ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ◊ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbilor latina si greaca, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, avand rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

GERUNDIV, gerundive, s. n. (in limba latina) Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema gerunziului; (in limba franceza) una dintre formele participiului prezent, precedate de prepozitia „en”. – Din fr. gerondif, lat. gerundivum.

GOLIARD, goliarzi, s. m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care canta bucuria de a trai; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.

ROTACISM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care consta in transformarea unei consoane intervocalice in „r”. 2. Transformarea, in limba romana, a lui „n” intervocalic in „r”, la cuvintele mostenite din limba latina. – Din. fr. rhotacisme.

VAGANT, vaganti, s. m. Poet medieval de limba latina, ratacitor, care canta bucuria de a trai; goliard. – Din fr. vagant.

LATINESTE adv. In limba latina. – Latin + suf. -este.

ROMANIC, -A, romanici, -ce, adj. Care se trage din romani² (1), care are legatura cu Roma antica sau cu poporul roman². ◊ Limba romanica = fiecare dintre limbile care au la baza limba latina. ♦ Care se ocupa de limbile derivate din latina. Studii romanice. – Din it. romanico, germ. romanisch.

VULGAR, -A, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocanesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obisnuit, banal. ◊ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Inv.; despre limba) Vorbit de popor, popular. ◊ limba latina vulgara = limba latina populara. 4. Lipsit de suport stiintific; nestiintific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.

LATIN, -A, latini, -e, s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. Persoana care facea parte din populatia de baza a vechiului tinut Latium din Italia sau era originara de acolo. 2. Adj. Care apartine latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se refera la limba si la literatura romanilor sau care apartine acestora; latinesc. ◊ limba latina (si substantivat, f.) = limba indo-europeana vorbita de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. Cuvant, forma sau constructie sintactica imprumutate (fara necesitate) din limba latina (si neasimilate inca in limba care a facut imprumutul). 2. Curent aparut in lingvistica si in filologia romaneasca din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii romane, a incercat sa elimine din ea cuvintele de alte origini si sa modifice astfel forma celor latine, incat sa le apropie cat mai mult de forma originara; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine si a adus noi argumente in sprijinul originii latine a limbii romane. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

LATINIZAT, -A, latinizati, -te, adj. (Despre cuvinte, texte etc.) Care a capatat o forma, un aspect apropiat de limba latina. – V. latiniza.

NEOLATIN, -A, neolatini, -e, adj. (Despre limbi) Care continua limba latina; romanic; (despre popoare) care descinde din romani, de origine latina. [Pr.: ne-o-] – Din fr. neo-latin.

GERUNDIV ~e n. gram. 1) (in limba latina) Forma verbala nominala cu sens pasiv. 2) (in limba franceza) Forma a participiului prezent. /<lat. gerundivum, fr. gerondif

LATINESTE adv. In limba latina. /latin + suf. ~este

LATINISM¹ ~e n. Imprumut din limba latina; cuvant de origine latina. /<fr. latinisme

NEOLATIN ~a (~i, ~e) 1) (despre limbi, dialecte) Care s-a dezvoltat din limba latina; romanic. 2) (despre popoare) Care este de origine latina; care se trage de la romani. [Sil. ne-o-] /<neo-latin

ROMANIC ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care se trage din romani; descen-dent din romani. 2) (despre limbi) Care are la baza limba latina; care provine din limba latina. 3) Care studiaza limbile, literaturile si culturile neolatine. Studii ~ce. /<it. romanico, germ. romanisch

TEDEUM uri n. 1) Cantec religios, in limba latina, avand ca subiect proslavirea lui Dumnezeu. 2) Serviciu divin scurt, oficiat la inceputul unor festivitati. [Sil. -de-um] /<lat. Te Deum

VULGAR ~a (~i, ~e) 1) Care nu se deosebeste prin nimic; lipsit de originalitate; comun; obisnuit; trivial; ordinar. 2) (despre persoane si manifestarile lor) Care este lipsit de pudoare; fara decenta; indecent; scabros; trivial; obscen. 3): Latina ~a limba latina vorbita; latina populara. /<lat. vulgaris, fr. vulgaire

GERUNDIV s.n. (In limba latina) Forma verbala substantivata, care arata ca actiunea exprimata de verb trebuie sa se savarseasca. ♦ Una dintre formele participiului prezent in limba franceza. [< lat. gerundivus, cf. fr. gerondif].

GOLIARD s.n. Nume dat poetilor medievali de limba latina, ratacitori, care celebrau in poeziile lor bucuria de a trai, intr-un spirit libertin, adesea satiric, tradand resentimentele unor insi certati cu morala societatii timpului. ♦ Student medieval. [Pron. -li-ard. / < fr. goliard, it. goliardo, cf. v.fr. gouliard < lat.t. familia Goliae – familia lui Goliat].

ROMANIC, -A adj. Descendent din romani. ◊ Arta romanica = arta dezvoltata, mai ales in arhitectura, in tarile europene supuse influentei catolice, in sec. X-XIII, care preia unele trasaturi ale artei bizantine si in special elemente din arta carolingiana (edificii caracterizate prin severitate, masivitate si robustete, savante jocuri de volume prismatice si cilindrice ale navelor, absidelor si turnurilor etc.); limba romanica = limba care isi are originea in limba latina; neolatin. ♦ Care se ocupa cu limbile neolatine. [Cf. lat. romanice (loqui) – a vorbi intr-o limba neolatina, germ. romanisch].

VULGAR, -A adj. 1. Cunoscut de toata lumea; comun, obisnuit, curent. ◊ Logaritm vulgar = logaritm a carui baza este numarul 10; logaritm zecimal. 2. Ordinar, grosolan, trivial. ♦ (Despre limba) Vorbit de popor; popular. ◊ limba latina vulgara = limba latina populara. 3. Lipsit de baza stiintifica; nestiintific. ◊ Materialism vulgar = curent filozofic aparut in Germania pe la jumatatea sec. XIX, care, in esenta, reduce intreaga realitate la materie, considerand si constiinta de natura materiala. // s.f. Denumire a limbii italiene, folosita mai ales in epoca medievala si medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire].

NEOLATIN, -A adj. Care descinde din romani sau din limba latina; de origine latina. [Cf. fr. neo-latin].

SEMIDEPONENT adj.n. (In limba latina) Verb semideponent = verb activ ca sens, care se conjuga la timpurile si la modurile derivate din tema prezentului dupa normele diatezei active, in timp ce la celelalte are forme de conjugare pasiva. [< it. semideponente].

GERUNDIV s. n. (in limba latina) forma verbala cu sens pasiv dublat de cel de necesitate, de la tema gerunziului; (in franceza) una dintre formele participiului prezent. (< lat. gerundivus, fr. gerondif)

GOLIARD s. m. nume dat poetilor medievali ratacitori, de limba latina, care celebrau in poeziile lor bucuria de a trai intr-un spirit libertin, adesea satiric. ◊ student medieval. (< fr. goliard)

LATINOFON, -A adj., s. m. f. (vorbitor) de limba latina. (< fr. latinophone)

NEOLATIN, -A adj. care are la baza limba latina; romanic; (despre popoare) de origine latina. (< fr. neo-latin)

RELATINIZARE s. f. fenomen lingvistic constand dintr-un imprumut masiv din limba latina de-a lungul istoriei. (dupa fr. relatinisation)

ROMANIC, -A adj. descendent din romani. ♦ limbi ce = grup de limbi care au la baza limba latina; neolatin. ◊ care se ocupa cu limbile romanice. ♦ arta ~a = arta dezvoltata, in arhitectura, in tarile europene, supuse influentei catolice, in sec. X-XIII, care preia unele trasaturi ale artei bizantine si in special elemente din arta carolingiana (severitate, masivitate si robustete, volume prismatice si cilindrice ale navelor, absidelor si turnurilor etc.). (< it. romanico, germ. romanisch)

SEMIDEPONENT adj. verb. ~ = (in limba latina) verb activ ca sens, care se conjuga la timpurile si la modurile derivate din tema prezentului dupa diateza activa, la celelalte dupa diateza pasiva. (< fr. semideponent)

VAGAL, -A I. adj. ratacitor, nestatornic, fara domiciliu. II. s. n. poet medieval de limba latina, ratacitor, care canta bucuria de a trai. (< fr. vagant, lat. vagans)

VAGANT s. m. poet medieval de limba latina, ratacitor, nestatornic. (< fr. vagant)

VULGAR, -A I. adj. 1. cunoscut de toata lumea; comun, obisnuit, curent. 2. ordinar, grosolan, trivial. 3. latina ~a = limba latina populara. 4. lipsit de baza stiintifica; nestiintific. ♦ materialism ~ = curent filozofic aparut in Germania pe la jumatatea sec. XIX, care reduce intreaga realitate la materie, considerand si constiinta ca fiind de natura materiala. II. s. f. denumire a limbii italiene, in epoca medievala si medie. (< fr. vulgaire, lat. vulgaris)

ALFRED CEL MARE, rege anglo-saxon (871-899). A luptat cu danezii, recucerind Londra (885 sau 886); s-a preocupat de organizarea interna a regatului, de intocmirea unui cod de legi si de dezvoltarea culturii. A tradus din limba latina pe Orosius, Beda Venerabilul, Cassiodor si Boetius.

ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinarii care indica, in unele limbi, punctul de plecare, iar in limba latina si instrumentul, cauza etc. ♢ (In limba latina) Ablativ absolut = constructie cu rol de propozitie circumstantiala in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ. – Fr. ablatif (lat. lit. ablativus).

BANATEANU 1. Vlad B. (1900-1963, n. Timisoara), lingvist si filolog roman. S-a ocupat de limba latina („Sur les desinences de l’indicatif parfait en latin”), greaca, armeana clasica („La traduction armenienne des tours participaux grecs”). Intre 1937 si 1947 a editat publicatia „Revue des etudes indo-europeennes”. 2. Tancred B. (1922-1985, n. Siret), etnograf si istoric de arta populara. Fiul lui B. (1). Autor de studii si lucrari privind mai ales portul si ceramica romaneasca („Portul popular din Tara Oasului”, in colab., „Ceramica din Vama”, „Ceramica din Glogova”, „Portul popular din Maramures”, „Arta populara bucovineana”).

BOCCACCIO, Giovanni (1313-1375), scriitor renascentist italian. Intemeietorul prozei artistice italiene. Comentator al lui Dante, prieten si admirator al lui Petrarca. Capodopera sa, „Decameronul”, culegere de o 100 de nuvele, savuros tablou de moravuri, prezinta, printr-o mare varietate de tipuri surprinse in ipostaze revelatorii, o adevarata „comedie umana”. A denuntat cu umor prejudecatile si excesele ascetismului medieval, opunindu-le idealul omului renascentist. Romanele sale, impletind ironia cu senzualitatea („Fiammetta”), prefigureaza proza psihologica moderna. Idilele pastorale („Poemul nimfelor de la Fiesole”, „Poemul nimfelor lui Ameto”) reinvie lumea mitologica, cu un proaspat simt al naturii. Lucrari de eruditie in limba latina.

CATO CEL BATRAN (Marcus Porcius Cato Maior) (234-149 i. Hr.), om politic si scriitor roman. Consul (195 i. Hr.) si cenzor (184 i. Hr.), de o severitate ramasa proverbiala. A cerut cu insistenta distrugerea Cartagenei, vechea rivala a Romei. Autor al primei opere istorice scrise in limba latina („Origines”) si al unui tratat de agricultura.

CHARTIER [sartie], Alain (c. 1385-c. 1435), poet francez si orator de limba latina. Considerat drept unul dintre creatorii prozei oratorice franceze („Cuadrilogul invectiv”); poet original, a adaugat elocventa si logica temelor lirice ale epocii sale.

CHARTRES [sartrə], oras in partea central-nordica a Frantei (Orleanais); 37,1 mii loc. (1982). Metalurgie, constr. de masini agricole si echipament electronic, ingrasaminte chimice, alim. (bere). Catedrala in stil gotic (sec. 11-13, cu refaceri si adaugiri ulterioare). Valoros ansamblu de vitralii si sculpturi (Portalul regal). – Scoala din C. = centru cultural infiintat la sfirsitul sec. 10, consacrat studierii retoricii si clasicilor latini si redactarii unor lucrari filozofice in limba latina. Orientarea fundamentala era platonismul. Reprezentanti: Bernard de Chartres (m. inainte de 1130), Guillaume de Conches (1080-1145), Gilbert de la Poree (1076-1154), John din Salisbury (c. 1115-1180).

REPETITIO EST MATER STUDIORUM (lat.) repetitia este mama invataturii – Precept folosit initial in scolile de limba latina si care a capatat apoi valoare generala: prin repetare, cunostintele se fixeaza mai temeinic.

DACO-ROMANI (< dac + roman²) s. m. pl. Populatie de limba latina care s-a format pe terit. Daciei (sec. 2—6), incepand din timpul stapanirii romane, ca urmare a convietuirii dacilor cu colonistii romani. In conditiile noi, create de retragerea autoritatilor romane din Dacia (sec. 3), d.-r. au fost elementul de baza in procesul de formare a poporului roman si al romanitatii orientale. V. daci; Dacia; geti; geto-daci.

SANNAZARO [sannaddza:ro], Iacopo (1456 sau 1457-1530), poet si umanist italian. Cunoscut indeosebi prin romanul pastoral in versuri si in proza „Arcadia”; elegii, epigrame si egloge, in limba latina.

GRAECA SUNT, NON LEGUNTUR (lat.) (aceste cuvinte) sunt scrise pe greceste, nu se citesc – Avertisment asupra unui text ininteligibil, dificil, in Evul Mediu, limba greaca nemaifiind cunoscuta, pasajele scrise in greceste din lucrarile latine se sareau.

ORTOGRAFIE (‹ lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corecta a cuvintelor unei limbi; aplicarea practica a acestor reguli. Exista doua tipuri principale de o.: fonetica, atunci cand scrierea reda pronuntarea limbii literare, si etimologica, atunci cand scrierea reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depasit de pronuntare (de ex. in limbile franceza si engleza). Ortografia limbii romane este in general fonetica; incepand din 1860, cand s-a introdus scrierea oficiala cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele reprezentantii curentului fonetic si al celui etimologic. Actuala o. se bazeaza, in cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a carui aplicare este limitata uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune exceptii in scrierea unor cuvinte vechi si a unor neologisme. ♦ Modul in care cineva scrie cuvintele.

LADIN, -A (‹ it.; {s} lat. latinus „latin”) s. m. si f., adj. 1. S. m. si f. (La m. pl.) Grup lingvistic neolatin, care se extinde pe o arie cuprinsa intre Alpii centrali si Vestul Marii Adriatice. Termenul deriva de la denumirea pe care locuitorii regiunii Engadine o dadeau propriei limbi (ladin din latinum); extins de G.I. Ascoli vorbitorilor din zona sudeta pentru a dovedi inrudirea si unitatea limbii lor. Se imparte in trei grupe: occidentala (romansa), centrala (dolomitica) si orientala (friulana); p. ext. retoroman. ♦ Persoana care apartine acestor populatii. 2. Adj. Care apartine ladinilor (1), referitor la ladini. ♦ (Substantivat, f.) Limba de origine romanica vorbita de ladini (1); p ext. retoromana.

latina (limba) s. f., g.-d. art. latinei

ABLATIV ~e n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstantial. ◊ ~ absolut constructie sintactica a limbii latine constand dintr-un participiu in ablativ si dintr-un substantiv sau pronume in acelasi caz. [Sil. a-bla-] /<lat. ablativus, fr. ablatif

latina f. mai ales art. limba latinilor. /<lat. latinus, fr. latin

ABLATIV s.n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut = constructie a limbii latine corespunzatoare unei propozitii circumstantiale, in care subiectul si numele predicativ se pun la ablativ sau, cand predicatul este verbal, verbul se trece la participiu, acordandu-se in gen, numar si caz cu fostul subiect al propozitiei secundare. [< lat. (casus) ablativus, cf. fr. ablatif].

LATINISM s.n. 1. Cuvant, constructie imprumutate din latina; neologism de origine latina. 2. Tendinta a unor lingvisti romani din sec. XVIII-XIX de a da limbii romane un aspect cat mai apropiat de cel al limbii latine, excluzand cuvintele de alta origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

PRElatin, -A adj. anterior civilizatiei si limbii latine. (< fr. prelatin)

ABLATIV, ablative, s.n. Caz al declinarii in unele limbi, care exprima despartirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alta circumstanta. ◊ Ablativ absolut = constructie sintactica specifica limbii latine, alcatuita dintr-un substantiv (sau un pronume) si un participiu la cazul ablativ, avand rol de propozitie circumstantiala. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

LATINIE s. f. (Inv.) limba latina. – Din latin + suf. -ie.

1) caz n., pl. uri (lat. casus, d. cadere, a cadea, a se intimpla. V. incident). Intimplare: caz extraordinar. Exemplu: medicina citeaza multe cazuri de vindecare pin [!] sugestiune. Imprejurare: ce sa fac in asemenea caz? Teol. Caz de constiinta, imprejurare grea in care religiunea permite sau opreste actiunea ta. Gram. Diferitele forme ale aceluiasi numar la un cuv. declinabil: cele sase cazuri ale limbii latine. A face caz de, a da atentiune, a te alarma. In acest caz, atunci, in aceste conditiuni. In ori-ce caz, in tot cazu, ori-ce s´ar intimpla, ori-cum ar fi. – La caz ca, barb. ild. „in cazu cind, daca”.

ORIGINE s. 1. geneza, (livr.) matrice. (~ unui fenomen.) 2. inceput, obarsie, provenienta, sursa, (livr.) sorginte, (inv.) incepatura, (fig.) izvor, sambure. (~ daco-latina a limbii romane.) 3. (LINGV.) v. etimologie. 4. nastere, obarsie, provenienta, (livr.) extractie, matrice, stirpe, (rar) provenire, spita, (astazi rar) semintie, (inv. si reg.) neam, (inv.) purcedere, purces. (Era taran prin ~.) 5. ascendenta, obarsie. (Are o ~ modesta.) 6. v. obarsie. 7. v. sursa. 8. v. cauza.

latinISM² n. Curent in filologia romaneasca care, continuand ideile fruntasilor Scolii Ardelene, exagera importanta elementelor latine in limba, negand sau excluzand cu totul elementele imprumutate din alte limbi. /<fr. latinisme

LATINIZA vb. I. tr. 1. A introduce intr-o limba cuvinte latine pe cale savanta; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ♦ A da o forma latina unor cuvinte de alta origine. 2. tr., refl. A adopta limba si cultura latina; a deveni latin. [< fr. latiniser, cf. lat.t. latinizare].

ITALO-CELTIC, -A adj. limbi italo-celtice = grup de limbi din familia indo-europeana cuprinzand limbile italice (latina si limbile romanice, osco-umbriana) si limbile celtice. (< fr. italo-celtique)

LATINIZA, latinizez, vb. I. Tranz. A introduce pe cale savanta si in mod masiv cuvinte latine intr-o limba sau a reface forma cuvintelor de origine latina din acea limba pentru a le face cat mai apropiate de forma originara. – Din fr. latiniser.

latinIZA vb. (inv.) a latini. (A ~ o limba.)

ITALIOTI m. pl. Termen folosit pentru a denumi populatia de limba indo-europeana (latini, samniti etc.), care au locuit in antichitate in Italia centrala. /<fr. Italiotes

VERSIUNE ~i f. 1) Traducere a unui text dintr-o limba in alta. ~ latina. 2) Forma a unui text reprodus, care se deosebeste putin de textul initial. 3) Forma personala, in care este expus sau prezentat un eveniment. [G.-D. versiunii; Sil. -si-u-] /<fr. version, it. versione

LATINIZA vb. I. tr. a introduce intr-o limba, pe cale savanta, cuvinte latine; a da cuvintelor de origine latina o forma apropiata de cea originara. ◊ a da o forma latina unor cuvinte de alta origine. II. tr., refl. a impune, adopta limba si cultura latina. (< fr. latiniser)

SAVANT, -A I. adj., s. m. f. (om de stiinta) cu cunostinte vaste si profunde; erudit. II. adj. 1. care denota multa eruditie. 2. (lingv.; despre cuvinte, constructii) imprumutat (recent) din greaca sau latina; format din elemente grecesti sau latinesti; (p. ext.) folosit de oamneii instruiti, livresc. ◊ care are la baza limbile si cultura greco-latina; cult. ◊ (despre limbi) folosit ca limba de cultura. (< fr. savant)

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. Bucuresti), lingvist si filolog roman. Prof. univ. la Bucuresti. Autor, impreuna cu O. Densusianu. al „Dictionarului etimologic al limbii romane. Elementele latine” si, cu Gh. Adamescu, al „Dictionarului enciclopedic ilustrat <Cartea Romaneasca>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limba veche romana („Psaltirea Scheiana comparata cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavoneste”) si de folclor.

SALA, Marius (n. 1932, Vascau, jud. Bihor), lingvist roman. Acad. (2001). Director al Institutului de Lingvistica din Bucuresti (din 1994). Studii de lingvistica generala si romanica, hispanistica, istoria limbii romane („Contributii la fonetica istorica a limbii romane”, „Phonetique et phonologie du iudeo-espagnol de Bucarest”, „El lexico infigena del espanol americano” in colab., „Le judeo-espagnol”, „Limbile lumii. Mica enciclopedie”, „Enciclopedia limbilor romanice” in colab., „Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice”, in colab., „Introducere in etimologia limbii romane”, „De la latina la romana”, „limba romana, limba romanica”). Redactor responsabil la „Dictionarul limbii romane”, serie noua si la „Micul dictionar academic”. Scrieri de popularizare. Membru al mai multor comitete internationale academii din strainatate.

POLONEZ, -A I. adj., s. m. f. (locuitor) din Polonia. ◊ (s. f.) limba slava occidentala, cu alfabet latin, vorbita de polonezi. II. s. f. 1. dans de origine poloneza cu caracter maiestuos, solemn, cu miscare moderata; melodia corespunzatoare. 2. compozitie instrumentala in tempo si cu caracterul acestui dans. (< fr. polonais)

BOPP, Franz (1791-1867), lingvist german. Principalul creator al metodei comparatist-istorice, aplicata la limbile indo-europene („Gramatica comparata a limbilor sanscrita, zenda, armeana, greaca, latina, lituaniana, slava veche, gotica si germana”).

MACARONISM s. n. 1. miscare literara din sec. XVI-XVII care parodia si satiriza pedantismul moravurilor cavaleresti, prin compozitii burlesti, scrise intr-o limba impestritata cu cuvinte si forme latine si latinizate. 2. cuvant, expresie specifica macaronismului (1). 3. apartenenta la macaronism (1). (< fr. macaronisme)

ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LOGOSHIENSIS), denumire data atit autorului necunoscut al uni dictionar roman-latin manuscris din jurul anului 1700, cit si dictionarului insusi (primul dictionar biling cu romana ca limba de baza, scris cu litere latine). S-a emis ipoteza ca autorul ar fi Mihail Halici.

analogie f. (vgr. analogia, d. ana, iar, si logos, cuvint. V. logie). Raport, relatiune, asemanare: limba romaneasca are multa analogie cu latina. Pin [!] analogie, dupa raporturile dintre lucruri: a judeca pin [!] analogie.

CREOL, -A, creoli, -e, subst. 1. S. m. si f. Persoana nascuta in America latina sau in colonii, urmasa a colonistilor spanioli, portughezi sau francezi. 2. S. f. limba amestecata rezultata din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America latina, din Indiile de vest etc. ◊ (Adjectival) limba creola din Haiti. [Pr.: cre-ol] – Din fr. creole.

latin¹ ~a (~i, ~e) 1) Care tine de vechiul Latium; propriu vechiului Latium. 2) Care se refera la limba si literatura romanilor. /<lat. latinus, sl. latine, ngr. latinos, fr. latin

BARBU, Nicolae I. (n. 1908, sat Cirstanesti, jud. Vilcea), filolog roman. Prof. univ. la Bucuresti. Lucrari de lingvistica („Sintaxa limbii romane dupa metoda istorico-stilistica”, „Tema latina”), studii consacrate literaturilor antice („Dualismul tragediei lui Sofocle”, „Valori umane in literatura greaca”).

BALASESCU, Nicolae (Nifon) (1806-1880, n. sat Hasag, jud. Sibiu), carturar roman. Participant la Revolutia de la 1848-1849. Autor al unui dictionar latin-roman (1847) si al unei gramatici a limbii romane (1848).

A LATINIZA ~ez tranz. 1) A face sa se latinizeze. 2) (limbi) A umple cu latinisme. 3) (cuvinte de provenienta latina) A face sa aiba o forma apropiata de cea originara. /<fr. latiniser

CAUDILLO s.m. 1. (Liv.) Pazitor, conducator al unei turme (mai ales in America latina). 2. Titlu al unor dictatori din tarile de limba spaniola; conducator. [Pron. ca-u-di-lio. / < sp. caudillo].

CREOL, -A s. m. f. om de rasa alba, urmas al primilor colonisti europeni in America latina sau in coloniile intertropicale (Antile). ◊ (s. f.) limba mixta provenind din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen, vorbita de creoli. (< fr. creole)

latin s., adj. 1. s., adj. roman. (Populatie ~.) 2. adj. latinesc. (limba ~.)

CAUDILLO [DI-LIO] s. m. 1. pazitor, conducator al unei turme (in America latina). 2. titlu al unor dictatori fascisti din tarile de limba spaniola. (< sp. caudillo)

NASTUREL (-HERESCU), familie de boieri romani din Tara Romaneasca. Mai important: Udriste N. (c. 1596-c. 1658, n. sat Heresti, jud. Giurgiu), boier carturar, cumnatul domnului Matei Basarab. Insemnat rol cultural si politic in timpul domniei acestuia, a indeplinit si unele misiuni diplomatice. A tradus din slavoneste in limba romana romanul popular „Vaarlam si Iosaf” si din latina in slavona, cartea lui Thomas a Kempis, „De imitatione Christi”. Posesorul unei valoroase biblioteci.

analitic, -a adj. (vgr. analytikos). Care lucreaza analizind: metoda analitica. limba analitica, care descompune cugetarea exprimind ideile si relatiunile lor pin [!] vorbe si particule izolate, cum face limba romaneasca cind zice pe altii (doua cuvinte), pe cind latina zicea alios (un cuvint), sau fr. les hommes fata de rom. oamenii. Geometrie analitica, studiata cu ajutoru algebrei. Adv. In mod analitic. V. sintetic.

ROTACISM s. n. fenomen fonetic, constand in transformarea unei consoane intervocalice in r; (in limba romana) transformarea in r a lui n intervocalic in cuvinte mostenite din latina. (< fr. rhotacisme)

ablativ¹ s. n. caz al declinarii, specific anumitor limbi, care exprima punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = constructie sintactica in latina sau greaca cu rol de propozitie circumstantiala, dintr-un substantiv (sau pronume) si un participiu in ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)

CREOLA f. mai ales art. limba rezultata din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America latina, din Africa sau din alta parte a lumii. [Sil. cre-o-] /<fr. creole

HALICI, Mihail (c. 1643-c. 1712, n. Caransebes), erudit si poet roman. Rector al Colegiului reformat din Orastie (1667-1669). Autorul unei ode (1674) scrise in romaneste, cu caractere latine, afirmand latinitatea poporului roman. Presupus autor al primului dictionar bilingv avand ca baza limba romana, „Dictionarium valachico-latinum” („Anonymus Caransebesiensis”).

CREOL, -A s.m. si f. 1. Persoana de rasa alba nascuta in America latina sau in colonii. 2. (Prin confuzie) Persoana nascuta din parinti de rase diferite; mulatru. // s.f. limba care reprezinta stadiul unor limbi de cultura (franceza, spaniola, portugheza etc.) evoluate potrivit modului de a vorbi al acestor persoane. [Pron. cre-ol. / < fr. creole, cf. sp. criollo].

CATALAN, -A, catalani, -e, subst., adj. 1. S. m. si f. (La pl.) Populatie care se gaseste pe teritoriul Cataloniei (Spania) si izolat in Franta, Italia, America latina etc.; (si la sg.) persoana care apartine acestei populatii. 2. Adj. Care apartine Cataloniei sau catalanilor (1). 3. S. f. limba romanica vorbita de catalani (1). – Din fr. catalan.

CONTAMINATIE s. f. 1. contaminare. 2. procedeu folosit de scriitorii latini constand in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. 3. (lingv.) incrucisare intre doua limbi. ◊ modificare a formei unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte ori constructii asemanatoare ca sens. ◊ influenta reciproca intre elemente folclorice. (< fr. contamination, lat. contaminatio)

latin, -A I. adj., s. m. f. (locuitor) din Latium /Italia/, care apartinea Romei antice. ◊ roman. ◊ (s. f.) limba italica vorbita de romani. II. adj. arhitectura ~a = stil roman degenerat, avand ca tip bazilica romana. ◊ (mar.) vela ~a = panza triunghiulara invergata pe o antena. (< lat. latinus, fr. latin)

CENTUM adj. limba ~ = limba indo-europeana care a pastrat in evolutia ei sunetele g si k nealterate inaintea vocalelor e si i (greaca, latina, celtica, germanica). (< lat. centum)

AMERICA latina, denumire generica a tarilor care ocupa America de Sud si America Centrala istmica si insulara (la sud de Rio Bravo del Norte). Denumirea provine de la faptul ca in aceste tari predomina limbile de origine romanica. Pe terit. A.L. sint 33 de state si citeva teritorii dependente, insumind o supr. de c. 450 mil. loc. (1989). In 18 tari, limba oficiala este spaniola, in 12 engleza, iar in celelalte se vorbeste portugheza (Brazilia), franceza (Haiti) si olandeza (Surinam). 10 la suta din populatia A.L. vorbeste limbile amerindiene.

LATINISM s. n. 1. cuvant, constructie imprumutate din latina si neintegrate inca. 2. curent in lingvistica si filologia romana din sec. XIX, care, continuand ideile fruntasilor ccolii Ardelene, din dorinta de a demonstra multilateral, impotriva teoriilor false si tendentioase, latinitatea poporului roman si a limbii sale, a ajuns la unele exagerari pe linia latinizarii fortate a limbii; curentul latinist. (< fr. latinisme)

CATUL (Caius Valerius Catullus) (c. 87-c. 54 i. Hr.), poet liric latin. Poeme mitologice de un rafinat alexandrism. Versuri de inspiratie intimista (indeosebi e*****e, dedicate L*****i) care aduc o remarcabila sinceritate a expresiei, gratioasa si imperceptibil ironica, o sensibilitate elegiaca. Versificator abil, a contribuit la mladierea limbii poetice.

LATINIST, -A s.m. si f. 1. Specialist in filologia latina si in antichitatea romana. 2. Adept al latinismului (2). // adj. Curentul latinist (sau scoala latinista) = curent in lingvistica si filologia romana din a doua jumatate a sec. XIX, care a dus la exagerare, pe linia unei latinizari fortate a limbii, ideile fruntasilor Scolii ardelene. [< fr. latiniste].

ROMANIA 1. Denumire conventionala data de lingvisti si istorici terit. pe care sunt raspandite limbile si popoarele romanice; denumirea dateaza inca de la sfarsitul Antic., cand prin Romania se intelegea, in opozitie cu Barbaria, un terit. stapanit de romani au, mai tarziu. locuit de o populatie romanizata. 2. Denumire a Imp. Roman, Imp. Bizantin si apoi a Imp. latin de Constantinopol (1204-1261).