ ~ deschisa silaba care se termina intr-o vocala. ~ inchisa silaba care se termina intr-o consoana. /<lat. syllaba, fr. syllabe

silaba s. f. parte dintr-un cuvant, dintr-unul sau din mai multe foneme, care se rosteste intr-o singura emisiune a vocii. (< fr. syllabe, lat. syllaba)

ROUBAUD [rubo], Jacques (n. 1932), matematician si scriitor francez. Autor al unei opere ample ce marturiseste o minutie constanta a scriiturii (de pilda, poeme de 31 de versuri, fiecare de cate 31 de silabe). Cultiva „jocul” de factura suprarealista care permite abordarea textului din mai multe unghiuri ale lecturii.

silaba s.f. Parte dintr-un cuvant alcatuita dintr-unul sau din mai multe sunete, care se rosteste intr-o singura emisiune a vocii. [Cf. lat. syllaba, gr. syllabe].

LIGATURA s. f. 1. legare cu un fir de ata ori de catgut a unui vas sangvin sau organ tubular; firul insusi. 2. (poligr.) semn grafic care contine mai multe litere; logotip. 3. (in notatia muzicala vocala) grup de note legate printr-o linie care se refera la o singura silaba. (< fr. ligature, lat. ligatura)

ALEXANDRIN, -A adj. 1. Referitor la civilizatia elenistica din Alexandria; (p. ext.) care tine de epoca elenistica. ◊ Scoala alexandrina = numele mai multor scoli filozofice de orientare mistica si eclectica din perioada elenismului tarziu. 2. Vers alexandrin (si s.m.) = vers iambic de douasprezece silabe, cu cezura dupa silaba a sasea; poezie alexandrina = poezie de tip rafinat, erudit si uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. [Pl. -ni, -ne. / cf. fr. alexandrin, cf. Alexandre le Grand – numele unui roman francez din sec. XII, unde a fost folosit acest vers prima data].

cantitate f., pl. ati (lat. quantitas, -atis, d. quantus, cit). Citime, numar, multime, ceia ce se poate mari sau micsora: o cantitate de griu. Cantitate neglijabila, care n´are multa valoare. Muz. si gram. Durata mai lunga sau mai scurta cit iti trebuie ca sa scoti o nota sau sa pronunti o silaba. V. calitate.

ALEXANDRIN, -A adj. 1. referitor la civilizatia elenistica din Alexandria; din epoca elenistica. ♦ scoala ~a = numele mai multor scoli filozofice de orientare mistica si eclectica din perioada elenismului tarziu. 2. de o subtilitate excesiva. ♦ arta ~a = arta greaca din epoca elenistica in Egiptul ptolemeic; vers ~ (si s. m.) = vers iambic de 1² silabe, cu cezura la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~a = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. (< fr. alexandrin, lat. alexandrinus)

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)