INCIDENT¹ ~ta (~ti, ~te) 1) gram. (despre cuvinte, imbinari de cuvinte, propozitii) Care este intercalat intre partile unei propozitii sau fraze, neavand legaturi sintactice cu acestea. 2) fiz. (despre raze, fascicule de lumina) Care cade pe suprafata unui corp intersectandu-l. /<fr. incident, lat. incidens, ~ntis

A SE UZA se ~eaza intranz. 1) (despre lucruri) A se invechi prin intrebuintare sau exploatare excesiva; a se jerpeli; a se ponosi. 2) fig. (despre persoane) A-si slei fortele fizice; a-si ruina sanatatea; a se consuma. 3) (despre imbinari de cuvinte) A pierde expresivitatea, prospetimea. /<fr. user

SINTAXA ~e f. 1) Totalitate a tipurilor de imbinare a cuvintelor si a modelelor de construire a propozitiilor. 2) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul imbinarii cuvintelor in procesul vorbirii. ◊ ~ poetica totalitate a procedeelor sintactice cu ajutorul carora se creeaza efecte stilistice. [G.-D. sintaxei] /<ngr. sintaxix, lat. syntaxis, fr. syntaxe

VARIANTA ~e f. 1) Forma a unui lucru, a unui fenomen sau a unei actiuni care variaza partial fata de forma de baza. 2) lingv. Unitate lingvistica (cuvant, imbinare, pronuntie) care variaza partial fata de normele literare. ~ stilistica. [Sil. -ri-an-] /<fr. variante

SINTAXA s. f. 1. parte a gramaticii care studiaza regulile privitoare la imbinarea cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ♦ ~ poetica = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propozitiei si a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. 3. ~ decorativa = ansamblul regulilor compozitiei decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcatuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)

GLOSA, glosez, vb. I. Tranz. A explica un cuvant sau o imbinare de cuvinte (dintr-un text); a adnota un text. – Din fr. gloser (dupa glosa).

SINTAXA, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

EXPRESIE ~i f. 1) Redare a unui gand (idei, sentimente etc.) prin cuvinte; exprimare. 2) imbinare de cuvinte care exprima (deseori figurat) o idee. 3) Infatisare exterioara (in privire, pe figura) care reda starea sufleteasca a omului. 4) Formula care exprima raporturi matematice. [G.-D. expresiei; Sil. ex-pre-si-e] /<fr. expression

GRAMATICA ~ci f. 1) Ansamblu de reguli privitoare la modificarea formei cuvintelor si imbinarea lor in propozitii. 2) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul modificarii formei cuvintelor si al imbinarii lor in propozitii. /<lat. grammatica

JOC ~uri n. 1) Activitate fizica sau mintala desfasurata din placere. ◊ ~ de societate distractie la care participa un grup de persoane lansate in dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de gluma, obtinut prin imbinarea unor cuvinte asemanatoare ca forma dar deosebite ca sens. A-si bate ~ de cineva a lua in ras pe cineva. 2) Distractie (a copiilor) lipsita de griji; joaca. 3) Competitie sportiva (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competitii sportive, sub forma de manifestari internationale de mare amploare, care au loc o data la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la tara; hora. ◊ A intra in ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Miscare repede si neregulata a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitata) de deplasare independenta a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus

LOCUTIUNE ~i f. imbinare de cuvinte cu sens unitar si functie gramaticala unica. [G.-D. locutiunii; Sil. -ti-u-] /<fr. locution, lat. locutio, ~onis

PERIFRAZA ~e f. lingv. 1) Procedeu de inlocuire a unui cuvant prin mai multe cuvinte care redau acelasi sens. 2) imbinare de cuvinte ce substituie un termen unic. /<ngr. periphraser

PREPOZITIONAL ~a (~i, ~e) 1) Care este realizat cu ajutorul unei prepozitii. Constructie ~a. ◊ Locutiune ~a imbinare de cuvinte cu valoare de prepozitie. 2) Care este impus de o prepozitie; cerut de o prepozitie. Regim ~. [Sil. -ti-o-] /<fr. prepositionnel

A SE TINE ma tin intranz. I. 1) A sta prins (de ceva sau de cineva). ~ de copac. 2) A avea stabilitate; a nu cadea. Casa se mai ~. 3) A merge mereu in imediata apropiere (a cuiva sau a ceva). ~ de tata-sau. 4) A nu se indeparta (de ceva) conformandu-se. ~ de lege. II. (in imbinari) 1) (sugereaza ideea de indeletnicire) ~ de munca. ◊ ~ de ale sale a continua sa procedeze in felul sau. ~ de casa a duce o viata casnica; a nu fi usernic. ~ la distanta a) a merge la o oarecare departare dupa cineva sau dupa ceva; b) a fi putin sociabil. 2) (sugereaza ideea de dainuire a insusirii sau a imprejurarii exprimate de cuvantul din imbinare) ~ mandru. ◊ A nu se mai putea ~ pe picioare a) a fi cuprins de o mare slabiciune fizica; b) a fi beat. /<lat. tenere

ASINTACTIC, -A adj. (Despre cuvinte compuse) Care nu este format pe baza regulilor sintactice de imbinare a cuvintelor. [< fr. asyntactique].

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

EXPRESIE s.f. 1. imbinare de cuvinte, constructie sintactica cu ajutorul careia se exprima o comunicare, ceea ce doresti sa spui; exprimare. ♦ imbinare (fixa) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. Manifestare, infatisare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ Infatisare a fetei, reflectand o stare sufleteasca. 3. Formula care exprima raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].

PROPOZITIE s.f. 1. Unitatea sintactica cea mai simpla prin care se exprima de obicei o judecata sau o idee. ♦ (Log.) imbinare de cuvinte care exprima o idee completa. 2. (Mat.) Teorema care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. [Gen. -iei, var. propozitiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ASINTACTIC, -A adj. (despre cuvinte compuse) care nu este format pe baza regulilor sintactice de imbinare a cuvintelor. (< fr. asyntactique)

CONTEXT s. n. 1. text mai cuprinzator dintr-o scriere in care se incadreaza un cuvant, o expresie etc., interesante dintr-un anumit punct de vedere. ♦ ~ minimal = cea mai mica imbinare de cuvinte prin care se poate ilustra un raport sintactic, o valoare a unei forme. ◊ cuprins. 2. (fig.) ansamblu de circumstante care insotesc un eveniment; conjunctura, situatie specifica. (< fr. contexte, lat. contextus)

EXPRESIE s. f. 1. imbinare de cuvinte, constructie sintactica prin care se exprima o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. infatisare a fetei reflectand o stare sufleteasca. 4. formula care exprima raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)

FRAZEOLOGISM s. n. unitate frazeologica, imbinare de cuvinte cu caracter constant, creata in interiorul unei limbi. (< rus. frazeologhizm)

PROPOZITIE s. f. 1. cea mai simpla unitate sintactica prin care se comunica o judecata, o idee. 2. (log.) imbinare de cuvinte care exprima o ideee completa. 3. (mat.) teorema ajutatoare care serveste demonstratiei unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un inteles intr-un anumit domeniu. ◊ (inform.) forma propozitionala din simboluri terminale. 5. cea mai mica constructie muzicala, care se incheie printr-o cadenta oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)

GRAMATICA, gramatici, s. f. Ansamblu de reguli cu privire la modificarea formelor cuvintelor si la imbinarea lor in propozitii; ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul structurii gramaticale a unei limbi sau, p. ext., cu studiul tuturor elementelor constitutive ale unei limbi. ♦ Manual care studiaza aceste elemente. – Din lat. grammatica.

CACOLOGIE ~i f. imbinare gresita de cuvinte. [Sil. -gi-e] /<fr. cacologie

FRAZEOLOGIE ~i f. 1) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul imbinarilor stabile de cuvinte. 2) Totalitate a imbinarilor stabile de cuvinte proprii unei limbi. 3) depr. Vorbarie lipsita de continut. [Art. frazeologia; G.-D. frazeologiei; Sil. -gi-e] /<fr. phraseologie

GRAMATICA s.f. Totalitatea regulilor privitoare la modificarea cuvintelor si la imbinarea lor in propozitii si fraze; ramura a lingvisticii care studiaza aceste reguli. ♦ Manual, tratat, carte care cuprinde un studiu asupra regulilor gramaticale. [< lat. grammatica, cf. it. grammatica, germ. Grammatik].

FRAZEOLOGIE s. f. 1. fel, maniera de a construi frazele, proprie unei limbi sau unui scriitor. 2. (fig.) vorbarie goala; palavrageala. 3. disciplina care studiaza unitatile frazeologice opuse imbinarilor libere de cuvinte. (< fr. phraseologie)

GRAMATICA s. f. 1. ansamblu de reguli privitoare la modificarea formelor cuvintelor si la imbinarea lor in propozitii. 2. ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul sistematic al tuturor elementelor constitutive ale unei limbi; studiul structurii gramaticale a unei limbi (morfologia si sintaxa). 3. (p. a**l.) ansamblu de reguli ale unei arte, tehnici sau stiinte. ◊ (inform.) multime finita de reguli care definesc un limbaj. (< lat. grammatica)

CONTAMINARE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Aciunea de a (se) contamina si rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactiva = patrundere a unei substante radioactive intr-un mediu sau intr-un organ viu (animal sau vegetal), consecutiva unei explozii nucleare sau accidentelor produse in instalatiile de utilizeaza asemenea substante. 2. Modificare a formei unui cuvint sau a unei constructii gramaticale sub influenta altor cuvinte sau constructii asemanatoare. 3. imbinare a doua sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezulta o opera noua. Utilizata ca procedeu stilistic, in vederea obtinerii unor efecte comice. Apare si in unele specii folclorice (descintecele sint frecvent contaminate cu blesteme).

SUFIX s.n. Sunet sau imbinare de sunete care se adauga la radacina unui cuvant, creandu-se astfel noi cuvinte, sensuri sau valori gramaticale. [Pl. -xe. / cf. fr. suffixe, lat. suffixus].

APRES MOI (APRES NOUS) LE DELUGE (fr.) dupa mine (dupa noi) potopul – cuvinte atribuite marchizei de Pompadour si lui Ludovic al XV-lea. imbinare de egoism profund si nepasare pentru soarta generatiilor viitoare.

UNIRE s. 1. v. asamblare. 2. v. imbinare. 3. imbi-nare, prindere. (~ celor doua capete ale barnei.) 4. (LINGV., BIOL., TEHN.) aglutinare, alipire, lipire, reunire, sudare. (Proces de ~ a doua cuvinte; ~ a unor microorganisme.) 5. v. unificare. 6. v. fuzionare. 7. v. jonctiune. 8. v. casatorie. 9. imbinare, impletire, (fig.) conjugare. (~ armonioasa a unor preocupari.) 10. v. armonie. 11. (inv.) uniciune. (O stransa ~ exista intre ei.)

CONSONANTA s. f. 1. (muz.) imbinare armonioasa de sunete. ◊ asemanare a sunetelor finale din doua sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, intelegere, potrivire de opinii. (< fr. consonance, lat. consonantia)

CONSONANTA s.f. 1. (Muz.) Unire, imbinare armonioasa de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din doua sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, intelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].

SUFIX, sufixe, s. n. imbinare de sunete sau un singur sunet care se adauga dupa radacina sau dupa tema unui cuvant pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajuta la formarea cuvintelor noi, schimband sensul sau categoria gramaticala a cuvantului de baza. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul caruia se creeaza forme gramaticale. – Din fr. suffixe.

COMPUNERE, compuneri, s. f. 1. Actiunea de a (se) compune si rezultatul ei; alcatuire, imbinare. 2. (Concr.) Bucata literara sau muzicala; compozitie. 3. (Concr.) Lucrare scolara asupra unei teme. 4. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea mai multor cuvinte avand drept rezultat un cuvant nou. – V. compune.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg; acord, concordanta. ♦ Buna intelegere. ♦ imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie). ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura. 2. Concordanta fonica intre sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile in compozitie. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

MAI¹ adv. 1) (serveste la formarea gradului comparativ) ~ incet. ~ inalt. ~ bun. 2) (in imbinare cu articolul cel, cea (cei, cele) serveste la formarea gradului superlativ relativ) Cel ~ bun. Cel ~ inalt. 3) (atenueaza ideea exprimata de cuvantul determinat) In parte; intrucatva; intr-o oarecare masura. Ploaia ~ incetase. 4) (exprima ideea de aproximatie) Aproape; aproximativ. Cam ~ imi vine a crede. 5) In oarecare masura; putin. Vantul s-a ~ potolit. Vrea sa ~ lucreze. 6) (arata ca o actiune dureaza inca) ~ lucreaza lacatus. 7) (arata repetarea unei actiuni) Din nou; iar. L-ai ~ vazut pe Gheorghe? 8) (cu sens intensiv) Ce ~ fulgera! 9) (exprima ideea de aproximatie) Aproape; cam; aproximativ. ~ cat dansul de mare. ~ nimic. ◊ ~-~ gata-gata; cat pe ce. 10) In afara de aceasta; in plus. ◊ Ce ~ atata vorba sa terminam discutia. /<lat. magis

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

CONCORDANTA s. f. 1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondenta (II, 1). ♦ concordanta timpurilor = ansamblu de reguli potrivit carora se fixeaza timpul verbului dintr-o propozitie dependenta in acord cu timpul verbului din propozitia regenta; corespondenta timpurilor. ◊ imbinare armonioasa de sunete. 2. (geol.) raportul dintre doua (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu. 3. specie evoluata de index (glosar), larg cultivata in filologia anglo-saxona si chiar in cea romanica, constand in listarea cuvintelor, insotite fiecare de un microcontext pertinent pentru intelegerea lor. (< fr. concordance)