KANT, Immanuel (1724-1804), filozof german. Prof. univ. la Konigsberg. Intemeietor al criticismului. In continuarea disputelor dintre rationalisti (R. Descartes, G.W. Leibniz) si empiristi (J. Locke, G. Berkeley si D. Hume), filozofia transcendentala a lui K. a intreprins o inovatoare cercetare a limitelor gandirii, incercand sa determine conditiile a priori ale cunoasterii (ratiunea pura), ale moralei (ratiunea practica) si ale judecatii estetice si teleologice. Dupa K., cunoasterea „lucrului in sine” este imposibila, doar fenomenele fiind accesibile: initial, senzatiile sunt ordonate de cele doua intuitii a priori, spatiul si timpul, apoi perceptiile sunt raportate la obiecte empirice de catre functiile sintetice ale intelectului, categoriile; pentru ca, prin ratiune, lucrurile sa fie idealizate. In etica, K. supune actiunile unui criteriu suprem al datoriei, imperativul categoric: „actioneaza intotdeauna dupa o maxima care ai vrea in acelasi timp sa devina o lege universala”. In estetica, K. instituie judecata de gust ca pe o universalitate neconceptualizata si nedemonstrabila; legile stiintifice sunt posibile prin acceptarea judecatii teleologice, care se sprijina pe conceptul a priori al finalitatii naturii. Op. pr.: „Critica ratiunii pure”, „Critica ratiunii practice”, „Prolegomene”, „Logica”.

imperativ, -A, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordona; poruncitor. ◊ Mod imperativ (si substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprima un ordin, o interdictie, un sfat, un indemn, o rugaminte etc. a subiectului. Propozitie imperativa = propozitie care exprima un ordin, un indemn, o rugaminte etc. 2. S. n. Necesitate categorica si neconditionata; obligatie. ◊ imperativ categoric = principiu (enuntat de Kant) dupa care obligatia morala are un caracter absolut, neconditionat, spre deosebire de cerintele conditionate ale vietii cotidiene. – Din fr. imperatif, lat. imperativus.

imperativ, -A adj. Care ordona; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (si s.n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, un sfat, o rugaminte etc.; propozitie imperativa (si s.f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorica si care se impune neconditionat; obligatie. ◊ (In filozofia lui Kant) imperativ categoric = principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa in constiinta umana norme morale universal valabile si vesnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. imperatif].

categoric, -a adj. (vgr. kategorikos). Clar, precis: raspuns categoric. imperativ categoric, in doctrina lui Kant, regula de actiune care se impune vointei ca o comanda universala si absoluta. Adv. In mod categoric.

imperativ² ~e n. Necesitate categorica si neconditionata; problema de stringenta actualitate. /<fr. imperatif, lat. imperativus

imperativ, -A I. adj. 1. care exprima un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (si s. n.) = mod verbal care exprima o porunca, un indemn, etc.; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absoluta. II. s. n. 1. necesitate categorica ce se impune neconditionat; obligatie. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „ratiunii practice” care fixa, in constiinta umana, norme morale universal valabile si vesnice. (< lat. imperativus, fr. imperatif)