PROZA f. 1) (in opozitie cu poezie) Creatie literara artistica realizata intr-un limbaj expresiv, dar nesupus regulilor de versificatie. 2) Totalitate a creatiilor literare de acest fel (ale unui scriitor, ale unui popor, ale unei epoci). ~a lui I. Druta. ~a secolului XIX. 3) Mod de exprimare caracteristic pentru acest gen de creatie. 4) fig. Fapt care este obisnuit, cotidian. ◊ ~a vietii ansamblul preocuparilor si grijilor banale din viata de toate zilele. /<fr. prose, lat. prosa

GOYA (Francisco Jose de ~ y Lucientes) (1746-1828), pictor, desenator si gravor spaniol. Opera sa vasta cuprinde tablouri istorice, religioase, de gen, portrete realizate intr-un limbaj expresiv, care trece de la vehementa la eleganta rafinata, de la real la fantastic si grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind uneori impresionismul. Pictor al familiei regale si al aristocratiei („Familia regelui Carol IV”, „Ducesa de Alba”, „Maja imbracata”, „Maja nuda”, „Leaganul”). G. isi pune in valoare calitatile polemice si satirice in ciclul de gravuri „Dezastrele razboiului”, indreptat impotriva lui Napoleon, in „Capricii”, „Proverbe”, care biciuiesc moravuri si tipuri ale vremii sale. Ciclul „Tauromahia” ilustreaza, prin verva si stiinta miscarii, momente din luptele cu tauri. Prin creatia sa, a influentat pictura si grafica moderna.

BENTOIU, Pascal (n. 1927, Bucuresti), compozitor roman. Muzica simfonica, de camera, vocala si instrumentala, operele „Amorul doctor” si „Hamlet”. limbaj expresiv, constructie clara si echilibrata. Studii de muzicologie si folclor.

CHIRESCU, Ioan D. (1889-1980, n. Cernavoda), compozitor roman de muzica corala. limbaj expresiv, viguros, de autentica esenta populara („Dorulet, doruletule”). Cintece de masa, patriotice. A condus timp de doua decenii formatia corala „Carmen”.

tu interj. – Imita sunetul unui instrument de suflat. Creatie expresiva, proprie limbajului copiilor; se foloseste mai ales cu reduplicare, cf. bu(bui), du(dui), hu(hui). – Der. tutoi, s. n. (Trans., bucium); tutui, vb. (a suna din bucium; a scoate afara, a goni), pentru al carui dublu sens cf. dudui; tutelca, s. f. (Olt., fluier, flaut); tuturez, s. n. (Trans., bucium mic); tutuc, s. n. (lemn, scurtatura), in Olt. si Banat, poate prin contaminare cu butuc (dupa Bogrea, Dacor., I, 290, din tc. tutuk „obstacol”); tutulus, s. m. (Munt., lemn, trunchi).

POEZIE, poezii, s. f. 1. Modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivitatii, al rimei, al ritmului etc.; (concr.) creatie literara in versuri. ♦ Totalitatea compozitiilor in versuri ale unui poet, ale unui curent literar, ale unui popor etc. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situatii; farmec, frumusete, incantare. [Pr.: po-e-] – Din fr. poesie.

doda (dode), s. f. – 1. (Banat, Olt.) Formula de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., in limbajul infantil) Mina. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu parul lins. Creatie expresiva de origine infantila, ca si coca. Dupa Candrea, sensul 3 ar trebui pus in legatura cu sb. dodola „persoana travestita care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodola); si dupa Scriban, sensul 1 este o var. de la dada. – Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fara voie); dodii, s. f. pl. (in expresia in dodii, la intimplare); dodot, s. n. (prostie, aiureala), cf. dondani; dodolet (var. dodonet, dodolot), adj. (rotund; neted).

DODA, dode, s. f. 1. (Banat, Olt.) Termen cu care se adreseaza cineva surorii mai mari. 2. (Trans.; in limbajul copiilor) Mana. 3. (Mold.) Termen cu care se adreseaza copiii fetelor sau femeilor nemaritate. (creatie expresiva proprie copiilor, la fel ca si coca; dupa Candrea, sensul 3. ar trebui pus in legatura cu sb. dodola = paparuda (1.) (> (Banat) dodola), iar, dupa Scriban, sensul 1. e o varianta a lui dada)

bodarlau, (bodarlai), s. m. – Cufundar, Colymbus glacialis. – Var. bodarlan. Origine incerta, probabil expresiva. Din mag. bujdorlo, dupa Draganu, Dacor., 334; forma care ar justifica fonetismul rom., din mag. bukdar „cufundar”, der. de la bukdolni „a se cufunda” (cf., Cihac, II, 483 si DAR). Der. bodarlau, s. n. (inchisoare), al carui semantism se explica prin imaginea, proprie limbajului argotic, care confunda faptul de „a merge la inchisoare” cu acela de „a se cufunda”; modarlan, s. m. (badaran, marlan).

gigea adj. – Frumos, dragut. Creatie spontana din limbajul copiilor, cf. tc. cici (Seineanu, II, 188). – Der. giugiuli, vb. (a mingiia, a rasfata); giugiuleala (var. giugiulitura), s. f. (mingiiere); giugea, sf. (Mold., bulgare, cocolos), cuvint care lipseste din dictionare; apare la V. I. Popa; pare a indica o inrudire a radacinii expresive cu goga „bulgare”, ca si gogoli (var. gomoli), vb. (a mingiia), rezultat din incrucisarea lui goga cu giugiuli, cf. cocoli; guguli, vb. (a mingiia, a rasfata); gugulea, s. m. (copilas).

POETIC, -A I. adj. 1. propriu poeziei. 2. (fig.) demn a inspira un poet; (p. ext.) incantator, expresiv, plastic, sensibil, liric. II. s. n. categorie estetica desemnand genul poetic. III. s. f. 1. ramura a teoriei literaturii care trateaza despre creatia poetica. ◊ tratat despre creatia poetica. 2. sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. parte a lingvisticii care se ocupa cu raporturile dintre functia poetica si celelalte functii ale limbajului. (< fr. poetique, lat. poeticus, it. poetico, gr. poietikos)