MANSETA, mansete, s. f. 1. Partea de jos a manecii unei camasi (barbatesti) sau a unei bluze; banda (detasabila) aplicata ca garnitura la partea de jos a unei maneci. ♦ Partea de jos (rasfranta) a pantalonilor. ♦ Portiune de la inceputul unui ciorap tricotat, lucrata de obicei ca un elastic. 2. Garnitura de piele sau de cauciuc, in forma de inel sau de cilindru, care serveste la etansarea unor deschideri. 3. Text scurt tiparit cu alt caracter de litera pe prima pagina a unui ziar sau intr-o publicatie periodica., la inceputul unui articol, care contine in rezumat o stire importanta din cuprinsul ziarului sau ideea principala, nota originala din cuprinsul articolului. ◊ Manseta bibliografica = indicatie bibliografica in partea de jos a copertei interioare a publicatiilor periodice, cuprinzand datele necesare identificarii sau citarii periodicului respectiv. ♦ Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole care trateaza aceeasi tema; p. ext. spatiu rezervat acestor texte. – Din fr. manchette, germ. Manschette.

EPIGRAF~e n. 1) Citat scurt pus la inceputul unei opere sau al unui capitol pentru a sublinia ideea principala a scrierii; moto. 2) (la grecii antici) Inscriptie pe fatada unei cladiri sau a unui monument. [Sil. e-pi-graf] /<fr. epigraphe

TEMA, teme, s. f. 1. idee principala care este dezvoltata intr-o opera, intr-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta intr-o opera artistica. ◊ Loc. prep. Pe tema... = in jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ◊ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta in enuntarea unei teme si in valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobandite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvant, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvant. – Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema.

TEZA, teze, s. f. 1. Afirmatie expusa si sustinuta intr-o discutie; idee principala dezvoltata si demonstrata intr-o opera, intr-o cuvantare etc. ◊ Loc. adv. (Inv.) In teza generala = in general. ♦ (Fil.) idee, propozitie care formeaza primul termen al unei antonimii (in filozofiile rationaliste de tip kantian) sau al unei contradictii de tip dialectic (in filozofiile hegeliana si marxista). 2. Lucrare scrisa, facuta de elevi in clasa sub supravegherea profesorului, la sfarsitul unei perioade de studiu sau la un examen. ◊ Teza de licenta (sau doctorat) = lucrare stiintifica prezentata de un candidat pentru obtinerea titlului de licentiat (sau de doctor in stiinte). – Din fr. these, lat. thesis.

SCHITA vb. 1. a (se) contura, a (se) creiona. (A ~ profilul cuiva.) 2. a trasa. (A ~ ideile principale intr-o lucrare.)

SCHITARE s. 1. conturare, creionare. (~ unui profil.) 2 trasare. (~ ideilor principale.)

LAITMOTIV, -e n. 1) Motiv muzical care caracterizeaza un personaj sau o situatie si care se reia cand apare in scena personajul sau situatia data. 2) Fragment sau motiv repetat intr-o opera muzicala. 3) fig. idee principala asupra careia se insista in repetate randuri (intr-o opera stiintifica sau artistica). [Sil. lait-] /<germ. Leitmotiv

SCHEMA ~e f. 1) Reprezentare grafica simplificata a unui obiect. 2) Plan redus la ideile principale; schita. [G.-D. schemei] /<lat. schema, fr. scheme, it. schema, germ. Schema

TETRALOGIE ~i f. 1) Ansamblu de patru opere literare sau muzicale care apartin aceluiasi autor si sunt legate prin subiect, idee principala, eroi comuni. 2) (in Grecia antica) Serie de patru piese de teatru (trei tragedii si o drama satirica) prezentata la concursurile publice. [G.-D. tetralogiei; Sil. te-tra-] /<fr. tetralogie

TEZA ~e f. 1) Afirmatie enuntata intr-o discutie sau intr-o lucrare. 2) mai ales la pl. idee principala a unei conceptii, formulata concis, urmand a fi dezvoltata si demonstrata. 3) la pl. Culegere care insereaza astfel de idei. 4) log. Enunt care urmeaza sa fie demonstrat. 5) Lucrare stiintifica prezentata pentru a fi sustinuta public in vederea obtinerii unui grad stiintific; disertatie. 6) Lucrare scrisa de elevi la sfarsitul unei perioade de studiu. /<fr. these, lat., ngr. thesis

AIDE-MEMOIRE s.n. 1. Procedeu sau dispozitiv mnemotehnic, care ajuta la memorare. 2. Rezumat scris sau schita a unor teme importante care fac parte dintr-un acord propus sau dintr-un comunicat diplomatic; (p. ext.) notite care ajuta la memorarea ideilor principale ale unei chestiuni, in general. [Pr. fr.: ed-memuar] (fr. aide-memoire, din aider = a ajuta si memoire = memorie) [Cuvinte straine (recent intrate in limba), pp. 1046-1052; def., et. MW si TLF]

TEZA s.f. 1. Afirmatie, propozitie care trebuie demonstrata. ♦ Sustinere; idee principala dezvoltata intr-o scriere oarecare, intr-o cuvantare. 2. (In filozofia lui Hegel) Prima etapa a triadei, care este negata de antiteza (3) [in DN]. 3. Lucrare scrisa, trimestriala, semestriala etc. data de elevi in clasa in prezenta profesorilor. ♦ Lucrare scrisa, facuta in vederea sustinerii unui examen de licenta, de doctorat etc. [< fr. these, cf. lat., gr. thesis].

MOTIV s.n. I. Cauza care determina o actiune, un sentiment etc.; pricina. ♦ Pretext. II. 1. Fraza melodica, idee principala a unei bucati muzicale; tema. ♦ Cea mai mica constructie muzicala, constand dintr-un grup de note legate printr-un singur accent. 2. Element decorativ sau arhitectural folosit intr-o pictura sau la o sculptura. 3. Tema, idee fundamentala a unei opere literare. [Cf. it. motivo, germ. Motiv, fr. motif, lat. motivus – care pune in miscare].

TEZA¹ s. f. 1. afirmatie expusa si sustinuta intr-o discutie; idee principala dezvoltata intr-o scriere, intr-o cuvantare. 2. idee, conceptie, teorie prestabilita in care un artist incadreaza fortat elementele realitatii. ◊ (la Hegel) prima etapa a triadei, care este negata de antiteza (2). 3. lucrare scrisa, trimestriala, semestriala etc. facuta de elevi in clasa in fata profesorilor. ◊ lucrare stiintifica prezentata de un candidat pentru obtinerea titlului de doctor sau de licenta. (< fr. these, lat. thesis)

SCHEMA, scheme, s. f. 1. Plan redus la cateva linii sau idei generale principale, care permite o vedere de ansamblu asupra unei lucrari. 2. Reprezentare grafica simplificata a elementelor sau caracteristicilor structurii unui aparat, ale unei masini, ale unei instalatii, ale unui proces etc. ◊ (Tehn.) Schema bloc = reprezentare schematica simpla a unui aparat, sistem sau instalatie, prin blocuri functionale, folosita pentru studiul principiilor de functionare ale acestora. Schema logica = organigrama. 3. Tabel cuprinzand denumirea posturilor si a salariilor respective dintr-o institutie sau dintr-o intreprindere. – Din fr. scheme, lat. schema.

CENTRAL ~a (~i, ~e) 1) Care se afla in centru; situat in centru. Strazile ~e ale orasului. Cartier ~. 2) (despre institutii, organe, foruri etc.) Care conduce activitatea intr-un anumit domeniu; cu rol conducator. Putere ~a. 3) fig. Care are valoare de esenta; principal; fundamental. idee ~a. /<fr. central, lat. centralis

CAMPION, -OANA s.m. si f. 1. Luptator intr-o intrecere cavalereasca, intr-un turnir. 2. Cel care castiga primul loc intr-un campionat; (p. ext.) tara a carei echipa sau concurent a cucerit locul intai intr-o intrecere sportiva internationala. 3. (Fig.) Luptator, aparator principal al unei idei, al unei cauze etc. [Pron. -pi-on. / < it. campione, cf. fr. champion].

CAMPION, -OANA s. m. f. 1. luptator intr-o intrecere cavalereasca, intr-un turnir. 2. sportiv, echipa, tara care castiga primul loc intr-o competitie sportiva. 3. (fig.) aparator principal al unei idei, al unei cauze etc. (< it. campione)

MOTIV, motive, s. n. I. Cauza, ratiunea, pricina unei actiuni; imboldul care impinge la o actiune sau care determina o actiune; mobil. ◊ Loc. adv. Fara motiv = nejustificat. ◊ Loc. conj. Pentru motivul ca... = fiindca, deoarece. ♦ Pretext. ◊ Loc. conj. Pe motiv ca... = pretextand ca..., aducand argumentul ca... ◊ Expr. A da cuiva motiv sa... = a provoca pe cineva sa..., a da cuiva pretext sa... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea caruia ia nastere tema muzicala; tema, melodie, intonatie. 2. Element pictural sau sculptural fundamental, folosit intr-o compozitie decorativa sau arhitecturala. 3. idee fundamentala sau tema principala a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.

APOLOGETICA s. f. 1. Sistem preconceput de aparare sau justificare neintemeiata a unei idei, doctrine etc. 2. Parte principala a teologiei, care are ca scop justificarea religiei crestine. – Fr. apologetique.

TEMA s.f. 1. Subiect, materie, problema (principala) care urmeaza sa fie lamurita; ideea fundamentala care se dezvolta intr-o expunere, intr-o opera literara etc. ♦ Grup de fenomene, de aspecte ale vietii materiale si spirituale prezente in opera de arta. ♦ Motiv melodic al unei compozitii muzicale, pe care se compun variatiunile. 2. Subiect de compozitie pentru scolari. ♦ Lucrare (scrisa) pregatita de un scolar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvant alcatuita de radacina, impreuna cu prefixele si sufixele. [Cf. fr. theme, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].

SUBSTANTIAL, -A adj. 1. Esential, principal. ♦ Important, insemnat, mare. ♦ (Fig.) Bogat in idei, plin de miez. 2. (Despre alimente) Bogat in substante hranitoare; nutritiv, consistent. 3. Care apartine substantei (2). [Pron. -ti-al. / cf. fr. substantiel].

SUBSTANTIAL, -A adj. 1. esential, principal. ◊ important, insemnat, mare. ◊ (fig.) bogat in idei, plin de miez. 2. (despre alimente) bogat in substante hranitoare; nutritiv, consistent. 3. care apartine substantei (2). (< fr. substantiel)

SUPRAPROBLEMA, supraprobleme, s. f. Actiune principala care insoteste mesajul textului dramatic, catre care converg ideile si actiunile secundare; supratema. – Supra- + problema.

ROUSSEAU [ruso], Jean-Jacques (1712-1778), filozof, scriitor si muzician francez. Reprezentant al romantismului. Colaborator al Enciclopediei. Autor al „Contractului social”, potrivit caruia, in starea naturala, viata este libera si independenta, iar neajunsurile conditiei umane au fost la origine societatea. Salvarea este posibila printr-o organizare politica centrata pe ideea de libertate si de vointa generala („Discurs asupra inegalitatii”). Doctrina politica a lui R. avea sa devina platforma democratiei radicale iacobine in timpul Revolutiei Franceze. Conceptia sa pedagogica preconizeaza educatia conform cu natura proprie a copilului („Emil sau despre educatie”). Principiul revenirii la natura (denumit ulterior „rousseauism”) si ideea primordialitatii sentimentului in raport cu ratiunea (caracteristica si pentru deismul sau), care strabat principalele scrieri literare ale lui R. (romanul epistolar „Iulia sau noua Eloiza”, „Confesiunile”), au facut din el un precursor al romantismului francez si european. Ca muzician a compus muzica de opera („Vrajitorul satului”, „Pygmalion”), cantece; autor al unui sistem de notatie muzicala; a abordat probleme de estetica si de teorie a muzicii.

EPIC, -A, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprima, in forma de naratiune, idei, sentimente, actiuni etc. ale eroilor unei intamplari reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de naratiuni in versuri si in proza, dezvaluind cu o relativa obiectivitate portretul fizic si moral al personajelor, faptele lor, relatiile lor cu mediul inconjurator. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proportii vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare apartinand genului epic. – Din fr. epique, lat. epicus.

KALAM s.n. 1. (Cult. islam.) Pana ascutita de scris cu cerneala; calamus³. 2. (Teolog. islam.) Denumire a unei teologii fundate in secolele VIII-IX e.n., influentata, in principal, de catre scolile teologice (rivale) ale mutazilitilor si asaritilor si care propovaduieste ideea unitatii absolute a lui Dumnezeu, excluzand orice reprezentare antropomorfa a calitatilor sale, liberul-arbitru (de unde rezulta eliminarea responsabilitatii faptelor savarsite de orice persoana), orice atomism legat de invataturile creatiei precum si, in mod metodic, intaietatea argumentatiei rationale in fata celei a faptelor. Kalamul a influentat hotarator si dezvoltarea filozofiei evreiesti, fiind energic combatut de catre filozoful evreu M. Maimonides, care totodata, in disputa pe care o sustine impotriva kalamului, ofera o prezentare sistematica a sa. (cuv. ar. = conversatie, disputa, explicatie) [def. Brockhaus]

REFREN, refrene, s. n. 1. Cuvant, vers sau grup de versuri care se repeta dupa una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetitie, o idee poetica. 2. Fraza muzicala reluata la sfarsitul cupletelor unui cantec, in general pe aceeasi linie melodica. ♦ Tema principala a rondoului, care se repeta dupa fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) Cuvant, fraza, expresie care se repeta stereotip. [Pr. si: refrenuri] – Din fr. refrain.

CRAINIC, Nichifor (pseud. lui Ion Dobre) (1889-1972, n. Bulbucata, jug. Giurgiu), scriitor, ziarist si om politic roman. Acad. (1940), prof. univ. la Chisinau si Bucuresti. Director al revistei „Gindirea” (1922-1944). Lirica de factura traditionalista („Tara de peste veac”). principalul animator al curentului gindirist. Opera sa se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei. Impotriva imitarii Occidentului a lansat ideea etnocratiei („Puncte c*******e in haos”, „Ortodoxie si etnocratie”).

LIMBAJ ~e n. 1) Facultate, capacitate de exprimare si de comunicare a ideilor, sentimentelor si dorintelor, specifica oamenilor, prin mijlocirea limbii; vorbire. ◊ ~ natural sistem de sunete articulate care functioneaza prin traditie ca mijloc de comunicare. ~ artificial sistem de semne care functioneaza pe baza unei conventii. 2) Mijloc principal de comunicare intre oameni, constand dintr-un sistem lexical organizat dupa anumite legi gramaticale si avand o structura fonetica specifica; limba. 3) fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor. /limba + suf. ~aj

lascaie (lascai), s. f. – Para, aspru, moneda divizionara de cupru, valoare, inv., paritate. – Var. lescaie, letcaie. Rut. ljackyj „polonez”, pol. lakci „polonez” (Tiktin; DAR). Se foloseste putin la pl., principalul sau inteles fiind acela de termen de comparatie, pentru a indica un obiect fara valoare ca sp. pito, pizca. – Lascaiata, s. f. (Olt., Banat, oala cu doua toarte) pare sa se explice prin ideea de „oala fara valoare, hirb” (Candrea).

TAOISM s. n. directie principala a filozofiei antice chineze, in cadrul careia s-au manifestat doua curente, unul materialist si altul idealist, dupa interpretarea data notiunii de „tao”. ◊ religie chineza, amalgam al cultului spiritelor naturii si ale stramosilor, al ideilor lui Lao-dzi si al diverselor credinte. (< fr. taoisme)

TAOISM s.n. Directie principala a filozofiei antice chineze, inaugurata de Lao-dzi, in cadrul careia s-au manifestat doua curente, unul materialist si altul idealist, dupa interpretarea data notiunii de „tao”. ♦ Religie chineza constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii si ale stramosilor, al ideilor lui Lao-dzi si de diverse credinte. [Pron. tao-ism, var. daoism s.n. / cf. fr. taoisme < chin. tao – cale].

SAMANATORISM (SEMANATORISM) (‹ „Samanatorul”) s. n. Curent social, cultural si literar aparut in Romania in primul deceniu al sec. 20, numit astfel dupa titlul revistei „Samanatorul”, avandu-l ca principal ideolog si promotor pe N. Iorga. Vazand in taranime depozitara exclusiva a valorilor nationale, idealizand satul patriarhal in opozitie cu orasu, „viciat” de civilizatie, si elogiind boierimea autohtona, s. considera posibila refacerea comunitatii nationale printr-o cultura unica (atat pentru paturile de sus cat si pentru taranime). Un merit al s. este pregatirea culturala si morala a Marii Uniri din 1918. Pe plan literar, s. a incercat ca continue ideile „Daciei literare”, promovand o literatura pentru popor si cultivand inspiratia din trecutul istoric si din folclor. Datorita insa confuziei intre estetic si etic, s. nu s-a impus ca un curent literar, literatura strict samanatorista fiind lipsita de valoare, cu un pronuntat caracter tezist.

SERVICIU s.n. 1. Actiunea, faptul de a servi, de a sluji. ♦ Slujba, post, functie. ♦ A fi (sau a se pune) in serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, unei cauze etc. 2. Sectie administrativa a unei institutii, a unei intreprinderi etc. ♦ Personalul care incadreaza o astfel de sectie. 3. Serviciu militar = stagiu militar. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ A face un rau serviciu cuiva = a face cuiva (fara voie) o neplacere. ♦ Scara de serviciu = scara secundara intr-un imobil. 5. Succesiunea in timp a regimurilor de functionare ale unui sistem tehnic impreuna cu duratele lor. ♦ Ansamblu de instalatii tehnice care concureaza la desfasurarea in bune conditii a unei activitati tehnice, industriale sau publice principale. 6. Totalitatea tacamurilor, portelanurilor, sticlariei din aceeasi garnitura in care se serveste mancarea la masa. 7. (In diverse sporturi) Punerea in joc a mingii. [Pron. -ciu, pl. -ii. / < fr. service, it. servizio, lat. servitium].

SERVICIU s. n. 1. Actiunea, faptul de a servi; munca prestata in folosul sau in interesul cuiva. ♦ slujba, post, functie. ◊ a fi (sau a se pune) in serviciul cuiva (sau a ceva) = a se devota unei persoane sau unei idei, cauze etc.; state de serviciu = lista a posturilor, a functiilor ocupate de un functionar, de un militar. 2. Sectie administrativa a unei institutii, intreprinderi etc. ♦ (pl.) sector al economiei in care se desfasoara o activitate utila, menita sa satisfaca anumite nevoi sociale. 3. serviciu militar = stagiu militar; serviciu comandat = misiune speciala incredintata cuiva spre executare. 4. Ajutor, sprijin dat cuiva. ♦ a face un rau serviciu cuiva = a face cuiva (fara voie) o neplacere. ♦ scara de serviciu = scara secundara intr-un imobil. 5. Succesiunea in timp a regimurilor de functionare ale unui sistem tehnic impreuna cu duratele lor. ♦ ansamblu de instalatii tehnice care concureaza la desfasurarea in bune conditii a unei activitati tehnice, industriale sau publice principale. 6. Garnitura de vase, de sticlarie, de lenjerie de masa. 7. serviciu divin = slujba religioasa. 8. (sport) Punerea in joc a mingii. (< fr. service, lat. servitium)