SIMBOLISM s.n. 1. Curent in arta si literatura universala, de la sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX, care a incercat, cu ajutorul simbolurilor, sa stabileasca corespondente intre fenomenele universului fizic si cele ale lumii morale, eliberand totodata versul de rigorile traditionalismului clasic si cautand prin melodie si armonie verbala sa-l apropie de muzica. ♦ (In artele plastice) Practicarea unei arte ideiste si sintetiste in spiritul simbolismului literar. 2. Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvant de a sugera sau a intari notiunea pe care o desemneaza. 3. Curent filozofic idealist potrivit caruia legatura dintre idei nu presupune raporturi de la cauza la efect, ci de la simbol la obiectul reprezentat de acesta, gandirea reducandu-se doar la cunoasterea simbolurilor realitatii. [< fr. symbolisme].

DUBLU², -A I. adj. 1. care este de doua ori mai mare; indoit. 2. din doua obiecte identice sau de aceeasi natura. ◊ (s. m.) ~ baieti (sau fete) = partida de tenis sau de tenis de masa la care participa cate doi jucatori de fiecare parte a plasei. 3. minge ~a = miscare neregulamentara la volei, handbal, tenis, constand in atingerea mingii de catre jucator de doua ori in momentul primirii sau in lasarea acesteia sa atinga de doua ori la rand terenul sau masa de joc. II. s. n. motiv din literatura universala care utilizeaza doua personaje identice sau foarte asemanatoare, spre a sugera complexitatea realitatii. (< fr. double)

ARGINTESCU-AMZA, Nicolae (1904-1973, n. Galati), critic de arta si eseist roman. Cronici, studii si articole despre fenomenul artistic contemporan. Monografii („Vermeer”). Traduceri din literatura universala.

BEZA, Marcu (1882-1949, n. Vlaho Clisura, Macedonia), scriitor si diplomat roman. M. coresp. al Acad. (1923), prof. univ. la Londra. Studii de literatura universala si comparata („Romanul englez contimporan”). Povestiri din viata aromanilor, romane („O viata”), memorialistica („Cartea cu amintiri”). Colectionar de arta.

ALCOFORADO, Mariana (1640-1723), calugarita portugheza. I se atribuie scrisorile pasionate, adresate contelui de Chamilly, numite „Scrisori portugheze”, care se numara printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale literaturii universale.

RABELAIS [rable], Francois (1494-1553), scriitor si umanist francez. Calugar benedictin si medic. Reprezentant al Renasterii franceze. Biografia sa este putin cunoscuta. Opera sa capitala, romanele fantastice si burlesti cu personaje inconfundabile, „Gargantua” si „Pantagruel”, reprezinta o satira indrazneata la adresa scolasticii, a bigotismului si ignorantei monahale, a absurditatii razboaielor, a abuzurilor feudale. Ea exprima in acelasi timp increderea autorului in esenta umana, in stiinta, in viata libera si naturala, intr-o educatie care dezvolta in mod egal facultatile intelectuale si cele fizice. Spirit erudit, excelent povestitor si cunoscator al limbii, R. se distinge prin bogatia expresiei, gustul pentru concret si pitoresc, umorul suculent, de sursa populara, precum si prin fantezia debordanta si capacitatea de a cultiva toate formele comicului, de la ironie la grotesc. Opera sa il situeaza printre marii creatori ai literaturii universale, ea avand o covarsitoare influenta asupra marilor scriitori satirici si umoristi ai lumii.

LA BRUYERE [la bruier], Jean de (1645-1696), prozator francez. Reprezentant al clasicismului. Unul dintre cei mai importanti moralisti ai literaturii universale. Principala sa opera, „Caracterele sau Moravurile secolului nostru”, alcatuita din portrete si maxime, este o satira a moravurilor timpului, scrisa intr-un limbaj viu, incisiv si concis.

NEOROMANTISM s.n. 1. Curent in literatura moderna universala de la sfarsitul sec. XIX, aparut ca o reactie impotriva naturalismului. 2. Tendinta artistica moderna, care se inspira din romantism. [Cf. fr. neo-romantisme].

NEOROMANTISM s. n. 1. curent in literatura moderna universala de la inceputul sec. XX, aparut ca o reactie impotriva naturalismului. 2. tendinta artistica moderna care se inspira din romantism. 3. directie in filosofie care, pastrand cadrul teoretic al romantismului, anunta existentialismul si neospiritualismul. (< fr. neo-romantisme)

SIMBOLISM s. n. Sistem de simboluri (1), reprezentare prin simboluri. ♦ Spec. Totalitate a simbolurilor proprii unei religii; reprezentare a dogmelor, a preceptelor religioase prin simboluri (1). 2. Curent programatic in literatura si arta universala, constituit la sfarsitul secolului XIX, potrivit caruia valoarea fiecarui obiect si fenomen din lumea inconjuratoare poate fi exprimata si descifrata cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. ◊ Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvant sau a unui grup de sunete de a sugera sau de a intari notiunea pe care o desemneaza sau o anumita atitudine fata de ea; legatura dintre un sunet sau un grup de sunete si o anumita idee. – Din fr. symbolisme.

HAFIZ (supranumele lui Sams-od-Din Mohammed Hāfez) (c. 1325-c. 1389), poet persan. Rubaiate, macameuri si gazeluri celebrand vinul, frumusetea, natura („Divan”). Datorita armoniei limbii si a stilului, este considerat un clasic al literaturii persane si universale. Puternica influenta asupra lui Goethe.

ODISEEA, epopee greaca, care impreuna cu Iliada, a fost atribuita lui Homer. Compusa (probabil sec. 8-7 i. Hr.) din 24 de canturi, povesteste peripetiile lui Ulise (Odiseu) de la plecarea sa din Troia, pana la intoarcerea acasa, in Itaca; totodata descrie lupta lui impotriva pretendentilor la tron si la mana sotiei sale, Penelopa. O. este una dintre sursele principale de informatie privind societatea gentilica elena din sec. 10-7 i. Hr. (moravuri, credinte religioase, mitologia s.a.). Capodopera a genului epic din literatura elena si universala, O. a constituit o sursa de inspiratie inepuizabila pentru scriitori, artisti, muzicieni din cele mai vechi timpuri pana azi.

POPOVICI, Eusebiu (1838-1922, n. Cernauti), teolog roman; preot. M. de onoare al Acad. (1908), prof. la Facultatea de Teologie din Cernauti. Lucrari de istorie bisericeasca („Istoria bisericeasca universala si statistica bisericeasca”, „Istoria si literatura sistemului teologiei”). Preocupari lingvistice; a intocmit o „Gramatica romaneasca”. Traduceri din latina si germana.

BUDAI-DELEANU, Ioan (1760-1820, n. sat Cigmau, jud. Hunedoara), scriitor si carturar roman. Reprezentant de seama al Scolii Ardelene. Studii si lucrari lingvistice, unele ramase in manuscris sau realizate partial („Temeiurile gramaticii romanesti”, „Teoria ortografiei romanesti cu litere latinesti”), lexicografice („Lexicon romanesc-nemtesc”, „Lexicon pentru carturari”), istorice („De originibus populorum Transylvaniae”). Opera sa reprezentativa, poemul eroi-comic „Tiganiada”, construit dupa modelul clasic, marcheaza inceputul literaturii romane moderne. Alt poem, „Trei viteji”, neterminat valorifica parodic motivul nebuniei universale.

CERVANTES SAAVEDRA [θervantes saavedra], Miguel de (1547-1616), scriitor spaniol. Intrat la inceput in serviciul unui c******l si apoi in armata, ranit in batalia de la Lepanto, rapit de pirati si dus ca sclav in Alger (ulterior rascumparat), inchis de citeva ori dupa reintoarcerea sa in Spania, si-a inceput tirziu cariera literara. Opera sa reprezentativa „Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha”, satira a literaturii cavaleresti, imagine complexa a conflictului dintre real si ideal, se inscrie printre capodoperele prozei universale (v. Don Quijote, Sancho Panza). Romanul pastoral „Galateea”, piesele de teatru si mai ales ciclul de „Nuvele exemplare”, valoroase prin fantezia si adevarul psihologic, ii intregesc opera.

CLASICISM s.n. 1. Principiile estetice ale literaturii si artei greco-latine; atitudine estetica fundamentala, caracterizata prin tendinta de a observa fenomenele in lumina universalului si de a inchega intr-un sistem stabil, armonios si proportional elementele frumosului in conformitate cu anumite norme, tinzand spre un tip ideal, senin si echilibrat al perfectiunii formelor. ♦ Arta si literatura greceasca din sec. V-IV i.e.n., cand acestea au atins apogeul, bazandu-se pe un ideal de frumusete armonioasa, echilibrata si senina. 2. Curent literar si artistic aparut in Franta si raspandit apoi in Europa apuseana in sec. XVII-XVIII, care avea ca model de creatie operele antichitatii greco-latine. 3. Ansamblul caracterelor unei opere clasice; perfectiune, armonie, echilibru, puritate, sobrietate in creatie. [Cf. fr. classicisme, it. classicismo].

CLASICISM s. n. 1. Ansamblu de trasaturi proprii culturii antice greco-latine din cel mai inalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizata prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent in arta si literatura europeana, aparut in sec. XVII in Franta, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmarirea unui ideal, prin disciplinarea imaginatiei si a sensibilitatii, prin ordine, echilibru si claritate. 3. Perioada din istoria culturii universale sau nationale ale carei creatii reprezinta un maximum de realizare artistica pentru perioada respectiva. – Din fr. classicisme.

REALISM n. 1) filoz. Conceptie filozofica care sustine ca lumea externa este o realitate independenta de subiectul cunoscator. 2) (in arta si in literatura) Metoda artistica de creatie care are drept principiu esential reflectarea realitatii. 3) Intelegere clara a conditiilor de desfasurare a unei activitati; atitudinea celui care are simtul realitatii; spirit practic. 4) (in filozofia medievala in opozitie cu nomina-lism) Curent care considera ca notiunile generale (universale) sunt realitati de sine statatoare, anterioare atat intelectului, cat si obiectelor individuale. [Sil. re-a-] /<fr. realisme, germ. Realismus

CLASICISM s. n. 1. atitudine estetica fundamentala, caracterizata prin tendinta de a observa fenomenele in lumina universalului si de a inchega intr-un sistem stabil, armonios si proportional, elementele frumosului in conformitate cu anumite norme, tinzand spre un tip ideal, senin si echilibrat al perfectiunii formelor, care caracterizeaza cultura antichitatii greco-latine si alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent in arta si literatura europeana din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichitatii greco-latine, prin suprematia principiilor morale, prin triumful ratiunii asupra sentimentelor si fanteziei, prin cultul pentru adevar si natural, prin respectarea stricta a anumitor reguli, prin ordine, echilibru si claritate. 3. perioada in istoria culturii universale si nationale ale carei creatii reprezinta maximum de realizare artistica si modele demne de urmat. (< fr. classicisme)