INTERRAIONAL, -A, interraionali, -e, adj. Care priveste mai multe raioane, care tine de mai multe raioane; care are loc intre mai multe raioane. [Pr.: -ra-io-] – Inter¹-+raional. Cf. rus. mejraionnii.

INTERRAIONAL, -A adj. (In trecut) Care tine de mai multe raioane; dintre raioane. [Pron. -ra-io-. / < inter- + raional].

bilbii si (mai rar) -iesc, a -i v. intr. (d. bil-bil, interj. care arata zgomotu limbii care nu poate articula bine, inrudita pin sunet cu lat. bilbire, a gilgii, balbus, bilbiit, balbutire, a bilbii, blaterare, a flecari; bg. bubleam, bilbii; ung. belbeltetni, a cinta unui copil ca sa adoarma. V. bolborosesc, gilgii, filfii). Pronunt rau si neinteles producind mai mult sunetu bl. – Vechi si bolbai (ca bojbai fata de bijbii). V. gingavesc.

adavasesc v. tr. (cp. cu ung. tavozni, a se departa, tavoztatni, a departa, mai ales ca in Trans. vest se zice tavasesc). Vechi. Trans. Mold. Risipesc, ruinez, prapadesc (averea, sanatatea, o turma, un popor). – Si azi in Trans. adavasesc si adevesesc. In Mold. mai vechi adevasesc, iar azi (Bts.) davasesc, stric, hrentuiesc, deteriorez: mi s' a davasit caru pe drumu cel rau. In Olt. (Vc.) davasesc, risipesc, cheltuiesc mult. V. hodorogesc.

raSNITA ~e f. 1) Instalatie primitiva de macinat cereale compusa din doua pietre suprapuse dintre care cea de deasupra se invarteste cu ajutorul unui maner. ◊ A ajunge de la moara la ~ a saraci; a scapata. A-i umbla gura ca o ~ a vorbi repede si mult. 2) Masina mica de uz casnic pentru macinarea boabelor de cafea sau de piper. /<bulg. rasnica

2) cer n., pl. uri (lat. caelum, it. sp. cielo, pv. cat. cel, fr. ciel, pg. ceo). Bolta albastra care se pare ca inveleste pamintu. Aer, atmosfera: ceru e senin. Paradis, rai: Imparatia cerurilor. Clima: ceru unei tari. Fig. Dumnezeu, providenta: gratie cerului. A ridica in cer, a lauda mult. A rascoli ceru si pamintu, a face tot posibilu, toate incercarile. Focu cerului, fulgeru. Ceru unui tablou, partea care reprezenta [!] ceru. Ceru gurii, palatu, partea superioara a gurii de la dinti pina la inghititoare.

atit, f. -a (ild. -a) adj. indef., gen. inuz. atitui, atitei, pl. atiti, atitea (ild. atite), gen. m. f. atitor (lat. eccum tantum, „iaca atit”, de unde s´a facut ecutint, acutint, ahtiniu, cum zic Macedonenii, apoi atint, cum se mai zice´n Serbia, la Tirnareca, si de aci atit pin [!] infl. lui tot din tot atit). Asa de mare ori de mult, in cutare cantitate: atita (ild. atit) om, atit vin, atita pine [!]. atiti(a) oameni, asa de multi oameni, foarte multi. Vechi: atita om s´a strins (Nec.), asa de multi oameni s´au strins. Atita rau (subint. sa am eu), nu-mi pasa: atita rau cit se sperie lupu de pelea [!] oii! Atita paguba (subint. sa am eu), nu-mi pasa: S´a suparat? Atita paguba! Prov. Cite bordeie, atitea (ild. atite) obiceie. Adv. atit (vest) si atita (est), asa de mare, de mult: atit de milos, atit de bine, atit va dau, atit stiu, atit (adica: timp, vreme) ai lipsit. Atit (ori cu atit) mai bine, mai rau, arata o satisfactiune ori un regret. Corelativ: atit (vest), atita (est) cit vrei.

raSNITA, rasnite, s. f. 1. Masina rudimentara de macinat sare, porumb etc., compusa din doua pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se invarteste cu ajutorul unui maner. ◊ Expr. A ajunge de la moara la rasnita = a ajunge dintr-o situatie buna intr-una rea; a scapata. A-i umbla cuiva gura ca o rasnita = a vorbi foarte mult; a vorbi intruna; a nu mai tacea din gura. ♦ Moara primitiva miscata cu ajutorul animalelor de tractiune. 2. Instrument de bucatarie cu care se macina boabele de cafea, de piper etc. – Din bg. rasnica.

cronic, -a adj. (vgr. hronikos, d. hronos, timp). Med. Se zice despre boalele care se prelungesc mult timp, despre boalele vechi, in opozitiune cu acut. Fig. Betie cronica, betie veche. S. f., pl. i (rar e). Istorie scrisa in ordinea timpului, an cu an: cronica lui Sincai. Articul de ziar despre noutatile zilei: cronica politica, teatrala, artistica, financiara. Fig. Cronica scandaloasa, care povesteste ceia ce e rau pe socoteala cuiva. – Vechi si hronica (s. f.) si hronic (s. n., pl. e) dupa ngr.

raDAR (‹ fr., germ.; engl. ra[dio] d[etecting] a[nd] r[anging], „detectare si localizare prin radio”). s. n. Sistem de radiolocatie in care, cu ajutorul unul tub catodic si al unei aparaturi anexe, se determina directia si distanta la care se afla diverse obiecte indepartate (avioane, obstacole etc.); se bazeaza pe emiterea unor unde radio si receptionarea acestora dupa reflectarea lor de catre obiectul urmarit. Sin. radiolocator. Isi are originea in opera experimentala a lui H. Hertz la sfarsitul anilor 1880. Primul r. a fost realizat in 1904 de germanul C. Hulsmeyer. In 1934, francezul Pierre David a experimentat cu succes un sistem de detectare electromagnetica a avioanelor. A fost dezvoltat in timpul celui de-al Doilea razboi Mondial; azi r. este folosit mult mai simplu, in identificarea si monitorizarea satelitilor artificiali pe orbitele pamantene, ca ajutor de navigatie pentru avioane si vasele maritime si pentru controlul traficului aerian in jurul marilor aeroporturi; de asemenea, r. este folosit de politia rutiera pentru a stabili viteza vehiculelor auto.