UNGURESTE adv. In felul maghiarilor, ca maghiarii; in limba maghiara. – Ungur + suf. -este.

MAGHIAR, -A, maghiari, -e s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care face parte din populatia de baza a Ungariei sau este originara de acolo; ungur. 2. Adj. Care apartine Ungariei sau populatiei ei; privitor la Ungaria sau la populatia ei, originar din Ungaria; unguresc, ungar. ♦ (Substantivat, f.) limba maghiara. – Din magh. magyar.

MAGHIARIZA, maghiarizez, vb. I. 1. Refl. si tranz. A (se) asimila cu populatia de limba maghiara. 2. Tranz. A modifica un cuvant, o expresie etc. dupa structura limbii maghiare. – Maghiar + suf. -iza.

MAGHIARISM ~e f. Imprumut din limba maghiara. /maghiar + suf. ~ism

UNGURISM ~e n. rar Imprumut din limba maghiara; maghiarism. /ungur + suf. ~ism

MAGHIARIZA vb. I. 1. refl. (Despre oameni) A se asimila cu populatia de limba maghiara. 2. tr. A modifica (un cuvant, o expresie) dupa structura limbii maghiare. [< maghiar + -iza].

MAGHIARIZA vb. I. refl., tr. a (se) asimila cu populatia de limba maghiara. II. tr. a modifica un cuvant, o expresie dupa structura limbii maghiare. (< maghiar + -iza)

secui (-i), s. m. – Locuitor din SE Trans., de limba maghiara si de origine necunoscuta. – Var. sacui. Mag. szekely. – Der. secuiesc, adj. (de secui); secuime, s. f. (comunitate de secui).

ungur (-ri), s. m. – Maghiar. Sl. ągrinu, pl. ągure (Cihac, II, 437; cf. Vasmer, III, 173), cf. bg. ugrin, sb., cr. ugar. – Der. unguroaica, s. f. (maghiara); ungurean, s. m. (roman din Transilvania); ungureanca, s. f. (romanca din Transilvania); ungurenit, adj. (maghiarizat); unguresc, adj. (maghiar); ungureste, adv. (in limba maghiara; ca ungurii); ungurime, s. f. (natia ungureasca); ungurism, s. n. (maghiarism); unguriza, vb. (a maghiariza).

BITAY [bitɔi], Arpad (1896-1937), istoric literar maghiar din Transilvania. Traduceri din poeti romani, o istorie a literaturii romane in limba maghiara si o istorie a literaturii maghiare in limba romana.

SECUI, secui, s. m. Persoana care face parte dintr-o populatie de limba turcica asimilata de triburile maghiare pe care le-a insotit in migratiunea lor spre Europa si care s-a asezat alaturi de populatia romaneasca in partea de sud-est a Transilvaniei. – Din magh. szekely.

maghiarISM, maghiarisme, s. n. Termen, expresie, constructie proprie limbii maghiare, imprumutata (fara necesitate) de alta limba si fara a se fi adaptat la sistemul acesteia. – maghiar + suf. -ism.

maghiara (limba) s. f. (sil. -ghia-), g.-d. art. maghiarei

MAGHIARA f. mai ales art. limba maghiara. [G.-D. maghiarei] /<ung. magyar

maghiarISM s.n. Cuvant, expresie proprie limbii maghiare. [< maghiar + -ism].

maghiarISM s. n. cuvant, expresie proprii limbii maghiare. (< maghiar + -ism)

BLEDY [ble:di], Geza (1908-1962), lingvist si filolog maghiar din Romania. Studii asupra raporturilor lingvistice romano-maghiare („Influenta limbii romane asupra limbii maghiare”).

HUNGARISTICA s. f. stiinta care studiaza limba, cultura si literatura maghiara; hungarologie. (< germ. Hungaristik)

FINO-UGRIC, -A, fino-ugrici, -ce, adj. 1. (In sintagma) limba fino-ugrica = (la pl.) familie de limbi din nordul si din centrul Europei si din nordul Asiei, din care fac parte finlandeza, maghiara etc.; (si la sg.) limba apartinand acestei familii. 2. Care apartine limbilor fino-ugrice, privitor la aceste limbi. Studii fino-ugrice. – Dupa fr. finno-ougrien, germ. finnisch-ugrisch.

FINO-UGRIC, -A adj. limbi e = familie de limbi vorbite in nordul si centrul Europei si in nordul Asiei: finlandeza, estona, lapona, maghiara etc. (dupa fr. finno-ougrien, germ. finnougrisch)