IMPUTABILITATE s.f. Responsabilitate rezultata din intentia savarsirii unui act oprit de legea morala sau juridica. [Cf. fr. imputabilite].

PORUNCA, porunci, s. f. 1. Dispozitie (orala sau scrisa) data de catre o autoritate sau de catre o persoana cu autoritate si care trebuie executata intocmai; ordin, decizie, hotarare. ◊ Loc. adv. (Rar) De porunca = prin constrangere, in sila. ◊ Expr. (Inv.) A avea (pe cineva) sub (sau la) porunca sa = a avea (pe cineva) la dispozitia sa, sub comanda sa. ♦ (Cu valoare de imperativ) Porunceste! porunciti! ♦ (Reg.) Ordin de chemare in armata. 2. (Inv.) Comunicare de interes public, facuta de o autoritate comunala. 3. (In religia crestina; in sintagma) Cele zece porunci = decalogul. 4. (Inv. si pop.) lege morala; invatatura, precept. [Var.: (reg.) poronca s. f.] – Din porunci (derivat regresiv).

RAUFACATOR, -OARE, raufacatori, -oare, s. m. si f., adj. (Persoana) care face sau aduce (mult) rau altora, care contravine legilor morale si sociale; facator de rele. – Rau + facator.

LIBERTIN ~a (~i, ~e) si substantival Care sfideaza legile moralei si ale decentei. /<fr. libertin, lat. libertinus

CERTAT, -A, certati, -te, adj. Care a rupt relatiile (de prietenie) cu cineva; suparat, invrajbit. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a calca morala, legile etc. A fi certat cu justitia = a fi autorul unor fapte ilegale si a avea de-a face cu justitia, a fi urmarit de justitie. – V. certa.

crestinesc, -easca adj. De crestin: legea, morala crestineasca (nu crestina). Fig. Uman, bun: purtare crestineasca. Clar, limpede: limba crestineasca.

crima f., pl. e (fr. crime, s. m., d. lat. crimen). Calcare [!] grava a legii morale, religioase sau civile, mai ales ucidere. V. delict.

clandestin, -a adj. (lat. clandestinus, d. clam, pe ascuns). Ceia ce se face pe ascuns contra legii sau moralei: societate clandestina. Adv. In mod clandestin.

INCEST, incesturi, s. n. Legatura s*****a, oprita de legile juridice si morale, intre parinti si copii sau intre frati si surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.

FARADElege ~i f. Fapta care contrazice legile juridice sau morale; nelegiuire. [G.-D. faradelegii] /fara + de + lege

INCEST ~uri n. Relatie s*****a (interzisa de lege si de morala) intre parinti si copii sau intre frati si surori. /<fr. inceste, lat. incestus

VINA ~i f. 1) Incalcare a unei legi sau norme morale. ◊ De ~ vinovat. Fara ~ nevinovat. Din ~a cuiva (sau a ceva) din cauza cuiva (sau a ceva). Bata-l ~a! se spune celui pe care il dojenesti cu o nuanta de simpatie. A-si ispasi ~a a-si ispasi greseala. 2) Fapta care prezinta pericol social; infractiune. 3) Stare a celui vinovat de ceva; vinovatie; culpabilitate. [G.-D. vinii] /<sl. vina

CLARKE [cla:c], Samuel (1675-1729), filozof englez. Influentat de fizica lui Newton si rationalismul lui Descartes. A considerat principiile si regulile morale ca fiind legi divine ce presupun credinta in nemurire („O demonstratie a existentei si atributelor lui Dumnezeu”, „Cercetare filozofica privind libertatea umana”).

NELEGIUIRE, nelegiuiri, s. f. Fapta care contravine legilor juridice sau preceptelor morale; faradelege, infamie, crima. – Din nelegiuit.

VINOVAT ~ta (~ti, ~te) si substantival 1) (despre persoane) Care a comis o incalcare a legii sau a normelor morale. 2) (despre faptele si comportarile oamenilor) Care nu poate fi admis, ingaduit; care contravine moralei. /<sl. vinovatu

ANOMIE¹ s.f. Lipsa a autoritatii sau a normelor referitoare la valorile morale; dezorganizare, lipsa de legi. [< fr. anomie, cf. gr. a – fara, nomos – lege].

NATURALISM s.n. 1. Tendinta in literatura si arta de a reconstitui realitatea cat mai fidel, chiar in aspectele ei neesentiale (uneori accentuand laturile urate, vulgare). 2. Curent literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si (mai ales) biologic in explicarea caracterelor umane. 3. Stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existand prin ea insasi, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].

MARTIAL¹, -A adj. 1. ostasesc, militar; de razboi. ◊ impunator, solemn, grav. 2. arte e = discipline sportive de atac si aparare, de origine japoneza (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai. 3. lege ~a = lege care autorizeaza interventia fortei armatei in caz de tulburari interne. ♦ curte ~a = tribunal militar in timp de razboi sau de stare exceptionala, care judeca dupa legi militare. (< fr. martial, it. marziale)

NATURALISM s. n. 1. curent, tendinta in arta si literatura care isi propune reproducerea obiectiva a realitatii, acordand preferinta aspectelor urate, vulgare ale naturii omenesti. 2. curent literar aparut in Franta in a doua jumatate a sec. XIX sub influenta scientismului si pozitivismului, care sustinea ideea determinismului social si biologic in explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natura. 4. doctrina potrivit careia nu exista supranatural, natura existand prin ea insasi, printr-un principiu imanent ei. 5. doctrina dupa care viata morala trebuie sa se conformeze legilor naturii. (< fr. naturalisme)

CANON, canoane, s. n. 1. lege sau regula bisericeasca. ♦ Norma morala. 2. Pedeapsa data la incalcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Regula facand parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epoca; p. ext. regula rigida, formalista. 4. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 5. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonu < gr.).

A OBLIGA oblig tranz. 1) (persoane) A pune cu forta (sa faca ceva); a sili; a forta; a constrange; a impune. 2) (despre indatoriri de ordin juridic sau moral) A face sa fie dator; a indatora. legea ~a. Nobletea lor ne ~a. [Sil. -bli-] /<lat. obligare, fr. obliger

PROBABILIORISM s.n. Sistem catolic de teologie morala potrivit caruia nu suntem obligati sa respectam legea cand existenta acesteia e mai putin probabila decat nonexistenta ei. [Pron. -li-o-. / cf. it. probabiliorismo < lat. probabilior, comparativ al lui probabilis].

VINOVAT, -A, vinovati, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are o vina, care a savarsit o greseala, o fapta pedepsita de lege, o abatere de la datorie sau de la morala; culpabil; pasibil de o pedeapsa. 2. (Despre faptele, comportarile etc. oamenilor) Care este in afara de lege sau de bunele moravuri, care nu poate fi ingaduit, permis; nepermis. – Din sl. vinovatu.

NORMA, norme, s. f. 1. Regula, dispozitie etc. obligatorie, fixata prin lege sau prin uz; ordine recunoscuta ca obligatorie sau recomandabila. ◊ Norma morala (sau etica) = regula privitoare la modul de comportare a omului in societate, la obligatiile sale fata de ceilalti oameni si fata de societate. Norma juridica = regula de conduita cu caracter general si impersonal, emisa de organele de stat competente, a carei respectare poate fi asigurata prin constrangere. ♦ Totalitatea conditiilor minimale pe care trebuie sa le indeplineasca un sportiv pentru a putea obtine un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de munca pe care cineva trebuie sa o presteze intr-o unitate de timp; (concr.) produs realizat in acest timp. ◊ Norma de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrari in conditii specifice date. Norma tehnica = norma stabilita prin mijloace stiintifice, pe baza unor conditii tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.

FRANC¹ ~ca (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu tainuieste nimic; dispus a-si exprima gandurile fara a le ascunde; deschis; neprefacut; sincer. Atitudine ~ca. 2) si adverbial (despre manifestari ale oamenilor) Care denota claritate in exprimare; prezentat in mod direct. Suras ~. 3) (despre actiuni) Care corespunde legilor de onoare si probitate; in conformitate cu onoarea si probitatea morala; onest; cinstit. /<fr. franc

PEDEAPSA pedepse f. 1) Masura luata impotriva cuiva pentru incalcarea unor norme sau legi. ~ corporala v. CORPORAL. ◊ ~ capitala pedeapsa cu moartea. 2) fig. Suferinta (fizica sau morala) care este sau pare a fi o consecinta a greselilor comise. [G.-D. pedepsei] /v. a (se) pedepsi

ABANDON (‹ fr.) s. n. 1. Faptul de a renunta la ceva, de a parasi ceva sau pe cineva. ♦ A. de familie = infractiune care consta in savirsirea de catre persoana care are obligatia legala de intretinere, fata de cei indreptatiti la aceasta, a uneia din urmatoarele fapte: a) parasirea, alungarea sau lasarea fara ajutor, expunindu-l la suferinte fizice si morale; b) neindeplinirea cu rea-credinta a obligatiei de intretinere prevazuta prin lege; c) neplata cu rea-credinta a pensiei de intretinere stabilita pe cale judecatoreasca. ♦ A. economic = parasirea unor bunuri materiale proprietate particulara, obsteasca sau de stat (ex.: parasirea navelor naufragiate care dupa o anumita perioada intra in proprietatea statului in ale carui ape terit. au fost abandonate). 2. (SPORT) Renuntare a unui concurent de a continua participarea la o proba in care este angajat.

MORALISM s.n. 1. Recunoasterea unei legi etice obligatorii atat in activitatea proprie, cat si in viata sociala. 2. Parerea ca morala este unicul scop al vietii. [< fr. moralisme].

MORALISM s. n. 1. recunoastere a unei legi etice obligatorii atat in activitatea proprie cat si in viata sociala. 2. parerea ca morala este unicul scop al vietii. (< fr. moralisme)

autoritate f. (fr. autorite, d. lat. auctoritas, -atis). Putere legitima careia trebuie sa i te supui: autoritatea legilor, a parintilor. Administratiune publica, guvern: reprezentant al autoritatii. Autoritatile civile si militare, functionarii civili si militari. Fig. Putere morala, consideratiune: se bucura de mare autoritate. Opiniunea unui scriitor serios: autoritatea lui Platone. Scriitoru serios insusi: Platone e o autoritate. A face autoritate, a-ti impune parerea intr´o stiinta.

CERTA, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la cearta cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se galcevi, a se ciorovai, a se ciondani. ♦ A rupe relatiile de prietenie, a se invrajbi cu cineva, a se supara. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etica; a fi imoral. A fi certat cu justitia = a nesocoti legile in mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Inv.) A pedepsi. – Lat. certare.

CONVENTIONALISM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este convetional. 2. (Lit.; arte) Tendinta de supunere la regulile general acceptate, fara o percepere proprie, realista a faptelor; prezenta masiva in opera de arta a unor elemente de continut sau de expresie devenite clisee; lipsa unei viziuni estetice-ideologice proprii. 3. Conceptie filozofica de tip pozitivist, potrivit careia axiomele geometrice, ca si legile stiintei sunt simple simboluri sau conventii create de oamenii de stiinta din considerente de comoditate a gandirii, in mod arbitrar. ♦ Conventionalism moral = teorie care considera morala drept rezultat al conventiei, al acordului dintre indivizi asupra a ceea ce este bine sau rau. [Pron. -ti-o-. / < fr. conventionnalisme].

morala, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de convietuire, de comportare a oamenilor unii fata de altii si fata de colectivitate si a caror incalcare nu este sanctionata de lege, ci de opinia publica; etica. ♦ Comportare (laudabila); moravuri. 2. Disciplina stiintifica care se ocupa cu normele de comportare a oamenilor in societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etica. 3. (Fam.) Dojana, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsa intr-o scriere, mai ales intr-o fabula; invatatura. – Din lat. moralis, fr. morale.

PEDEAPSA, pedepse, s. f. 1. Masura de represiune, sanctiune aplicata celui care a savarsit o greseala; spec. masura de constrangere prevazuta de lege si aplicata cuiva de o instanta judecatoreasca drept sanctiune pentru o infractiune; condamnare, osanda; situatie in care se afla cel pedepsit, condamnat. 2. Fig. Suferinta (fizica sau morala), chin, supliciu; necaz, nenorocire. – Din pedepsi (derivat regresiv).

DECADEA, decad, vb. II. Intranz. 1. A ajunge intr-o stare mai rea, a fi in declin; a regresa. ♦ A ajunge intr-o stare morala degradanta, a se degrada moraliceste; a se declasa, a se deprava. 2. (In expr.) A decadea din drepturi = a pierde un drept prin neindeplinirea in termenul prevazut de lege a unor conditii sau formalitati. – De⁴- + cadea (dupa fr. dechoir). Cf. it. decadere.

JUSTITIE ~i f. 1) Totalitate a instantelor judecatoresti si a legilor unui stat. ◊ A chema (sau a se prezenta) in fata ~ei a cita (sau a se prezenta) la judecata. 2) Activitate a instantelor judiciare ale unui stat; exercitiu al puterii judiciare. 3) Principiu moral avand ca esenta conformitatea cu adevarul. 4) Caracter just; echitate; justete. [G.-D. justitiei; Sil. -ti-e] /<lat. justitia, fr. justice

PRINCIPIU s.n. 1. Element fundamental, idee de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem politic etc. 2. lege fundamentala a unei stiinte, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline. 3. (In antichitate si in evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componenta de baza a lumii fizice. ♦ (In conceptiile mistice) Cauza initiala a lumii fizice si morale. ♦ Principiu activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. Regula sau norma de actiune, de legislatie etc. ♦ In principiu = din punct de vedere teoretic, in general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; inv.) princip, printip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].

DREPTATE, (rar) dreptati, s. f. Principiu moral si juridic care cere sa se dea fiecaruia ceea ce i se cuvine si sa i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaste drepturile fiecaruia si de a acorda fiecaruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau dupa) dreptate = dupa lege, cum se cuvine, in mod just, pe drept, echitabil. Pe buna dreptate = pe drept cuvant, in mod intemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate savarsita cuiva; a recunoaste dreptul cuiva intr-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi intemeiat in ceea ce spune sau in ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaste ca ceea ce spune sau face (cineva) este intemeiat, indreptatit, just. ♦ (Pop.) Judecata. – Din dreptatate (inv. „dreptate” < drept + suf. -atate).

IDEOLOGIE, ideologii, s. f. Totalitatea ideilor si conceptiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflecta, intr-o forma teoretica, interesele si aspiratiile unor categorii intr-o anumita epoca. ♦ P. restr. Totalitatea ideilor si conceptiilor care constituie partea teoretica a unui curent, a unui sistem etc. ♦ Stiinta care are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor si al originii lor. [Pr.: -de-o-] – Din fr. ideologie.

DREPTATE ~ati f. 1) Principiu moral si juridic care cere respectarea drepturilor fiecaruia; echitate. Act de ~. ◊ A face (sau a da) ~ a indreptati. Pe buna ~ in mod intemeiat; pe drept cuvant. A avea ~ a fi intemeiat in ceea ce (se) spune sau in ceea ce (se) face. 2) la pl. Drepturi recunoscute prin lege. [Art. dreptatea; G.-D. dreptatii] /drept + suf. ~ate