CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE ROMANEASCA DE INVATATURA), carte de cult, cuprinzand evangheliile, citeva legende hagiografice si primele incercari de versificare in limba romana (un imn de lauda domnitorului si doua imnuri religioase). Tiparita de mitropolitul Varlaam la Iasi in 1643. Monument de limba romaneasca veche.

analitic, -a adj. (vgr. analytikos). Care lucreaza analizind: metoda analitica. Limba analitica, care descompune cugetarea exprimind ideile si relatiunile lor pin [!] vorbe si particule izolate, cum face limba romaneasca cind zice pe altii (doua cuvinte), pe cind latina zicea alios (un cuvint), sau fr. les hommes fata de rom. oamenii. Geometrie analitica, studiata cu ajutoru algebrei. Adv. In mod analitic. V. sintetic.

analogie f. (vgr. analogia, d. ana, iar, si logos, cuvint. V. logie). Raport, relatiune, asemanare: limba romaneasca are multa analogie cu latina. Pin [!] analogie, dupa raporturile dintre lucruri: a judeca pin [!] analogie.

romaniE s. f. 1. (Inv.) limba romana. ◊ Expr. Pe romanie = in romaneste, in limba romana. 2. (In forma rumanie) Conditie a taranilor din Tara romaneasca dependenti de stapanul feudal al mosiei (domn, boieri, manastiri); conditie de ruman; iobagie. [Var.: rumanie s. f.] – Roman + suf. -ie.

ROMANESTE adv. 1) In felul romanilor; ca romanii. 2) In limba romana. /roman + suf. ~este

CODEX STURDZANUS, manuscris miscelaneu de texte parabiblice (legende apocrife, hagiografice si apocaliptice etc.) din sec. 16; copiat intre 1580 si 1619 de catre popa Grigorie din Mahaci. Monument de limba veche romaneasca, publicat si studiat de B.P. Hadeu in „Cuvinte din batrini”.

CORESI (?- dupa 1581, n. Tirgoviste), traducator si tipograf roman. A avut un rol esential in introducerea limbii nationale in cultul religios. Tipariturile sale aparute la Brasov („Catehismul”, 1559; „Tetraevangheliarul”, 1561; „Apostolul”, 1563; „Liturghierul”, 1570; „Psaltirea”, 1570; „Evanghelie cu invatatura”, 1581 s.a.), unele influentate de luteranism si calvinism, sint monumente de limba veche romaneasca. A utilizat graiul din Tara romaneasca si din S Transilvaniei, care sta la baza formarii limbii romane literare.

ROMAN, -A, romani, -e, s. m. si f., adj. I. S. m. si f. 1. Persoana care apartine populatiei de baza a romaniei sau este originara din romania. 2. (Pop.) Taran. ♦ Barbat, sot. ♦ Om (in general), barbat. 3. (In forma ruman) Denumire data, in evul mediu, in Tara romaneasca, taranilor dependenti de stapanii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care apartine romaniei sau romanilor (I 1), referitor la romania sau la romani; romanesc. ♦ (Substantivat, f.) limba vorbita de romani. Romana comuna (sau primitiva) = stadiu in evolutia limbii romane anterior diferentierii dialectale; straromana. [Var.: ruman s. m.] – Lat. romanus.

ROMANA f. mai ales art. limba vorbita de romani. [G.-D. romanei] /<lat. romanus

BIBLIA DE LA BUCURESTI (1688), prima traducere integrala a „Bibliei” in limba romana, datorata fratilor Serban si Radu Greceanu si tiparita din initiativa lui Serban Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti. Monument al limbii romane vechi, cu rol deosebit in dezvoltarea limbii literare.

NEromanesc, -EASCA, neromanesti, adj. (Despre modul de exprimare, de pronuntare al cuiva) Care este gresit din punctul de vedere al limbii romane. Constructie neromaneasca. – Ne- + romanesc.

ROMANESTE adv. Ca romanii, in felul romanilor; in limba romana. – Roman + suf. -este.

romaniSM, (2) romanisme, s. n. 1. Sentiment national al romanilor (I 1); spirit romanesc. 2. (Rar) Cuvant sau expresie specifica limbii romane. – Roman + suf. -ism.

romani, romanesc, vb. IV. (Inv.) 1. Refl. si tranz. A adopta sau a face sa adopte obiceiurile, caracterul, limba romanilor. 2. Tranz. A traduce in romaneste. – Din roman.

ANTIromanesc ~easca (~esti) Care este indreptat impotriva romanilor, a limbii si a culturii lor. /anti- + romanesc

AVRAM 1. Andrei A. (n. 1930, Turda), lingvist roman. Specialist in fonetica si fonologie („Cercetari asupra sonoritatii in limba romana”, „Contributii la interpretarea grafiei chirilice a primelor texte romanesti”, coordonator al „Antologiei fonetice a limbii romane”). 2. Mioara A. (1932-2004, n. Tulcea), lingvista romana. Sotia lui A. (1). Specialista in gramatica, ortografie, lexicologie („Evolutia subordonarii circumstantiale cu elemente conjunctionale in lima romana”, „Gramatica pentru toti”, „Probleme ale exprimarii corecte”).

ALBINA romaneasca, gazeta politico-literara, primul periodic in limba romana, publicat in Moldova. A aparut la Iasi, bisaptaminal, cu intreruperi, intre 1829 si 1850. Proprietar si editor: Gh. Asachi.

BITAY [bitɔi], Arpad (1896-1937), istoric literar maghiar din Transilvania. Traduceri din poeti romani, o istorie a literaturii romane in limba maghiara si o istorie a literaturii maghiare in limba romana.

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. Bucuresti), lingvist si filolog roman. Prof. univ. la Bucuresti. Autor, impreuna cu O. Densusianu. al „Dictionarului etimologic al limbii romane. Elementele latine” si, cu Gh. Adamescu, al „Dictionarului enciclopedic ilustrat <Cartea romaneasca>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limba veche romana („Psaltirea Scheiana comparata cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavoneste”) si de folclor.

PARES CUM PARIBUS FACILLIME CONGREGANTUR (lat.) cei ce se asemana se aduna extrem de usor – Cicero, „De senectute”, 3, 1. Cuvinte devenite, prin traducere in toate limbile, expresie proverbiala cu sens peiorativ. In romaneste: spune-mi cu cine te aduni, ca sa-ti spun cine esti.

romanie (limba romana) s. f., art. romania, g.-d. romanii, art. romaniei

LATINISM s.n. 1. Cuvant, constructie imprumutate din latina; neologism de origine latina. 2. Tendinta a unor lingvisti romani din sec. XVIII-XIX de a da limbii romane un aspect cat mai apropiat de cel al limbii latine, excluzand cuvintele de alta origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

CARACOSTEA 1. Dumitru C. (1879-1964, n. Slatina), critic, istoric literar si folclorist roman. Acad. (1938), prof. univ. la Bucuresti. A utilizat metoda comparativa, formulind teoria expresivitatii limbii si conceptul creativitatii artistice („Creativitatea eminesciana”, „Expresivitatea limbii romane”). Intemeietorul scolii istorico-geografice in folcloristica romaneasca („Poezia traditionala romana”). 2. Andrei C. (n. 1908, Bucuresti), inginer constructor roman. Fiul lui C. (1). Prof. univ. la Bucuresti. Studii si lucrari in domeniul rezistentei materialelor si al calculului constructiilor. A introdus sudura si placile ortotrope la podurile Ciineni (1963) si Giurgeni-Vadul Oii (1970).

A SE romaniZA ma ~ez intranz. A adopta limba, cultura si obiceiurile romanilor; a deveni asemanator cu romanii. /roman + suf. ~iza

romanie (limba romana, inv.) s. f., art. romania, g.-d. romanii, art. romaniei

BOGREA, Vasile (1881-1926, n. Tirnauca, Basarabia), filolog si lingvist roman. M. coresp. al Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Specialist in limbile clasice; s-a ocupat de lexicografie si onomastica romaneasca („Pagini istorice si logice”, ed. postuma). Versuri.

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. Cuvant, forma sau constructie sintactica imprumutate (fara necesitate) din limba latina (si neasimilate inca in limba care a facut imprumutul). 2. Curent aparut in lingvistica si in filologia romaneasca din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii romane, a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice astfel forma celor latine, incat sa le apropie cat mai mult de forma originara; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine si a adus noi argumente in sprijinul originii latine a limbii romane. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

EMINESCIANISM s. n. moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, expresie a geniului poporului roman, spirit enciclopedic, universal, care, prin originalitate, prin simtul absolut al limbii si al muzicalitatii poetice, a dat o maxima stralucire romantismului romanesc. ◊ tendinta de a prelua si cultiva teme si motive eminesciene. (< eminescian + -ism)

AMFILOHIE HOTINIUL (c. 1735- c. 1800, n. sat Zagavia, jud. Iasi), carturar roman. Episcop de Hotin. A militat pentru inlocuirea in invatamint a limbii grecesti cu cea romana. A tradus si a prelucrat in romaneste primele manuale de matematica si geografie („Elemente aritmetice”, „De obste gheografia”).

LATINISM² n. Curent in filologia romaneasca care, continuand ideile fruntasilor Scolii Ardelene, exagera importanta elementelor latine in limba, negand sau excluzand cu totul elementele imprumutate din alte limbi. /<fr. latinisme

BIELSKI, Marcin (c. 1495-1575), cronicar polon. Primul istoric polon care si-a scris opera in limba materna. A elaborat o istorie universala, care cuprinde stiri si despre romani. Lucrarea a fost completata si editata, in 1597, de fiul sau, Joachim (1540-1599).

CIPARIU, Timotei (1805-1887, n. sat Panade, jud. Alba), filolof si lingvist roman. Acad. (1866). Participant la Revolutia de la 1848-1849 din Transilvania. Directorul gimnaziului din Blaj (1854-1875). Unul dintre presedintii ASTREI. Reprezentant al curentului latinist. A editat prima culegere de texte vechi romanesti („Crestomatie sau analecte literare”) si a pus bazele gramatice istorice a limbii romane („Elemente de limba romana dupa dialecte si monumente vechi”). A reusit sa impuna in cadrul Academiei Romane ortografia etimologica. A publicat o gramatica a limbii romane. Versuri, note de calatorie, o antologie de texte din sec. 16-18.

romaniA LIBERA 1. Ziar editat la Bucuresti (1877-1889). A militat pentru desavarsirea unitatii politice a poporului roman. 2. Ziar editat ilegal la Paris (1943-1944) de romani participanti la Rezistenta Franceza; concomitent a aparut si o editie in limba franceza. 3. Cotidian care apare la Bucuresti, incepand cu 28 ian. 1943, mai intai ilegal, apoi legal, de la 24 aug. 1944. Serie noua din 23 dec. 1989.

romanesc, -EASCA, romanesti, adj. Care apartine romaniei sau populatiei ei, privitor la romania sau la populatia ei. ♦ (Ca n. pr.) Tara romaneasca = numele oficial al Munteniei (si Olteniei) pana la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) limba romana. [Var.: rumanesc, -easca adj.] – Roman + suf. -esc.

BARNUTIU, Simion (1808-1864, n. Bocsa, jud. Salaj), om politic si ginditor roman. Fruntas al Revolutiei de la 1848-1849 din Transilvania; vicepresedinte al Adunarii Nationale de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848, unde a rostit un discurs celebru, in care cerea egalitatea in drepturi a romanilor cu celelalte nationalitati. Dupa infringerea Revolutiei a emigrat in Moldova (1851), unde a activat ca profesor de filozofie si drept public al Univ. din Iasi. A sprijinit domnia lui Al. I. Cuza si politica de reforme a acestuia („Dreptul public al romanilor”). A introdus predarea in limba romana a filozofiei, in Transilvania. A promovat kantianismul, fapt care a favorizat deschiderea gindirii filozofice romanesti catre stiinta si atitudine critica („Psihologia empirica si logica”, „Metafizica”).

COSTIN, familie de boieri din Moldova. Mai importanti: 1. Miron. C (1633-1691), cronicar de orientare umanista, mare logofat al Moldovei, partizan al aliantei cu Polonia, ucis, impreuna cu fratele sau, hatmanul Velicico, din porunca domnitorului Constantin Cantemir. Povestitor si portretist talentat, a continuat, sub titlul „Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron voda incoace”, letopisetul lui Grigore Ureche, relatind evenimentele din istoria Moldovei dintre 1595-1661. A mai scris poemul filozofic „Viata lumii”, lucrarea „De neamul moldovenilor”, afirmind originea romana a poporului roman, precum si doua cronici in limba polona: „Cronica tarilor Moldovei si Munteniei” si „Istoria in versuri polone despre Moldova si Tara romaneasca”. 2. Nicolae C. (c. 1660-1712), cronicar oficial al lui Nicolae Mavrocordat, compilator de cronici romanesti si straine. Fiul lui C. (1). A prelucrat in romaneste romanul episcopului spaniol Antonio D. Guevara „Ceasornicul domnilor”.

PLASA¹, plase, s. f. I. 1. Impletitura cu ochiuri mari din fire textile, sintetice ori metalice, din care se fac diferite obiecte; obiect confectionat dintr-o astfel de impletitura; fileu. ◊ Plasa pescareasca = unealta de pescuit formata dintr-o retea de fibre textile sau din material plastic. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) in plasa = a insela, a amagi, a seduce (pe cineva). 2. Impletitura cu ochiuri (din sfoara, sarma etc.) care se aseaza in spatele portilor de joc (la fotbal, handbal, polo, hochei etc.) pentru a opri obiectul de joc (mingea, pucul etc.) si pentru a pune in evidenta cu usurinta marcarea punctului. II. 1. Parte dintr-o mosie in evul mediu, in Tara romaneasca, cuvenita unui proprietar. 2. Subdiviziune a unui judet, in vechea impartire administrativa a tarii; ocol. III. (Rar.) limba de cutit; tais. – Din sl. plasa.

HALICI, Mihail (c. 1643-c. 1712, n. Caransebes), erudit si poet roman. Rector al Colegiului reformat din Orastie (1667-1669). Autorul unei ode (1674) scrise in romaneste, cu caractere latine, afirmand latinitatea poporului roman. Presupus autor al primului dictionar bilingv avand ca baza limba romana, „Dictionarium valachico-latinum” („Anonymus Caransebesiensis”).

DACOROMAN, -A, dacoromani, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre dialecte, graiuri, cuvinte) Care apartine romanilor sau privitor la romanii din nordul Dunarii. ♦ (Substantivat, f.) Dialect vorbit de dacoromani, cel mai raspandit si mai dezvoltat dintre dialectele limbii romane. 2. S. m. (De obicei la pl.) Roman din nordul Dunarii. – Dac + roman.

BAS¹- (Inv.) Element de compunere intrat in limba prin cuvintele turcesti care denumesc functii sau ranguri ca: bas-aga, bas-caimacam etc. si folosit in romaneste cu sensul de „cel mai inalt”, „cel mai de frunte”, la formarea unor substantive ca: bas-boier, bas-razes etc. – Tc. bas.

SECUI, secui, s. m. Persoana care face parte dintr-o populatie de limba turcica asimilata de triburile maghiare pe care le-a insotit in migratiunea lor spre Europa si care s-a asezat alaturi de populatia romaneasca in partea de sud-est a Transilvaniei. – Din magh. szekely.

DACOROMAN, -A (< dac + roman) s. m., adj. 1. S. m. Termen folosit in lingvistica pentru a denumi populatia romaneasca din N Dunarii spre a o deosebi de populatiile de origine romaneasca ce locuiesc in S Dunarii (aromani, istroromani, meglenoromani). 2. Adj. Care apartine dacoromanilor (1), privitor la dacoromani. ♦ (Substantivat, f.) Dialectul vorbit de dacoromani (1). A devenit limba nationala si literara. V. limba romana.

NASTUREL (-HERESCU), familie de boieri romani din Tara romaneasca. Mai important: Udriste N. (c. 1596-c. 1658, n. sat Heresti, jud. Giurgiu), boier carturar, cumnatul domnului Matei Basarab. Insemnat rol cultural si politic in timpul domniei acestuia, a indeplinit si unele misiuni diplomatice. A tradus din slavoneste in limba romana romanul popular „Vaarlam si Iosaf” si din latina in slavona, cartea lui Thomas a Kempis, „De imitatione Christi”. Posesorul unei valoroase biblioteci.

biblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelenta], dim. biblion, pl. biblia). Colectiune de carti sfinte (sfinta scriptura) care cuprinde Testamentu Vechi si Nou. Cel vechi cuprinde trei grupe de carti (Pentateucu, Profetii, Agiografii), relative la religiunea, istoria si institutiunile si obiceiurile Jidanilor. Cel nou contine cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele si Apocalipsu; el a fost scris intii pe greceste, afara de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraica. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechi a fost tradus pe greceste de 72 de Jidani invatati; traducerea lor e cunoscuta supt numele de Septuaginta. In secolul IV, Biblia intreaga a fost tradusa pe latineste de Sfintu Ieronim; aceasta traducere, singura admisa in biserica catolica, se numeste Vulgata, iar pe romaneste s’a tradus la 1688 din ordinu domnului Serban Cantacuzino. Traducerea numita Septuaginta are mai multe opere considerate de Jidani ca apocrife, intre altele cele cinci carti ale Macabeilor, din care cele doua dintii is admise de biserica catolica ca autentice. Se numeste exegeza biblica studiu Bibliii din punctu de vedere al interpretarii intelesului. Fig. Cartea cea mai insemnata a unei literaturi.

BANATEANU 1. Vlad B. (1900-1963, n. Timisoara), lingvist si filolog roman. S-a ocupat de limba latina („Sur les desinences de l’indicatif parfait en latin”), greaca, armeana clasica („La traduction armenienne des tours participaux grecs”). Intre 1937 si 1947 a editat publicatia „Revue des etudes indo-europeennes”. 2. Tancred B. (1922-1985, n. Siret), etnograf si istoric de arta populara. Fiul lui B. (1). Autor de studii si lucrari privind mai ales portul si ceramica romaneasca („Portul popular din Tara Oasului”, in colab., „Ceramica din Vama”, „Ceramica din Glogova”, „Portul popular din Maramures”, „Arta populara bucovineana”).