ACCEPTIE s. f. sens, inteles al unui cuvant; semnificatie. (< fr. acception, lat. acceptio)

PROTEZA, proteze, s. f. 1. Aparat sau piesa medicala care inlocuieste un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului omenesc ori pe care se fixeaza o dantura falsa. ♦ Operatie chirurgicala prin care se inlocuieste un organ, un membru al corpului etc. printr-o proteza (1). 2. (Fon.) Aparitie accidentala a unei vocale la inceputul unui cuvant care incepe cu o consoana, fara a se schimba intelesul cuvantului. – Din fr. prothese.

RUBATO s. n., adv. (Muz.) 1. S. n. Executare libera din punct de vedere ritmic (potrivit intelesului cuvintelor din text), in scopul obtinerii unei mai mari expresivitati. 2. Adv. In modul de executare descris mai sus. – Cuv. it.

SEMNIFICATIE, semnificatii, s. f. 1. Continut semantic al unui cuvant; inteles, sens, acceptie. ♦ (In semiotica) Functie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotatie. ♦ Valoare simbolica a unui lucru; inteles, noima, talc. 2. Insemnatate, importanta, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificatiune s. f.] – Din fr. signification (dupa semn).

SEMANTICA s.f. 1. Ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia acestor sensuri; semasiologie. ♦ Sens lexical; (p. ext) semnificatie; semantism. ◊ Semantica artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor folosite in limbajul literar. 2. Parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele semnificate. ◊ Semantica generala = curent teoretic care cerceteaza limbile „naturale” din punct de vedere sociologic si pragmatic. [Gen. -cii. / < fr. semantique, cf. gr. sema – semn].

RUBATO adv. (Muz.; ca indicatie de executie) Liber din punct de vedere ritmic, potrivit intelesului cuvintelor din text. [< it. rubato].

SEMANTIC, -A I. adj. referitor la semantica; semasiologic. ♦ camp ~ = ansamblu de cuvinte aflate intr-o stransa corelatie de sens. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sensurile cuvintelor si evolutia lor in timp; semasiologie. ◊ sens lexical; (p. ext.) semnificatie; semantism. ♦ a artei = ramura a semanticii care se ocupa cu intelesul cuvintelor in limbajul literar. 2. parte a semioticii care studiaza raportul semnelor cu obiectele desemnate. ♦ (fil.) ~ generala = curent aparut la inceputul sec. XX in SUA, care cerceteaza limbile „naturale” mai ales din punct de vedere sociologic si pragmatic. 3. (inform.) ansamblul regulilor ce definesc intelesul fiecarui program, semnificatia propozitiilor intr-un limbaj. ◊ teoria interpretarii unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. (< fr. semantique)

CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura retorica prin care se atribuie unui cuvant intelesul altui cuvant cu sens apropiat. – Fr. catachrese (lat. lit. catachresis).

CATAHREZA, catahreze, s. f. Figura de stil care consta in transferarea intelesului unui cuvant asupra altui cuvant cu inteles apropiat. – Din fr. catachrese, lat. catachresis.

LOCUTIUNE, locutiuni, s. f. Grup de cuvinte cu inteles unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. ♦ (Inv.) Expresie. [Pr.: -ti-u-. – Var.: (inv.) locutie s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.

LITERALMENTE adv. (Livr.) In adevaratul inteles al cuvantului, in sens strict, exact; de tot, cu totul. – Din fr. litteralement.

INSEMNATATE ~ati f. 1) Caracter insemnat; importanta. 2) rar inteles al cuvintelor sau al faptelor. [G.-D. insemnatatii] /a insemna + suf. ~atate

CATAHREZA s.f. Figura de stil constand in atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. [Pl. -ze, var. catacreza s.f. / < fr. catachrese, cf. lat. catachresis, gr. katachresis – abuz].

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

ACCEPTIE s.f. Sens in care este folosit la un moment dat un cuvant; semnificatie, inteles, sens. [Gen. -iei, var. acceptiune s.f. / cf. fr. acception, lat. acceptio].

METAFORA s.f. Figura de stil care consta in a atribui unui cuvant un inteles nou pe baza unei comparatii subintelese. [Cf. lat., gr. metaphora, it. metafora, fr. metaphore].

SINONIM, -A adj. (Despre cuvinte sau expresii) Care are acelasi inteles cu un alt cuvant sau cu alta expresie. // s.n. 1. cuvant care are (aproape) acelasi inteles cu un altul. 2. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. [< fr. synonyme, cf. gr. synonymos < syn – cu, onoma – nume].

CATAHREZA s. f. figura de stil prin atribuirea intelesului unui cuvant altui cuvant cu sens apropiat. (< fr. catachrese, lat. catachresis, gr. katachresis, abuz)

DEFINITIE s. f. operatie logica prin care se determina continutul unei notiuni, notele ei esentiale, indicandu-se genul proxim si diferenta specifica, sau se precizeaza intelesul unui cuvant ori simbol; propozitie prin care se exprima aceasta determinare. ♦ prin ~ = prin insasi natura lucrurilor. (< fr. definition, lat. definitio)

DENATURA vb. tr. 1. a altera natura, caracterele distinctive ale unui lucru, intelesul unui cuvant, al unei idei etc.; a altera; a deforma, a falsifica. 2. a adauga unui produs o cantitate oarecare dintr-o substanta straina, facandu-l impropriu destinatiei initiale. (< fr. denaturer)

METAFORA s. f. figura de stil constand in a atribui unui cuvant un inteles nou pe baza unei comparatii subintelese. (< fr. metaphore, lat., gr. metaphora, it. metafora)

SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)

SAPIENTI SAT (lat.) pentru cel intelept e de ajuns – Terentiu, „Phormio”, act III, scena 3, 8. Unui om inteligent nu-i trebuie multe explicatii. Varianta: „Inteligenti pauca”. („Pentru cel ce intelege, putine cuvinte”).

SEMANTISM s. n. Semantica (I 1); p. ext. intelesul, sensul unui cuvant. – Din fr. semantisme.

ZEPPA s.f. Problema enigmistica asemanatoare monoverbului cu incastru, in care prin introducerea unei litere sau silabe intr-un cuvant de baza se obtine un alt cuvant cu alt inteles. (din it. zeppa)

EXTENSIUNE, extensiuni, s. f. 1. Dezvoltare, crestere; amplificare, extindere. ♦ Proces prin care un cuvant isi largeste intelesul. ♦ (Log.) Sfera. 2. Alungire sau intindere a unui membru sau a trunchiului anatomic in caz de luxatii sau de fracturi. [Pr.: -si-u-. – Var.: extensie s. f.] – Din fr. extension, lat. extensio, -onis.

SINONIM, -A, sinonimi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Despre cuvinte, expresii, afixe etc.) Care are (aproape) acelasi inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. ♦ P. gener. Asemanator, identic, similar; corespunzator. 2. S. n. cuvant, expresie, afix etc. care are acelasi (sau aproape acelasi) inteles cu alt cuvant, cu alta expresie, cu alt afix etc. – Din fr. synonyme.

SENS, sensuri, s. n. 1. inteles (al unui cuvant, al unei expresii, al unei forme sau al unei constructii gramaticale); semnificatie. ♦ (In semiotica) intelesul unui semn. ♦ Continut notional sau logic. Imi spui cuvinte fara sens. 2. Temei rational; logica, rost, ratiune, noima. Sensul vietii. ♦ Rost, scop, menire. ◊ Loc. adv. Fara sens = fara rost, la intamplare. Intr-un anumit sens = privind lucrurile intr-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. In sensul cuiva = potrivit vederilor, parerilor cuiva. 3. Directie, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulatie a vehiculelor intr-o singura directie pe arterele cu mare afluenta, putandu-se folosi toata latimea partii carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele doua posibilitati de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singura dimensiune. – Din fr. sens, lat. sensus.

EXTENSIUNE ~i f. 1) v. A EXTINDE si A SE EXTINDE. 2) med. Miscare prin care un membru se intinde sau se alungeste (in caz de luxatie sau de fractura). 3) lingv. Proces prin care un cuvant isi largeste intelesul. [G.-D. extensiunii; Sil. -si-u-] /<fr. extension, lat. extensio, ~onis

GLOSA s.f. 1. Explicatia unui text obscur sau a unui cuvant greu de inteles. ♦ Comentariu, nota la un text. 2. Poezie cu forma fixa ale carei versuri din prima strofa sunt comentate pe rand in cate o strofa urmatoare, ultima strofa continand aceleasi versuri ca si prima, insa in ordine inversa. [< fr. glose, cf. germ. Glosse, lat. glossa, gr. glossa].

CONSONANTA s.f. 1. (Muz.) Unire, imbinare armonioasa de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din doua sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, intelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].

PREFIX s.n. 1. Particula care pusa la inceputul unui cuvant formeaza impreuna cu el un alt cuvant cu alt inteles. 2. (Telec.) Indicativ. [< fr. prefixe, cf. lat. praefixus].

CONSONANTA s. f. 1. (muz.) imbinare armonioasa de sunete. ◊ asemanare a sunetelor finale din doua sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, intelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)

SCART s. n. problema enigmistica in care prin extragerea uneia sau a mai multor litere, a unei silabe ori a unui grup de litere dintr-un cuvant se obtine un cuvant cu un inteles nou. (< it. scarto)

VOCI-/VOCO-, -VOC elem. „voce, cuvant, vocala”, „sens, inteles”. (< fr. voci-, -voque, engl. voco-, cf. lat. vox-, -cis)

CLAR, -A, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale) Care se distinge bine, deslusit; vizibil; (despre ape) limpede; (despre surse de lumina) care imprastie o lumina limpede, stralucitoare. ◊ (Substantivat, n.) Clar de luna = lumina stralucitoare de luna. ♦ Care este lipsit de impuritati. 2. (Despre sunete sau voce) Care rasuna distinct, precis. 3. (Despre ganduri, idei, cuvinte etc.) Usor de inteles; evident, lamurit. ♦ (Despre facultati intelectuale) Care patrunde usor, intelege bine lucrurile; (despre oameni) care se exprima limpede. – Din lat. clarus, fr. clair.

ASCULTA vb. 1. v. auzi. 2. a audia, a urmari. (~ cu atentie expunerea.) 3. v. audia. 4. a chestiona, a examina, a interoga, a intreba, (inv.) a prociti. (~ un elev.) 5. (MED.) a ausculta. (Medicul ~ cu stetoscopul.) 6. a intelege. (Cine nu ~ de cuvant o pateste.) 7. v. conforma. 8. v. indeplini.

FRANTURA ~i f. 1) Parte desprinsa in urma frangerii unui obiect. ◊ ~ de limba a) vorbire confuza, greu de inteles; b) enunt continand cuvinte greu de rostit. 2) Bucata dintr-un intreg; fragment. ~ de cantec. 3) pop. Fractura a unui os. /<lat. franctura

SEMANTISM s.n. 1. inteles, sens al unui cuvant. 2. V. semanticism. [< fr. semantisme].

OMONIM, -A adj. Care are acelasi nume, cu acelasi nume. // s.n. 1. (Lingv.) cuvant asemanator ca forma (aspect grafic, pronuntare etc.) cu altul, dar deosebit ca inteles. 2. (Rar) Persoana care poarta acelasi nume cu altcineva. 3. Joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri fara a i se schimba nici grafia literala, nici accentul. // s.m. si f. (Rar) Cel care poarta acelasi nume cu altcineva. [Cf. fr. h******e, lat. h*******s, gr. h*******s < h***s – asemanator, onoma – nume].

INSEMNA vb. I. tr. 1. a face un semn distinctiv. 2. a scrie. 3. a delimita. II. intr. a avea un anumit inteles; a marca. ◊ (despre cuvinte) a avea acceptia de... ◊ a avea o anumita importanta, valoare. (< lat. insignare)

OMONIM, -A I. adj. 1. care are acelasi nume. 2. (muz.; despre relatia dintre doua tonalitati) care au aceeasi tonica, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvant identic ca forma si pronuntare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca un cuvant cu mai multe intelesuri, fara a i se schimba nici forma grafica, nici accentul. II. s. m. f. cel care poarta acelasi nume cu altcineva. (< fr. h******e)

ACCEPTIE, acceptii, s. f. inteles, sens al unui cuvant. [Var.: acceptiune s. f.] – Fr. acception (lat. lit. acceptio, -onis).

ACCEPTIE, acceptii, s. f. inteles, sens, valoare a unui cuvant, a unui afix etc. [Var.: acceptiune s. f.] – Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.

DENATURA, denaturez, vb. I. Tranz. 1. A schimba (intentionat) intelesul, natura sau caracterul unor cuvinte, al unor idei etc.; a deforma, a altera, a falsifica. 2. A adauga unui produs o substanta straina, spre a-l face impropriu scopurilor pentru care a fost destinat initial. – Din fr. denaturer.

PROTETIC, -A, protetici, -ce, adj. 1. (Med.) Care tine de proteza (1), privitor la proteza (1). 2. (Fon.; despre sunete) Care se adauga la inceputul unui cuvant, fara a-i schimba intelesul. – Din fr. prothetique.

NOIMA, noime, s. f. 1. inteles, sens, continut (al unui cuvant sau enunt); rost. ◊ Loc. adj. si adv. Cu noima = logic, cu judecata; intelept, cuminte. Fara (nici o) noima = fara sens, fara judecata; prostesc, absurd. ◊ Expr. A nu avea (nici o) noima = a fi fara sens, absurd. 2. (Pop.) Menire, tel, scop; motiv, cauza. 3. (Rar) Simbol, conventie. – Din ngr. noima.

TURCESTE adv. Ca turcii, in felul turcilor; in limba turca. ◊ Expr. A sta (sau a sedea) turceste = a sta jos cu picioarele incrucisate sub corp, ca orientalii. A vorbi (sau a grai, a bolborosi) turceste = a vorbi o limba neinteleasa; a rosti cuvintele neclar, incat nu este inteles. – Turc + suf. -este.

SEMNIFICATIE s. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, sens, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ unui cuvant.) 2. (SEMIOTICA) denotatie. (~ si conotatie.) 3. inteles, ratiune, rost, sens, talc, (inv. si pop.) mestesug, (pop.) noima, (Mold. si Munt.) merchez, (inv.) tocmeala. (Ce ~ are aceasta afirmatie?) 4. inteles, mesaj, sens, talc, (inv.) socoteala. (~ adanca a unei poezii.) 5. sens, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~ii noi.) 6. importanta, insemnatate, sens, valoare, (fig.) pret. (a actului Unirii.)

SENS s.n. 1. inteles, semnificatie, acceptie (a unui cuvant, a unei expresii etc.). ♦ Continut. 2. Rost, noima, ratiune. 3. Directie, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulatie a vehiculelor intr-o singura directie pe arterele cu mare afluenta; sens giratoriu = sens obligatoriu pe care trebuie sa-l urmeze autovehiculele in jurul unui rond situat la o intersectie, intr-o piata etc. [Cf. fr. sens, lat. sensus].

SEMNIFICATIE s.f. 1. inteles, continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. Ceea ce lasa sa se intrevada ceva. 3. Insemnatatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificatiune s.f. / cf. fr. signification].

SILEPSA s.f. Constructie sintactica in care acordul se face potrivit ideii care predomina in mintea vorbitorului si nu conform regulilor gramaticale; sineza; (p. ext.) figura de stil in care un cuvant este luat atat in intelesul lui propriu, cat si in cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].

ANAGRAMA s. f. 1. schimbare a ordinii literelor unui cuvant sau unei fraze pentru a se obtine un alt cuvant sau o alta fraza. ◊ cuvantul obtinut. 2. problema enigmistica in care prin schimbarea ordinii se obtin cuvinte, propozitii, fraze cu alt inteles. (< fr. anagramme)

POLARIZARE s. f. 1. faptul de a (se) polariza; polarizatie. 2. dezvoltare in directii opuse a sensurilor unui cuvant, initial cu un singur inteles. 3. (fil.) formare a unor termeni opusi, polari. 4. metoda terapeutica prin folosirea curentului electric de foarte joasa amplitudine, trecut prin electrozi fixati cu polul pozitiv pe arcadele orbitale, iar cu cel negativ la nivelul picioarelor. (< polariza)

SEMNIFICATIE s. f. 1. inteles; continut semantic al unui cuvant, al unui semn; sens, acceptie; denotatie. 2. insemnatate, importanta, valoare a unui lucru. ◊ mesaj (3). (dupa fr. signification)

SENS s. n. 1. inteles, semnificatie, acceptie (a unui cuvant). ♦ intr-un anumit ~ = dintr-un anumit punct de vedere. ◊ continut. 2. rost, noima, ratiune. 3. directie, orientare.. ♦ ~ unic = sistem de circulatie a vehiculelor intr-o singura directie pe arterele cu mare afluenta. 4. (mat., fiz.) fiecare dintre cele doua posibilitati de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singura dimensiune. (< fr. sens, lat. sensus)

SILEPSA s. f. 1. constructie sintactica in care acordul se face dupa sens si nu dupa regulile gramaticale; sineza. 2. procedeu prin care un cuvant este luat atat in inteles propriu, cat si figurat. (< fr. syllepse, lat., gr. syllepsis)

SINOVERB s. n. problema enigmistica ce consta din combinarea a doua sinonime din care se obtine un cuvant nou, cu un alt inteles decat cele de la care s-a pornit. (< sin/onim/ + verb /2/)

SARADA s. f. 1. enigma in versuri din mai multe fragmente reprezentand cuvinte de sine statatoare, care, unite intre ele, dau un cuvant nou. 2. lucru greu de inteles; enigma. (< fr. charade)

ARGOU, argouri, s. n. Limbaj conventional al unui grup social care, spre a nu fi inteles de restul societatii, foloseste cuvinte speciale (regionale si straine), da sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. – Fr. argot.

PLEONASM, pleonasme, s. n. Eroare de exprimare constand in folosirea alaturata a unor cuvinte, constructii, propozitii etc. cu acelasi inteles. [Pr.: ple-o-] – Din fr. pleonasme.

PLURIVOC, -A, plurivoci, -ce, adj. (Despre cuvinte sau fraze) Cu mai multe intelesuri. – Din lat. plurivocus.

PASARESC ~easca (~esti) 1) rar Care este caracteristic pentru pasari; de pasare. Tril ~. 2) fig. (despre limba, vorbire, cuvinte etc.) Care nu este pe intelesul oamenilor; greu de inteles. /pasare + suf. ~esc

PARONOMAZA s.f. Figura de stil care consta in alaturarea de cuvinte asemanatoare ca forma, dar cu inteles deosebit; paronomasie. [Cf. fr. paronomase, gr. paronomasia].

POLARIZARE s.f. 1. Fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].

PARONOMAZA s. f. figura de stil, constand in alaturarea de cuvinte asemanatoare ca forma, dar cu inteles deosebit; paronomasie. (< fr. paronomase, lat., gr. paronomasia)

AMBIGUU ~a (~i, ~e) livr. (despre cuvinte, enunturi etc.) Care are mai multe intelesuri; neclar; echivoc. [Sil. -gu-u] /<lat. ambiguus

CONVERSIUNE s.f. 1. Schimbare a conditiilor unui imprumut (prin prelungirea termenelor, micsorarea dobanzilor etc.). ♦ (Ec.) Preschimbare a unei valori (mai ales monetare) intr-o valoare de alta natura. 2. (Rar) Schimbare a naturii, a formei unui lucru. ♦ Transformare in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ♦ (Biol.; in forma conversie) schimbare in ordinea liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. Reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme sau fraze, fara ca intelesul sa sufere; reversiune. ♦ Formare de noi cuvinte prin schimbarea categoriei gramaticale; hipotaxa. 4. (Log.) Rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. ♦ (Cib.) Traducere a unui cuvant, a unui numar sau a unui mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. [Var. conversie s.f. / cf. fr. , engl. conversion, lat. conversio].

DENATURARE s,f, Actiunea de a denatura. ♦ Schimbare intentionata a intelesului, a naturii sau a caracterului unor cuvinte, idei, fapte etc.; deformare, falsificare. ♦ Realizare a unui produs impropriu destinatiei initiale prin adaugarea unei cantitati oarecare dintr-o substanta straina. [< denatura].

PROTEZA s.f. 1. Aparat, piesa care inlocuieste un organ (sau o parte dintr-un organ) al corpului. ♦ Inlocuire chirurgicala a unui organ cu o piesa artificiala. 2. (Fon.) Adaugare a unui sunet la inceputul unui cuvant fara ca acesta sa-si schimbe intelesul. [Var. prosteza s.f. / < fr. prothese, cf. gr. prosthesis].

PROTEZA s. f. 1. aparat, piesa medicala care inlocuieste un membru sau (o parte dintr-) un organ al corpului. ♦ ~ dentara = proteza pe care se fixeaza dantura falsa. 2. (fon.) adaugare a unui sunet la inceputul unui cuvant, fara ca acesta sa-si schimbe intelesul. (< fr. prothese, lat., gr. prosthesis)

AMBIGUU, -UA, ambigui, -ue, adj. (Despre cuvinte, enuntari etc.) Care are mai multe intelesuri; echivoc. – Fr. ambigu (lat. lit. ambiguus).

concretizez v. tr. (d. concret. Francejii zic concreter, a solidifica). Dau un inteles (un caracter) concret: in doua cuvinte iti concretizeaza o ideie.

VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite in mod efectiv de cineva in exprimare si care variaza de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le inteleg, dar nu le utilizeaza (decat accidental). Vocabular de baza (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Inv.) Dictionar, de obicei de proportii mici; lexic, glosar. [Var.: (inv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.

INSEMNA, insemn, vb. I. I. Tranz. 1. A aplica, a pune un semn caracteristic de recunoastere. ◊ Expr. A insemna cu fierul rosu = a infiera. 2. A nota (prin scris sau prin alte semne grafice), a face o insemnare. 3. A delimita. II. Intranz. unipers. A avea un anumit inteles, o anumita semnificatie; a marca, a arata. ♦ (Despre cuvinte) A avea acceptia de..., a exprima un anumit inteles. ♦ A avea o anumita importanta, o anumita valoare. [Prez. ind. si: insemnez] – Lat. insignare sau in + semn.

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

FIGURAT, -A adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit intr-un inteles diferit fata de cel propriu, obisnuit (intrebuintat astfel de obicei in scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat in figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sange. [Cf. fr. figure, lat. figuratus].

PALINDROM s. n. cuvant, fraza, vers care se poate citi in cele doua sensuri. ◊ joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care, citit direct si invers, sa aiba acelasi inteles sau, in alt caz, sa aiba un alt sens. (< fr. palindrome, it. palindromo)

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea insusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile in care exista in realitate. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput in mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de inteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S. n., adj. (cuvant) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

ARGOU, argouri, s.n. Limbaj conventional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi intelese de restul societatii.

RASTALMACI, rastalmacesc, vb. IV. Tranz. 1. A explica, a interpreta in mod eronat idei, cuvinte, texte; a explica gresit, a denatura (in mod voit) intelesul. 2. (Rar) A transpune; a oglindi, a reflecta. – Ras - + talmaci.

PALINDROM, palindromuri, s. n. Grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.

BOLBOROSI, bolborosesc, vb. IV. 1. Intranz. si tranz. A vorbi incet si nedeslusit. ♦ A rosti cuvinte intr-o limba straina (pe care ascultatorii nu o inteleg). Bolboroseau graiuri straine (ODOBESCU). 2. Intranz. (Despre lichide) A produce un zgomot caracteristic la ciocnirea cu un obstacol sau in timpul fierberii. – Onomatopee.

cuvant s. v. acord, aranjament, cauza, combinatie, considerent, contract, conventie, informatie, intelegere, invoiala, invoire, legamant, mobil, motiv, pact, pricina, prilej, ratiune, stire, temei, tranzactie, veste, vorba, zvon.

SENS s. I. 1. (LINGV.) acceptie, continut, insemnare, inteles, semnificatie, valoare, (rar) semantica, semantism, (inv.) noima, simt, talc. (~ul unui cuvant.) 2. v. semnificatie. 3. coerenta, logica, noima, sir. (Vorbeste fara ~.) 4. justificare, logica, motivare, noima, ratiune, rost, temei. (Nu vad ~ul acestei decizii.) 5. inteles, mesaj, semnificatie, talc, (inv.) socoteala. (~ul adanc al unei poezii.) 6. semnificatie, talc, (fig.) pret. (Iscat-am frumuseti si ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanta, insemnatate, semnificatie, valoare, (fig.) pret. (~ul actului Unirii.) II. 1. directie, parte. (In ce ~ o iei?) 2. directie, latura, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, directie, linie. (Ce ~ va urma aceasta dezvoltare?) 4. directie, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, maniera, mod, (rar) spirit. (Se pot face si alte observatii in acelasi ~.)

DISLEXIE s.f. (Med.) Tulburare nervoasa, constand in dificultatea de a citi si a intelege ceea ce se citeste. [< fr. dyslexie, cf. gr. dys – dificil, lexis – cuvant].

ALEXIE s.f. (Med.) Incapacitate de a intelege limbajul scris; cecitate verbala. [< fr. alexie, cf. gr. a – fara, lexis – cuvant].

acord n., pl. uri (fr. accord). Conformitate de sentimente, invoiala, intelegere: a fi de acord cu cineva. Armonie: acord intre gest si cuvinte. Gram. Raport al cuvintelor, concordanta. Muz. Unirea armonica a mai multor sunete: acord perfect.

PALINDROM s.n. cuvant, fraza sau vers care se poate citi in cele doua sensuri. ♦ Joc distractiv constand in gasirea unui cuvant sau a unei fraze care, citite direct si invers, sa aiba acelasi inteles. [< fr. palindrome, cf. gr. palin – din nou, dromos – alergare].

CONVERSIUNE s. f. 1. modificare a conditiilor initiale ale unui imprumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare intr-o valoare de alta natura. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor marimi date. ◊ transformare, in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare in ordine liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme, cu sau fara schimbarea intelesului ori functiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvant; hipotaxa. 4. (log.) rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvant, numar sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. 6. mecanism psihic care face sa apara un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede in constiinta fara a provoca o reactie de angoasa. (< fr. conversion, lat. conversio)

INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A veni intre..., a veni la mijloc, a intra in actiune; spec. a lua cuvantul, a intra in vorba. ♦ A se amesteca spre a mijloci o impacare, o intelegere etc., a face un demers in favoarea cuiva sau pentru ceva; a starui pe langa o persoana influenta spre a obtine ceva in favoarea cuiva sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se intampla. A interveni o schimbare. – Din fr. intervenir, lat. intervenire.

A intelege inteleg 1. tranz. 1) (esenta lucrurilor) A-si insusi prin activitatea gandirii; a patrunde cu mintea; a pricepe; a concepe; a sesiza. ◊ A da cuiva sa inteleaga (sau a da de inteles) a face pe cineva sa-si dea seama despre ceva numai printr-o aluzie sau printr-un semn. ~ gluma a primi glumele fara suparare; a avea simtul umorului. 2) (vorbirea orala sau scrisa) A receptiona descifrand sensul. ◊ Se intelege de la sine este de la sine inteles. 3) (persoane) A trata cu ingaduinta; a crede. 4) (urmat de un complement indirect, introdus prin prepozitia din) A avea de profitat; a castiga. N-am inteles nimic din concediu. 2. intranz. : Asa inteleg si eu! asa imi vine la socoteala; asa imi place si mie. ~ de cuvant a tine cont de ce i se spune. /<lat. intelligere

ETIMOLOGIE s.f. 1. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu istoria cuvintelor, stabilind originea si evolutia formei si a sensului lor. 2. Explicare istorica a sensului si a formei unui cuvant. ♦ Etimon. ◊ Etimologie populara = modificare a unui cuvant sub influenta unui alt cuvant mai cunoscut, cu care are asemanari si de la care s-ar putea crede ca deriva; etimologie multipla = explicarea originii unui cuvant prin toate etimoanele probabile. [Gen. -iei. / cf. fr. etymologie, lat., gr. etymologia – studiul intelesului adevarat < etymos – adevarat, logos – studiu].

LOGOGRIF s.n. Joc distractiv care consta in a gasi un cuvant caruia, daca i se adauga sau i se indeparteaza pe rand cate o litera, capata de fiecare data un alt inteles. ♦ (Fig.) Lucru spus in termeni obscuri, greu de descifrat; enigma. [< fr. logogriphe, cf. gr. logos – cuvant, griphos – enigma].

ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urasc multimea ignoranta – Horatiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul tine ca opera sa sa fie apreciata numai de cunoscatori. Cuvintele au capatat un sens ironic, desemnand infatuarea scriitorilor care cred ca este injositor pentru ei sa fie intelesi de oricine.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg; acord, concordanta. ♦ Buna intelegere. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie). ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura. 2. Concordanta fonica intre sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile in compozitie. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

PROPOZITIE s. f. 1. cea mai simpla unitate sintactica prin care se comunica o judecata, o idee. 2. (log.) imbinare de cuvinte care exprima o ideee completa. 3. (mat.) teorema ajutatoare care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un inteles intr-un anumit domeniu. ◊ (inform.) forma propozitionala din simboluri terminale. 5. cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)

ARMONI/E ~i f. 1) Potrivire perfecta a elementelor unui intreg; acord. 2) intelegere buna intre doua persoane sau colectivitati. 3) muz. Ramura a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. 4): ~ vocalica potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvant. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

SARADA, sarade, s. f. Un fel de ghicitoare in versuri sau formata din cifre simbolice, desene, care propune aflarea unui cuvant cu ajutorul partilor sau silabelor lui, fiecare dintre acestea avand o semnificatie proprie. ◊ Expr. A vorbi in sarade = a vorbi cu aluzii, enigmatic, putin inteligibil. ♦ Lucru greu de inteles, neclar. – Din fr. charade.

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ACORD ~uri n. 1) intelegere intre doua sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi si indatoriri. ~ international. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimtamant; intelegere. ◊ De comun ~ in intelegere deplina. A fi (sau a cadea) de ~ a se invoi cu...; a accepta. De ~! ma invoiesc! bine! Munca in ~ munca normata, remunerata in raport cu rezultatele obtinute. 3) Concordanta de numar, gen, caz si persoana intre cuvintele care se afla in anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfecta a mai multor sunete muzicale (cel putin trei), produse in acelasi timp; armonie. 5) Garnitura de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

ALUZIE s. f. 1. cuvant, fraza prin care se face o referire la o persoana, la o situatie etc., fara a se exprima direct. 2. figura de stil constand in a exprima un lucru cu intentia de a face sa se inteleaga altceva. (< fr. allusion, lat. allusio)

A DETERMINA determin tranz. 1) A face sa se produca in mod necesar; a provoca; a genera. 2) (timp, date, termene etc.) A fixa printr-o intelegere prealabila; a stabili; a hotari. 3) (corpuri, plante etc.) A stabili (pe baza trasaturilor specifice) ca apartinand la o clasa sau la o specie; a identifica. 4) A stabili cu exactitate; a preciza; a defini; a delimita. ~ sensul unui cuvant. 5) (cuvinte, propozitii) A preciza in calitate de determinativ; a explica. 6) A face sa ia o decizie; a hotari; a decide. /<fr. determiner, lat. determinare

NEGATIE s. f. 1. negare. ◊ judecata, propozitie care neaga ceva. ◊ semn grafic care arata o negatie (in logica sau matematica). ◊ cuvant care da un sens negativ unei propozitii. 2. categorie a dialecticii care reflecta trecerea de la o calitate la alta, inlaturarea vechiului si afirmarea noului, unitatea dintre continuu si discontinuu in procesul dezvoltarii. ♦ negarea ĩ = principiu fundamental al dialecticii potrivit caruia dezvoltarea este inteleasa ca un proces continuu de innoire, de negare si preluare selectiva a vechiului. 3. anulare a repartizarii unui absolvent al invatamantului superior in vederea angajarii pe alt post. (< fr. negation, lat. negatio)

LUMINAT², -A, luminati, -te, adj. 1. Care primeste lumina, pe care cade lumina; plin de lumina; luminos. 2. Fig. (Despre oameni) Cu (multa) stiinta de carte; care intelege, discerne, care judeca limpede; plin de intelepciune; instruit, cultivat, invatat. ♦ Cu idei avansate, progresist. Oameni luminati. ♦ Lamurit, edificat. 3. (Rar) Care raspandeste, emite lumina; luminos, stralucitor. ♦ Fig. (Despre fata, ochi etc.) Care exprima, radiaza multumire, bucurie. 4. (Inv.; ca termen de reverenta, adesea pe langa cuvinte reprezentand un titlu, o calitate) Inaltat, marit, slavit. – V. lumina.

ACORD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat intr-o intelegere; invoire, intelegere. 2. Tratat, conventie intre state, care reglementeaza domenii determinate ale colaborarii internationale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixata pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga nemijlocit marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. Raport intre doua sau mai multe cuvinte ale caror forme trebuie sa concorde potrivit genului, numarului, cazului, conjugarii etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse in acelasi timp. ♦ Disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale si inlantuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

ZGAIBA, zgaibe, s. f. ~ 4. (cuvant de ocara) D**c. (din lat. scabere = a se scarpina, cf. alb. zgebe = raie, it. scabbia = raie; in privinta formei, cf. habeat > aiba; etimonul lat. nu a fost acceptat din cauza dificultatii semantice, daca se pleaca de la sensul de raie propriu lui scabies; dar se poate presupune ca etimonul lat. pastra de asemenea intelesul sau etimologic, de mancarime, ceea ce provoaca scarpinatul, sens ce corespunde cuv. rom.)

IRONIE s.f. 1. cuvant, fraza continand o usoara batjocura, folosind semnificatii opuse sensului lor obisnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situatie intervenita contrar tuturor asteptarilor, ca un joc neasteptat al intamplarii. 2. Categorie estetica si filozofica desemnand expresii sau imagini cu semnificatii opuse sensului obisnuit, in scopul ridiculizarii disimulate. ♦ Figura de stil prin care se enunta ceva pentru a se intelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – intrebare].

JUDECATA ~ati f. 1) Facultate a omului de a gandi logic si de a intelege sensul si legatura fenomenelor; intelect, minte; ratiune. ◊ Cu ~ a) cu bun-simt; cu chibzuiala; b) temeinic. 2) Forma fundamentala a gandirii, exprimata printr-o propozitie in care se afirma sau se neaga ceva. 3) Gand exteriorizat in care se afirma sau se neaga ceva; rationament. 4) Punct de vedere (asupra unui lucru sau asupra unei persoane); opinie, parere, considerent; cuvant. 5) jur. Intrunire a unei instante judecatoresti pentru solutionarea unor chestiuni de natura penala sau civila; actiune judiciara; proces. ◊ A da (sau a chema, a trimite) in ~ (pe cineva) a intenta un proces cuiva; a deferi judecatii (pe cineva), ~ata de apoi judecata divina care se crede ca va avea loc la sfarsitul lumii. /<lat. judicata

ACORD, acorduri, s. n. 1. intelegere, consimtamant la ceva. ♦ Expr. A fi de acord sa... = a se invoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeasi parere (cu cineva). A cadea de acord = a ajunge la o intelegere deplina (cu cineva). De acord! = bine! ne-am inteles! (Pleonastic) De comun acord = in perfecta intelegere. 2. Conventie (internationala) care stabileste relatiile reciproce dintre parti, privind drepturile si indatoririle lor. 3. (In expr.) (Plata sau salariu) in acord = (sistem de remunerare) in raport cu cantitatea de produs realizat. Acord progresiv = plata muncii in proportie crescanda, in raport cu depasirea normei. ♦ (Concr.) Suma data sau primita ca plata in acord. 4. Expresie gramaticala care stabileste concordanta (in persoana, numar, gen sau caz) intre cuvinte legate prin raporturi de determinare. 5. Sonoritate rezultata din reunirea a cel putin trei sunete, formand o armonie. – Fr. accord.

intelege vb. 1. v. dumeri. 2. v. sesiza. 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a patrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. v. interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ sa ma lasi in pace?) 6. a-si explica, a pricepe. (Pur si simplu nu ~ cum a disparut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ de ce s-a intamplat astfel.) 8. a cunoaste, a pricepe, a sti. (~ franceza ?) 9. v. asculta. (Cine nu ~ de cuvant, o pateste.) 10. a se impaca, (pop.) a se ingadui, a se invoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se barabari, (Transilv. si Ban.) a se naravi. (Se ~ bine impreuna.) 11. v. conveni. 12. a conveni, a se invoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se indogati, (Ban.) a se toldui, (inv.) a se lovi, a pristani, a se targui, a se tocmi, a veni, (grecism inv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra pretului.) 13. v. pactiza.

intelegeRE s. 1. percepere, pricepere, sesizare, (inv.) pricepatura, stiutura. (~ situatiei.) 2. cunoastere, perceptie, pricepere. (Proces de ~.) 3. patrundere, pricepere, (livr.) comprehensiune, (inv.) vedere. (Inzestrat cu o ~ deosebita.) 4. v. judecata. 5. v. constiinta. 6. bunavointa, ingaduinta, marinimie, mila, (inv. si pop.) milostenie, (inv.) priinta, (turcism inv.) musaadea. (A demonstrat multa ~.) 7. (pop.) ingaduinta. (~ fata de necazurile cuiva.) 8. v. armonie. 9. acord, aranjament, combinatie, contract, conventie, invoiala, invoire, legamant, pact, tranzactie, (inv. si pop.) legatura, (pop.) targ, tocmeala, tocmire, (prin Munt.) prinsoare, (inv.) asezamant, cuvant, simfonie, sulf, sart, (arg.) susta. (Conform ~...) 10. v. invoiala. 11. acord. 12. acord, invoiala, vorba. (Asa ne-a fost ~?)

VORBA s., adj. 1. s. v. cuvant. 2. s. v. afirmatie. 3. s. vorbire, (inv.) rost. (De ti-ar fi fapta ca ~.) 4. s., adj. vorba-lunga = clantau, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbaret, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscas, taclagiu, (pop. si fam.) farfara, (pop.) gures, toaca-gura, (inv. si reg.) spornic, vorbaret, (reg.) palavatic, palavragit, tololoi, vorbar, (Mold.) dardala, lehau, leorbau, (Transilv.) stroncanitor, (prin Munt.) tandalit, (Mold.) trancalau, (inv.) limbaret, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) melita. 5. s. v. exprimare. 6. s. vorba batraneasca v. proverb. 7. s. v. sfat. 8. s. v. angajament. 9. s. v. intelegere. 10. s. v. cearta. 11. s. v. zvon.