BUCATARIE, bucatarii, s. f. 1. Camera (sau cladire) in care se gateste mancarea; cuhnie; p. ext. totalitatea obiectelor, a mijloacelor care servesc la gatirea mancarii. ◊ Bucatarie de campanie = vehicul prevazut cu aparatura necesara prepararii hranei calde pentru trupele aflate in deplasare. ♦ Fig. (Fam.) Totalitatea accesoriilor sau actiunilor care servesc la sustinerea unei demonstratii, la efectuarea unei lucrari dupa ce s-a stabilit ideea de baza. 2. Faptul de a pregati mancare; mod specific de a prepara mancarea. – Bucatar + suf. -ie.

MOTO ~uri n. Citat scurt care se pune la inceputul unei opere artistice, al unui studiu stiintific sau al unui capitol, pentru a evidentia ideea de baza; epigraf. /<it. motto, germ. Motto

fasiu s. m. – Sotul cumnatei. Cr. fasa (Bogrea, Dacor., III, 730). Totusi, DAR prefera sa plece de la fase insa este putin probabil (acest grad de inrudire ar fi imaginat in crucis, ca fata scutecelor; in acest caz ideea de baza ar fi cea de „incrucisat”, nu cea de „scutec”).

SOTIE s. f. gen dramatic din sec. XV-XVI, ca interludiu integrat in mistere¹ (4), care avea la baza ideea ca intreaga lume este o imparatie a nebuniei. (< fr. sotie, lat. soties)

REPETITIVA (MUZ.) Muzica r. = Miscare muzicala americana lansata la sfarsitul anilor ’50 ai sec. 20, avand la baza ideea de repetitie si pulsatie ritmica constanta (La Monte Young, Phil Glass, Terry Riley, Steve Reich). Se mai numeste si muzica minimalista.

IMAGINATIE, imaginatii, s. f. Capacitate omeneasca de a crea noi reprezentari sau idei pe baza perceptiilor, reprezentarilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. reprezentare produsa de aceasta facultate; inchipuire, fantezie. [Var.: (rar) imaginatiune s. f.] – Din fr. imagination, lat. imaginatio, -onis.

PREMISA, premise, s. f. 1. (Log.) Fiecare dintre propozitiile initiale ale unui rationament, din care se deduce concluzia. 2. idee de baza, punct de plecare. [Var.: premiza s. f.] – Din fr. premisse.

ARISTOTELIC, -A, aristotelici, -ce, adj. Care apartine lui Aristotel, bazat pe ideile lui Aristotel; aristotelian. – Din fr. aristotelique.

FANTEZIE, fantezii, s. f. 1. Capacitate omeneasca de a crea noi reprezentari sau idei pe baza perceptiilor, a reprezentarilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsa de aceasta facultate; imaginatie; reverie. ♦ Spec. Imaginatie specifica unui creator (in arta, literatura, stiinta etc.). ♦ Produs al imaginatiei; plasmuire, nascocire. 2. Gust, inclinare, dorinta iesita din comun, ciudata (a cuiva). 3. Compozitie muzicala instrumentala de forma libera, avand un caracter de improvizatie si de virtuozitate. [Var.: (rar) fantasie, fantazie s. f.] – Din fr. fantaisie.

MOTIV ~e f. 1) Fenomen care provoaca sau care determina aparitia efectului; pricina; cauza; temei. 2) Cauza aparenta invocata de o persoana pentru a ascunde adevaratul scop al unei actiuni; pretext; prilej. 3) Fraza sau pasaj care formeaza desenul melodic sau ritmic al unei compozitii muzicale; tema. 4) Element decorativ sau arhitectural intr-o pictura sau sculptura. 5) idee de baza intr-o opera literara. /<fr. motif, it. motivo, germ. Motiv

NEOHEGELIANISM n. (in sec. XIX si inceputul sec. XX) Curent filozofic care, re-considerand hegelianismul, pastreaza ideile de baza ale acestuia. [Sil. ne-o-he-ge-li-a-] /<fr. neo-hegelianisme

PREMISA ~e f. 1) Afirmatie din care decurge o concluzie; idee de baza; punct de plecare. 2) log. Propozitie care face parte dintr-un rationament, din care se deduce o concluzie. [G.-D. premisei] /<fr. premisse

PRINCIPIU ~i n. 1) Teza fundamentala; idee de baza. 2) Cauza primara. 3) Punct de vedere propriu; convingere personala. ◊ Din ~ conform convingerii. In ~ in linii mari; in genere. /<lat. principium, fr. principe

PREMISA s.f. 1. (Log.) Fiecare dintre primele doua judecati ale unui silogism, din care se deduce concluzia. ♦ Fiecare enunt dintr-un sir de enunturi din care este dedus un alt enunt. 2. idee de baza; (p. ext.) baza, conditie. [Var. premiza s.f. / < fr. premisse, cf. lat. praemissa].

TRANSCENDENTALISM s.n. 1. Doctrina filozofica idealista, intemeiata de Kant, care se bazeaza pe ideea ca formele apriorice ale constiintei ar preceda experienta si ar constitui conditiile existentei ei. 2. Scoala filozofica americana, initiata de R. W. Emerson (1836) si caracterizata printr-un misticism panteist, care critica de pe pozitii romantice capitalismul, propunand rezolvarea problemelor sociale prin autoperfectionarea morala. [Cf. fr. transcendantalisme].

LAITMOTIV s.n. Motiv, tema muzicala care caracterizeaza un personaj, o situatie si care se reia ori de cate ori apar in scena sau este vorba de persoanele sau situatiile respective; (p. ext.) fragment, motiv muzical care se repeta. ♦ (Fig.) idee de baza a unei opere literare etc., care se repeta de mai multe ori. [Pron. lait-mo-, pl. -ve, -vuri, var. leitmotiv s.n. / < germ. Leitmotiv, fr. leitmotiv].

MESIANISM s.n. Credinta intr-un mantuitor divin al lumii, care apare in dogmele mozaice si crestine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistice-religioase, mesianice. ♦ Atitudine profetica. [< fr. messianisme, cf. ebr. Mesia – mantuitor].

PRINCIPIU s.n. 1. Element fundamental, idee de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem politic etc. 2. Lege fundamentala a unei stiinte, a unei arte etc. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor si a notiunilor de baza ale unei discipline. 3. (In antichitate si in evul mediu) Element primordial care era considerat drept origine sau componenta de baza a lumii fizice. ♦ (In conceptiile mistice) Cauza initiala a lumii fizice si morale. ♦ Principiu activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. Regula sau norma de actiune, de legislatie etc. ♦ In principiu = din punct de vedere teoretic, in general. 5. Convingere, punct de vedere. [Pron. -piu, var. (pop.; inv.) princip, printip s.n. / < lat. principium, cf. it. principio].

LAITMOTIV s. n. 1. motiv, tema avand o anumita semnificatie, care caracterizeaza un personaj, o situatie si care se repeta adesea in cursul unei compozitii muzicale; (p. ext.) fragment, motiv muzical care se repeta. 2. (fig.) idee de baza a unei opere literare etc. care se repeta de mai multe ori. (< germ. Leitmotiv)

MESIANISM s. n. credinta intr-un mantuitor divin al lumii, care apare in dogmele mozaice si crestine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistico-religioase, mesianice. ◊ atitudine profetica si de exaltare in implinirea unei misiuni prin sacrificiu. (< fr. messianisme)

PREMISA s. f. 1. punct de plecare al unei actiuni, argumentatii etc. ◊ idee de baza. 2. fiecare dintre primele doua judecati ale unui silogism, din care se deduce concluzia. (< fr. premisse, lat. praemissa)

tarina (-ni), s. f. – Cimp, ogor, aratura. Sb. carina „vama” si „cimp”. Sensul initial este cel de „dare”, de la car „imparat”. Trecerea semantica se bazeaza pe ideea de „ceea ce este dincolo de impozite”, cf. in rom. poarta tarinii, poarta sau intrarea prin care comunica satul cu cimpul sau, si care era pazita de obicei de un slujbas numit jitar. Cf. Tiktin si Densusianu, GS, I, 352; legatura cu bg. celina (cf. telina), propusa de Conev 68, nu este posibila. Rut. caryna, rus. carina, par sa fie sl., in contradictie cu Miklosich, Wander., 13; Candrea, Elemente, 403; si Vasmer, III, 282.

ASOCIATIE, asociatii, s. f. 1. Grupare de persoane creata pentru a atinge un scop comun si organizata pe baza unui statut. 2. Grup de plante format din mai multe specii caracteristice unui anumit mediu de viata. 3. Grupare de molecule, de stele etc. cu insusiri comune. Asociatie moleculara. 4. Proprietate a psihicului de a lega intre ele mai multe imagini senzoriale, idei etc., aparitia unei reprezentari atragand in constiinta o alta reprezentare asemanatoare sau intalnita anterior; legatura intre reprezentari, idei etc. pe baza acestei proprietati. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. association.

FUNDAMENTA, fundamentez, vb. I. Tranz. A pune baze temeinice unei idei, unei teorii, unui program etc.; a stabili, a consolida; a demonstra cu argumente stiintifice. – Din fundament. Cf. germ. fundamentieren.

EXTREMISM s. n. Atitudine, doctrina a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei, pareri exagerate, unilaterale, extreme, urmaresc prin masuri violente sau radicale sa impuna programul lor. – Din fr. extremisme.

SIONISM s. n. Miscare aparuta la sfarsitul sec. XIX, la baza careia sta ideea intemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei. [Pr.: si-o-] – Din fr. sionisme.

A SE GRUPA ma ~ez intranz. 1) A se reuni intr-un grup; a se aduna in grup. 2) A adera la o miscare pe baza comunitatii de idei, de conceptii sau scopuri. /<fr. grouper

PRINCIPIU s. n. 1. element fundamental, idee, lege de baza pe care se intemeiaza o teorie, un sistem, o norma de conduita etc. 2. lege de baza a unei stiinte, arte etc. 3. element primordial, cauza primara a lumii fizice. ♦ ~ activ = substanta care constituie esenta unui produs vegetal sau animal. 4. regula, norma de actiune, de comportare, de apreciere etc. ♦ in ~ = din punct de vedere teoretic, in general. 5. convingere, punct de vedere. (< lat. principium, it. principio, fr. principe)

CONCEPTIE s. f. 1. ansamblu, sistem de idei privitoare la problemele filozofice, stiintifice, economice, morale, tehnice, literare etc.; mod de a intelege sau de a interpreta fenomenele pe baza unui sistem de idei. 2. procreare. (<fr. conception, lat. conceptio)

ARISTOTELIC, -A adj. Care apartine lui Aristotel; bazat pe principiile, pe ideile lui Aristotel. [Cf. fr. aristotelique].

CONCEPTIE s.f. 1. Sistem de idei referitoare la probleme filozofice, stiintifice, economice, morale, literare etc.; intelegere, interpretare a fenomenelor pe baza unui sistem de idei, mod de a concepe ceva. 2. Zamislire, procreare (a unui copil). [Gen. -iei, var. conceptiune s.f. / cf. lat. conceptio, fr. conception].

UMANISM s. n. 1. miscare culturala si orientare progresista a gandirii din epoca Renasterii, aparuta ca expresie a luptei impotriva feudalismului si scolasticii, care a insemnat o puternica afirmare a preocuparii fata de om, promovand, in opozitie cu ideologia si cultura medievala, o cultura militand pentru dezvoltarea multilaterala a personalitatii, pe baza culturii antice. 2. ansamblul ideilor si conceptiilor care exprima aprecierea demnitatii si libertatii omului, grija fata de om si de valorile materiale si spirituale ale existentei sale, caracterizat prin cerinta dezvoltarii continue si multilaterale a personalitatii umane. ◊ (p. ext.) atitudine, manifestare umanitara sau umana. (< fr. humanisme, germ. Humanismus)

CONDORCET [codorse], Marie Jean Antoine DE CARITAT [carita], marchiz de (1743-1794), filozof, matematician si om politic francez. Girondin. Membru in Adunarea Legislativa (1791-1792) si in Conventia Nationala (1793). Colaborator al „Enciclopediei”. A sustinut ideea perfectibilitatii omenirii pe baza progresului infinit al ratiunii („Schita a unui tablou istoric al progresului spiritului uman”).

INTUITIV ~a (~i, ~e) si adverbial (despre ganduri, idei, actiuni etc.) Care este bazat pe intuitie; facut prin intuitie. [Sil. -tu-i-] /<fr. intuitif

PLATFORMA ~e f. 1) Suprafata plana orizontala a unui vehicul sau a unui aparat de ridicat, pe care se instaleaza obiectele de transportat. 2) Vagon al unui vehicul public fara acoperis si cu peretii foarte josi, folosit pentru transportarea marfurilor. 3) Parte a unui vehicul de transport in comun din apropierea usilor, pe unde urca si coboara pasagerii. 4) Element plan de constructie. 5) Parte orizontala plana de la fiecare cotitura a unei scari din interiorul unui bloc; odihna; palier. 6) Suprafata plana de teren, situata la o anumita altitudine. 7) sport Instalatie orizontala rigida de cativa metri lungime, de pe care se executa sarituri in apa. 8) fig. Ansamblu de idei care este pus la baza unei actiuni politice in comun. ~ electorala. /<fr. plateforme

hatas (hatase), s. n. – Carare, poteca. – Var. hatis, hatis, hatas, hatag. Origine incerta. Pare a fi formatie expresiva, pe baza lui hat, care exprima ideea de „a pleca, a devia”, caz in care ar insemna „(drum) lateral” sau „scurtatura”. Totusi, sensul special de „hatis”, s. n. (desis, tufisuri), se potriveste doar in parte acestei ipoteze. Scriban propune germ. hetzen „a atita”, care nu pare mai probabil. Dupa Moldovan 426, de la hat, „drum”, care nu apare cu acest sens; in afara de aceasta, der. de la hat nu il au pe t. – Der. hatas, s. m. (Bucov., haiduc); hatoaga, s. f. 8carare de animale, in padure).

A ASOCIA ~ez tranz. 1) (idei, imagini, reprezentari) A uni in baza unei asociatii. 2) A face sa se asocieze. [Sil. -ci-a] /<fr. associer, lat. associare

acceptanta s. f. Faza a unui dialog, a unei relatii interpersonale, realizata pe baza increderii, ori a consensului de idei; acceptie. (< engl. acceptance)

icni (icnesc, icnit), vb. – 1. A sughita, a suspina, a geme. – 2. A gifii, a respira greu in momentul in care se face un efort. – 3. A face un efort. – 4. A se sforta sa vomite. – Var. igni, hicni, hucni. Probabil creatie expresiva, pe baza lui (h)ic, care exprima ideea de gifiiala sau de sughit, cu suf. de asemenea expresiv, -ni (Tiktin). Coincide cu bg. ikam, aorist iknah (dupa DAR si Candrea, bg. este sursa a cuvintului rom.), rus. iknuti „a sughita”, cf. sl. lakati (Cihac, II, 151). Scriban presupune un sl. *iknǫti, izvor al rom. si al bg. Pare a fi cuvint identic cu hegni, vb. (a se da inapoi). – Der. icneala, s. f. (sughit).

CORPORATISM s.n. Curent de gandire si actiune social-economica si politica, axat pe ideea corporatiei, ca principiu si unitate de baza a organizarii si functionarii societatii. [< fr. corporatisme].

ABSOLUT, -A adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restrictii, neconditionat. ◊ Monarhie absoluta = monarhie in care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; in idealismul obiectiv) Principiu vesnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (In filozofia idealista) Spirit absolut, (idee) absoluta = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat in raport cu sine insusi si nu in comparatie cu alte persoane asemanatoare. ◊ Adevar absolut = adevar care reprezinta cunoasterea completa a realitatii; element al cunoasterii care nu poate fi infirmat in viitor; (fiz.) miscare absoluta = deplasarea unui corp fata de un sistem de referinta fix; zero absolut = temperatura cea mai joasa posibila (-273 ºC). 3. (Mat.; despre marimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absoluta = valoare aritmetica a radacinii patratului unei marimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desavarsit, complet, perfect. // adv. Cu desavarsire, intocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].

SIMBOL s.n. Semn care reprezinta, in mod conventional sau prin analogie, un obiect, o notiune, o idee etc. ♦ Orice semn conventional care abreviaza ceva; litera sau grup de litere care reprezinta numele unui element chimic; litera sau grup de litere care reprezinta o unitate de masura etc. ♦ Simbolul credintei = crez. ♦ Figura de stil prin care se exprima o idee abstracta cu ajutorul unui obiect, pe baza unei analogii. [Cf. lat. symbolum, gr. symbolon – semn, marca, fr. symbole, it. simbolo].

ALEGORIE s. f. 1. procedeu artistic, bazat pe metafora, constand in exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. opera plastica sau literara care foloseste acest procedeu. 3. (muz.) compozitie care da impresia ca urmareste desfasurarea unei povestiri imaginare. (< fr. allegorie, lat., gr. allegoria)

CORPORATISM s. n. doctrina social-economica si politica axata pe ideea corporatiei, ca principiu si unitate de baza a organizarii si functionarii societatii. (< fr. corporatisme)

SIMBOL s. n. 1. semn, obiect, imagine care reprezinta, in mod conventional sau prin analogie, o fiinta, o idee, un sentiment. 2. semn conventional, in stiinta si tehnica, pentru notarea anumitor notiuni, operatii, relatii matematice etc. ◊ denumire abreviata a elementelor chimice. ♦ ~ ul credintei = crez. 3. procedeu stilistic prin care se exprima o idee abstracta cu ajutorul unui obiect, pe baza unei analogii. (< fr. symbole, lat. symbolum, gr. symbolon, germ. Symbol)

ARGUMENT (‹ fr., lat.) s. n. 1. Rationament sau, p. gener., orice proba menita sa dovedeasca sau sa respinga ceva. 2. (MAT.) Variabila independenta a unei functii. ♦ Unghiul dintre semiaxa reala si dreapta care uneste originea cu afixul unui numar complex, masurat in sens trigonometric direct. 3. (FILOZ., LOG.) Denumire pentru unele rationamente concrete din istoria logicii si filozofiei, care prezinta un interes special: a. ontologic, introdus de Anselm pentru a demonstra existenta lui Dumnezeu, preluat apoi de Decartes; a. indoielii, formulat de catre Decartes, in vederea asezarii cunoasterii pe baze sigure; a. bastonului, incercare de a sili prin forta pe cineva sa accepte o idee; a. la persoana, argumentare falsa prin referirea la calitatile persoanei, fara legatura logica cu ideea in discutie; a. relativ la ignoranta, bazat pe ignoranta interlocutorului; a. relativ la mila, in care se face apel la sentimente in favoarea cuiva; a. majoritatii (caz particular), cind cineva se refera la acordul majoritatii.

LIMBAJ, limbaje, s. n. 1. Sistem de comunicare alcatuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care acestia isi exprima gandurile, sentimentele si dorintele; limba, grai. 2. Limba unei comunitati umane istoriceste constituita. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor si a gandurilor in cadrul limbii comune sau nationale. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretentios; limba obisnuita; b) mijloc, baza de intelegere. ♦ Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere si simboluri folosit in programare. [Pl. si: limbajuri] – Limba + suf. -aj (dupa fr. langage).

PROPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care apartine unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei fiinte sau unui lucru pentru a le deosebi de alte fiinte sau lucruri. 2) Care intruneste trasaturi ce individualizeaza; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronuntare ~e. 3) Care este in concordanta deplina; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Sens ~ sens initial, de baza. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

ABSOLUT², -A, absoluti, -te, adj. 1. Care nu este supus nici unei restrictii; nelimitat. ♢ Adevar absolut = adevar care nu poate fi dezmintit in viitor, care reprezinta cunoasterea completa a lumii obiective. (In filozofia idealista) Spirit absolut, idee absoluta sau eu absolut = presupus factor de baza al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, in legatura cu notiuni de crestere sau de scadere cantitativa) Considerat in raport cu sine insusi si nu in comparatie cu alte fenomene asemanatoare. 3. (Mat.; despre marimi) A carui valoare nu depinde de conditiile in care a fost masurat sau de sistemul la care e raportat. ◊ Valoare absoluta = valoarea aritmetica a radacinii patratului unei marimi. 4. Desavarsit, complet. – Fr. absolu (lat. lit. absolutus).

ORIGINAL¹ ~a (~i, ~e) 1) (despre acte, documente, opere de arta, fotografii etc.) Care constituie forma de origine; produs pentru prima oara; servind drept baza pentru copii, reproduceri sau multiplicari. 2) (despre opere, teorii, idei etc.) Care se impune prin valoare irepetabila; de valoare autentica. 3) (despre oameni de arta sau de stiinta) Care realizeaza o opera de valoare irepetabila; producator de opere autentice. 4) Care se caracterizeaza prin trasaturi putin obisnuite; iesit din comun; neobisnuit; curios. /<lat. originalis, fr. original

NOTIUNE, notiuni, s. f. 1. Forma logica fundamentala a gandirii omenesti, care reflecta caracterele generale, esentiale si necesare ale unei clase de obiecte; concept. 2. Cunostinta generala despre valoarea, sensul, insemnatatea unui lucru; idee, conceptie despre ceva. 3. (La pl.) Cunostinte, principii generale de baza intr-un anumit domeniu. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. notion, lat. notio, -onis.

TEORETIC, -A, teoretici, -ce, adj. Privitor la teorie; bazat pe teorie (nu pe experiment); referitor la continutul de idei. ♦ Care este de natura teoriei, care nu afecteaza activitatea practica. ♦ Abstract, notional, conceptual; speculativ. [Pr.: te-o-] – Din germ. theoretisch, lat. theoreticus.

FUNDAMENT ~e n. 1) Totalitate a elementelor de rezistenta, pe care se sprijina o constructie; temelie; baza. 2) poligr. Placa de metal la presa de imprimat, pe care se asaza formele tipografice. 3) fig. Ansamblu de idei pe care se intemeiaza o conceptie sau o viziune; baza. ~ stiintific. /<fr. fondement, lat. fundamentum

FUNDAMENTA vb. I. tr. A pune baze temeinice, a consolida. ♦ A demonstra cu elemente stiintifice (o idee, o teorie etc.). [Var. fondamenta vb. I. / < fundament].

FUNDAMENTA vb. tr. a pune baze temeinice, a consolida. ◊ a demonstra cu elemente stiintifice (o idee, o teorie). (< germ. fundamentieren)

REDUNDANTA s. f. 1. surplus de informatie menit sa asigure exactitatea transmiterii unui mesaj. ◊ (inform.) excedent de semnale pentru transmiterea fidela a unei cantitati de informatie. 2. supraabundenta inutila de expresii, cuvinte sau imagini in formularea unei idei. 3. (tehn.) introducere de dispozitive suplimentare fata de cel de baza, care sa asigure functionarea unui sistem in cazul cand primul sau altul dintre dispozitivele cu aceeasi functie a iesit intamplator din uz. (< engl. redundancy, fr. redondance)

ASOCIA vb. I. refl. 1. A se intovarasi, a se uni (intr-un anumit scop). 2. A se alatura (unei actiuni, unei idei etc.); a urma. 3. A se lega, a se inlantui (pe baza de asociatii). [Pron. -ci-a, p.i. 3,6 -iaza, ger. -ind. / < fr. associer, it., lat. associare].

FONDA, fondez, vb. I. Tranz. A pune baza; a intemeia, a infiinta, a institui, a crea. ♦ A intemeia afirmatii, idei, teorii etc. pe argumente, pe probe. [Var.: funda vb. I.] – Din fr. fonder, lat. fundare.

SIMFONISM s.n. Totalitatea principiilor care stau la baza creatiei simfonice si a muzicii instrumentale in genere. ♦ Conceptie care promoveaza ideea transformarii genurilor muzicale intr-un domeniu de pura expresie sau virtuozitate. [< fr. symphonisme].

SIMFONISM s. n. totalitatea principiilor care stau la baza creatiei simfonice si a muzicii instrumentale in genere. ◊ conceptie care promoveaza ideea transformarii genurilor muzicale intr-un domeniu. (< fr. symphonisme)

apercepe (-p, -put), vb. – A percepe. Termen filozofic, creat pe baza germ. appercipieren, fr. aperception. Il gasim pentru prima data la Duiliu Zamfirescu (idei apercepute). – Der. apercepti(un)e, s. f.; aperceptiv, adj.

COMPARATIE s.f. 1. Alaturare a mai multor lucruri, fiinte, evenimente, fenomene pentru a stabili asemanari sau deosebiri intre ele; asemanare, comparare. ♦ Forme ale adjectivului si ale adverbului care indica un anumit grad al insusirii, al caracteristicii denumite de adjectivul sau de adverbul respectiv. ◊ Termen de comparatie = expresie, idee care serveste pentru a compara ceva. 2. Alaturare a doua lucruri, persoane etc. pe baza unor trasaturi sau a unor insusiri comune. [Gen. -iei, var. comparatiune s.f. / cf. lat. comparatio, it. comparazione].

NOTIUNE s.f. 1. Forma de reflectare a lumii in gandirea omeneasca, cu ajutorul careia sunt fixate caracterele generale, esentiale si necesare ale unei clase de obiecte (obtinute prin generalizare si abstractizare); concept. 2. Cunostinta, idee cu caracter general asupra unui lucru. 3. (La pl.) Cunostinte, principii fundamentale; elementele de baza ale unei discipline, ale unui domeniu etc. [Pron. -ti-u-. / cf. fr. notion, lat. notio < noscere – a cunoaste].

PIONIER s.m. si f. 1. Militar dintr-o unitate de geniu care lucreaza la terasamente, la minari etc. 2. Persoana care desteleneste si cultiva un tinut v****n, punand bazele unei vieti civilizate in acea regiune. 3. (Fig.) Militant pentru o cauza, pentru o idee noua, exponent al unei conceptii noi; deschizator de drumuri noi in stiinta, in tehnica etc. 4. (In trecut) Membru al organizatiei de masa a tineretului scolar care ingloba elevi intre 9 si 14 ani si ii educa in spiritul conceptiei marxist-leniniste. [Pron. pi-o-ni-er. / fr. pionnier, rus. pioner].

ANTIPOD I. s. m. 1. loc de pe Pamant diametral opus. 2. (chim.) zi optici = substante cu aceeasi formula si aceleasi proprietati fizico-chimice, dar cu activitate optica diferita. 3. (fig.) fiinta, lucru, idee etc. in totala opozitie cu altele. II. s. f. pl. celule situate la baza sacului embrionar la angiosperme, care participa la fecundarea si dezvoltarea embrionului. (< fr. antipode/s/, lat., gr. antipodes)

PROPRIU, -IE adj. 1. care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care reda exact notiunea sau ideea ce trebuie exprimata. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de baza. (< lat. proprius, fr. propre)

CRAINIC, Nichifor (pseud. lui Ion Dobre) (1889-1972, n. Bulbucata, jug. Giurgiu), scriitor, ziarist si om politic roman. Acad. (1940), prof. univ. la Chisinau si Bucuresti. Director al revistei „Gindirea” (1922-1944). Lirica de factura traditionalista („Tara de peste veac”). Principalul animator al curentului gindirist. Opera sa se bazeaza pe o viziune teologica asupra istoriei si artei. Impotriva imitarii Occidentului a lansat ideea etnocratiei („Puncte c*******e in haos”, „Ortodoxie si etnocratie”).

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care apartine in mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se da unui lucru sau unei fiinte spre a le deosebi de alte lucruri sau fiinte din aceeasi categorie si care se scrie cu initiala mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care reda exact ideea ce trebuie exprimata. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De baza, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

FANTEZIST, -A, fantezisti, -ste, adj. 1. Care nu are nimic comun cu realitatea, care este un produs al imaginatiei. 2. (Despre oameni) Care este (sau se lasa) dominat de idei fantastice, ireale sau nerealizabile. 3. (Despre manifestari, creatii etc. ale oamenilor) Care este lipsit de orice baza reala, care tradeaza pe omul fantezist (2). – Din fr. fantaisiste.

PROPRIU, -IE adj. 1. Care apartine cuiva in mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnitati, constiinta valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvant sau un termen) Care reda precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de baza, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

PROPOZITIE, propozitii, s. f. 1. Cea mai mica unitate sintactica prin care se exprima o idee, o judecata etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunt a carui valoare de adevar este intemeiata pe baza de reguli explicit exprimate. [Var.: propozitiune s. f.] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.

NEGATIE, negatii, s. f. 1. Faptul de a nega. ♦ Cuvant, gest, fapt etc. care neaga, contrazice, contesta (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe baza caruia se contesta valoarea de adevar sustinuta intr-o afirmatie. ♦ Cuvant cu ajutorul caruia se neaga ideea exprimata de o propozitie sau de una dintre partile ei. 2. (Fil.) Proces obiectiv de inlocuire a unor calitati ale obiectelor prin altele, care asigura dezvoltarii un sens ascendent; negare (2). – Din fr. negation, lat. negatio.

idee s.f. 1. Forma de reflectare, de reprezentare generalizata a realitatii in constiinta; notiune, concept. 2. Gandire, conceptie, fel de a vedea. 3. Conceptie de baza care se desprinde dintr-o lucrare literara, artistica etc.; conceptie fundamentala. ♦ Gand, opinie, parere, convingere, judecata. ◊ idee fixa = imagine, gand care revine mereu in mintea unei persoane. ♦ Intentie, plan. [Pron. -de-e. / cf. fr. idee, it. idea, gr., lat. idea < idein – a vedea].

EXTRAPOLARE s.f. 1. Extindere ipotetica, pe baza unui rationament prin analogie, a unei notiuni de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta mai complexa, cu o sfera mai larga etc.; generalizare. 2. (Mat.) Operatia de determinare a unei serii de valori ale unei functii pentru valori situate in afara unui interval de valori cunoscute; extrapolatie. [< extrapola].

EXTRAPOLARE s. f. 1. extindere ipotetica, pe baza unui rationament prin analogie, a unei notiuni de la un domeniu la altul; trecere de la o idee la alta mai complexa, cu o sfera mai larga etc.; generalizare. 2. (mat.) determinare aproximativa a valorilor unei functii continue in puncte situate in afara unui interval de valori cunoscute; extrapolatie. (< extrapola)

ANTITEZA, antiteze, s. f. Opozitie intre doua fenomene, idei etc. exprimand caracterul dialectic al oricarui proces de dezvoltare din natura si societate. ♦ Figura de stil care se bazeaza pe opozitie. – Fr. antithese (lat. lit. antithesis).

EXPONENT, -A I. adj., s. m. f. reprezentant al unei idei, al unui curent, al unui stat etc. II. s. m. numar care, scris la dreapta si mai sus fata de baza, indica puterea la care este ridicata o marime matematica. (< germ. Exponent, engl. exponent, lat. exponens)

SUPRASTRUCTURA s. f. 1. totalitatea elementelor care formeaza partea utila a unei constructii. ◊ constructie metalica sau de lemn situata deasupra puntii superioare a unei nave, unde sunt amplasate incaperile de locuit si de navigatie etc. 2. totalitatea ideilor, a teoriilor si a conceptiilor cu caracter ideologic dintr-o anumita formatiune social-economica si a institutiilor corespunzatoare acestora, generate de baza economica, pe care o reflecta. (dupa fr., engl. superstructure)

idee ~i f. 1) Reprezentare generala si abstracta, care se formeaza in constiinta omului, despre un obiect sau despre un fenomen; concept; notiune. 2) Rezultat al procesului de gandire; gand. ◊ ~ fixa idee care staruie mereu in mintea cuiva; idee obsedanta. A avea ~ a avea cunostinte sumare despre ceva. 3) Fel de a vedea lucrurile din jur, de a reprezenta realitatea. 4) Conceptie de baza a unei opere. ~ea romanului. ~ea spectacolului. 5) Intentie de a intreprinde ceva. [Sil. de-e-] /<lat., gr. idea

SOCIETATE s. f. 1. ansamblu unitar, sistem organic inchegat de relatii intre oameni, istoriceste determinate, al caror fundament il constituie relatiile de productie. ◊ formatiune social-economica. ◊ grup (organizat) in care traiesc unele fiinte. 2. asociatie de persoane organizata potrivit unui anumit scop. 3. categorie sociala; cerc limitat de oameni. ◊ anturaj; companie. 4. asociatie intre oameni de afaceri alcatuita pe baza unor investitii de capital social si in vederea unor profituri comune. 5. organizatie cu caracter (inter)national, obstesc etc. care are drept scop promovarea unor idei sau actiuni de interes general. (< fr. societe, lat. societas)

COMUN, -A I. adj. 1. care apartine mai multora sau tuturor; care intereseaza pe mai multi sau pe toti; obstesc. ◊ (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generala; substantiv ~ = substantiv care serveste la indicarea obiectelor de acelasi fel; factor ~ = numar cu care se inmultesc toti termenii unei sume; divizor ~ = numar intreg cu care se impart exact mai multe numere intregi date; multiplu ~ = numar divizibil prin mai multe numere intregi date; numitor ~ = numitor care apartine mai multor fractii. ◊ a face cauza ~a cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obisnuit, normal, frecvent. ◊ loc ~ = idee, lucru stiut de toata lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rand. II. s. n. ceea ce apartine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcatuit pe baze obstesti. ◊ in ~ = laolalta, impreuna. ◊ a iesi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobisnuit. (<fr. commun, lat. communis)

bi- Prefix de origine neol., care indica in principiu reduplicarea ideii exprimate in continuare. In practica, insoteste adesea cuvinte care, ele singure, nu sunt folosite in rom.: bicolor, bilinguu, biman, bimestru, etc. fata de formatiile pe baza cuvintelor care au si uz independent: bilateral, bimensual, bioxid, etc. Lat. bis mai ales prin intermediul fr. bi-.

FILOZOFIE s. f. 1. conceptie generala despre lume si viata, forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale. ♦ ~ lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. ♦ a culturii = disciplina teoretica relativ autonoma, care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reactiona al cuiva in fata unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea si viata; intelepciune, stoicism. 4. (fam.) problema greu de rezolvat. 5. sistem filozofic apartinand unei persoane, scoli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)

FILOZOFIE, filozofii, s. f. 1. Stiinta constituita dintr-un ansamblu inchegat de notiuni si idei, care interpreteaza si reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale; conceptie generala despre lume si viata. 2. Totalitatea conceptiilor si a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei stiinte. 3. (Rar) Atitudine (inteleapta) fata de intamplarile vietii; mod specific de a privi problemele vietii. 4. (Fam.) Lucru greu de facut, problema greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.

BRAHMANISM (‹ fr.) s. n. Sistem religios aparut in primele secole ale milen. 1 i. Hr. in India, inspirat direct din religia vedica. B. afirma caracterul iluzoriu al lumii si ideea renasterilor si distrugerilor periodice ale lumii. Doctrina morala a b., care prevede rasplata postuma dupa felul cum fiecare si-a indeplinit in viata datoria, sta la baza regimului castelor.

CONCLUZIE, concluzii, s. f. 1. Incheiere a unui sir de judecati; gandire dedusa dintr-o serie de argumente sau constatari. ♦ Judecata noua care rezulta din alte judecati date si al carei adevar depinde de adevarul judecatilor date. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. ◊ Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanti in cadrul unei dezbateri si a arata consecintele care se impun in legatura cu problemele dezbatute. 3. (Mat.) Judecata care confirma datele unei teoreme pe baza demonstratiei. 4. (Jur.; la pl.) Expunerile partilor si ale procurorului intr-un proces. ◊ Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apararea) intr-un proces. [Var.: concluziune s. f.] – Din fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.

NOTIUNE ~i f. 1) idee generala, contura-ta logic, despre o clasa de obiecte sau despre un fenomen din realitatea inconjuratoare; concept. ~ abstracta. 2) la pl. Cunostinte elementare despre esenta unui lucru; element de baza dintr-un anumit domeniu. ~i ge-nerale. [G.-D. notiunii; Sil. -ti-u-] /<fr. notion, lat. notio, ~onis

CONCLUZIE s.f. 1. Gandire, judecata care rezulta dintr-un sir de constatari sau de argumente; incheiere. ♦ Ultima parte a unei expuneri. ◊ A trage concluzii = a rezuma ideile emise de participantii la o dezbatere aratand consecintele care se impun in urma celor discutate. 2. Judecata finala a unui silogism. ♦ Judecata care confirma datele unei teoreme pe baza demonstratiei. 3. (La pl.) Incheiere a unei chestiuni, facuta de o autoritate judiciara sau ministeriala; aviz, propunere. ◊ A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apararea) intr-un proces. [Gen. -iei, var. concluziune s.f. / cf. lat. conclusio, fr. conclusion, it. conclusione].

GRADATIE, gradatii, s. f. 1. Crestere sau descrestere treptata, progresiva, inaintare succesiva (a unui proces, a unui fenomen, a unei actiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se gasesc pe suportul unui instrument de masura cu scari gradate. 3. Figura de stil constand in trecerea treptata, ascendenta sau descendenta, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptata de la o nuanta la alta. 4. Fiecare dintre treptele de incadrare pe care se afla un salariat in cadrul gradului sau, acordata pe baza vechimii in serviciu si a aportului in munca; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecareia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.

BOSKOVIC [boscovici], Rudjer Josip (1711-1787), fizician, astronom, filozof si diplomat croat. A pus bazele uni atomism dinamic, realizind o sinteza originala intre teoria gravitationala a lui Newton si conceptia lui Leibniz despre substanta activa si continuitate („Teoria filozofiei naturale ...”). A anticipat unele idei ale teoriei relativitatii si a enuntat posibilitatea construirii unei geometrii neeuclidiene.

LIMBAJ ~e n. 1) Facultate, capacitate de exprimare si de comunicare a ideilor, sentimentelor si dorintelor, specifica oamenilor, prin mijlocirea limbii; vorbire. ◊ ~ natural sistem de sunete articulate care functioneaza prin traditie ca mijloc de comunicare. ~ artificial sistem de semne care functioneaza pe baza unei conventii. 2) Mijloc principal de comunicare intre oameni, constand dintr-un sistem lexical organizat dupa anumite legi gramaticale si avand o structura fonetica specifica; limba. 3) fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor. /limba + suf. ~aj

FILOZOFIE s.f. 1. Forma a constiintei sociale, constituind un sistem coerent de notiuni si idei care reflecta realitatea sub aspectele ei cele mai generale; conceptie generala despre lume si viata. ◊ Filozofie lingvistica = teorie neopozitivista care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei. ◊ Filozofia culturii = disciplina teoretica care se preocupa de definirea genetica, structurala si functionala a fenomenului culturii. 3. Comportare, fel de a reactiona al cuiva in fata unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea si viata. 4. (Fam.) Problema greu de rezolvat. [Gen. -iei, var. filosofie s.f. / < lat., gr. philosophia < philein – a iubi, sophia – intelepciune, cf. fr. philosophie].

idee s. f. 1. forma de reflectare, de reprezentare generalizata a realitatii in constiinta; notiune, concept. ♦ a avea ~ = a avea cunostinte (sumare), a fi informat despre... 2. gandire, conceptie, fel de a vedea. 3. conceptie de baza care se desprinde dintr-o lucrare literara, artistica etc. ♦ gand, opinie, parere, convingere, judecata. ♦ ~ fixa = imagine, gand care revine mereu in mintea cuiva. 4. intentie, plan, proiect. ♦ o ~ (de) = o cantitate mica, putin. (< fr. idee, lat., gr. idea)

COMUN, -A adj. 1. Care apartine mai multora sau tuturor; folosit de toti sau de mai multi; obstesc. ◊ Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generala; substantiv comun = substantiv care serveste la indicarea obiectelor de acelasi fel; factor comun = numar cu care se inmultesc toti termenii unei sume; divizor comun = numar intreg cu care se impart exact mai multe numere intregi date; multiplu comun = numar divizibil prin mai multe numere intregi date; numitor comun = numitor care apartine mai multor fractii. ◊ A face cauza comuna cu cineva = a fi de partea cuiva (intr-o chestiune, intr-o discutie etc.). 2. Obisnuit, normal. ◊ Loc comun = idee care apare la mai multi sau la toti in acelasi fel, banalizandu-se prin deasa ei intrebuintare. 3. Banal, de rand. // s.n. Ceea ce apartine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcatuit pe baze obstesti. ◊ In comun = laolalta, impreuna. ◊ A iesi din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobisnuit. [< lat. communis, cf. fr. commun].

TARANISM s. n. 1. curent politic si ideologic, aparut in Romania la sfarsitul sec. XIX, care pornea de la ideea rolului conducator al taranimii, considerata ca o clasa sociala unitara, intr-un stat preponderent agrar. 2. curent aparut in gandirea economica dupa primul razboi mondial, care isi propunea sa studieze legile de dezvoltare in economiile agrare pe baze specifice, independent de doctrina generala a economiei politice. 3. tendinta a unor scriitori de a-si alege motive de inspiratie din viata satului. 4. vorba, fapta, comportare grosolana. (< taran/ime/ + -ism)

BANKING s. n. Principiu de ~ = ansamblu de idei privind politica monetara, reprezentat de un grup de economisti englezi, care sustineau ca mijloacele de circulatie nu se pot reduce numai la aur si la simbolurile lui, ci trebuie completate cu banii de credit emisi de banci pe baza (re)scontarii politelor comerciale. (<engl. banking [principle])

ORIGINAL, -A, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice si literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie intaiul exemplar, care a servit sau poate servi drept baza pentru copii, reproduceri sau multiplicari; care a fost produs pentru prima oara intr-o anumita forma. ◊ Loc. adj. si adv. In original = in forma primara, necopiat; in limba in care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reala, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat dupa altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artisti, scriitori, oameni de stiinta) Care creeaza ceva nou, personal, fara a folosi un model facut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Fiinta sau obiect care serveste ca model pentru o opera de arta. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobisnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.

meteahna (metehne), s. f. – 1. (Inv.) Stricaciune, cusur, neplacere, neajuns, suparare. – 2. Imperfectiune, defect, lipsa, dauna, pata. Creatie expresiva, bazata pe ideea de „imperfectiune” exprimata prin aceleasi mijloace ca in metehau, cf. si matahala, metearca; finala ca in bahna, care este posibil sa fie de asemeni cuvint expresiv. Der. din sb., cr. mahana (Cihac, II, 194) nu pare posibila; cea de la beteag „bolnav” (Tiktin; Scriban) se bazeaza pe o var. beteahna, folosita de Dosoftei; dar cum inventivitatea verbala a acestui autor este cunoscuta, e vorba mai curind de o indicatie in plus asupra originii sale expresive.

SUBIECTIV, -A, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care considera ca baza a tot ce exista este constiinta individuala; care neaga faptul ca indaratul senzatiilor se afla obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece in constiinta cuiva; care, intr-o judecata, actiune etc., tine seama numai de sentimentele, de pornirile si de ideile sale; partinitor. – Din fr. subiectif.

CUVANT ~inte n. 1) Unitate de baza a vocabularului constand dintr-un sunet sau un complex de sunete carora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Intr-un ~ in rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) in concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate dupa forma, dar diferite din punct de vedere al continutului. 2) Ganduri, idei exprimate prin vorbe; spusa. ◊ A pune un ~ bun a faceo interventie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la inceputul unei carti, in care se fac anumite comentarii la carte; prefata; cuvant inainte. A lua ~antul a vorbi in fata unui public. 3) Angajament pe care si-l ia cineva; fagaduiala; promisiune. ◊ A-si tine ~antul (sau a se tine de ~) a indeplini o promisiune facuta. Om de ~ om ce nu face promisiuni desarte. 4) Punct de vedere particular; judecata; pozitie; considerent; opinie; parere. A-si spune ~antul. 5) Temei al unei actiuni. ◊ Sub ~ ca... pentru motivul ca... Cu drept ~ pe buna dreptate. /<lat. conventus

SPATE ~ n. 1) (la om si la animale) Parte a corpului situata de-a lungul coloanei vertebrale (de la baza gatului pana la sale); spinare. ◊ In ~ pe partea dindarat a corpului. Pe ~ culcat cu fata in sus. Din (sau la, pe la, de la, in) ~ din (sau in) urma; din dos. Adus de ~ incovoiat, indoit. A-i intoarce cuiva ~le a se supara pe cineva. Pe la ~ (sau pe la ~le cuiva) fara stirea cuiva. A nu sti nici cu ~le a nu avea nici o idee despre ceva; a nu banui nimic. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) in ~ a fi tot timpul nelinistit. A arunca ceva pe (sau in) ~le cuiva a) a da vina pe cineva; b) a lasa in seama altuia anumite obligatii. A avea ~ (tare) a fi protejat, sustinut (de cineva). 2) Proba sportiva de inot (cu fata in sus). 3) Partea dindarat a unui obiect; dos. In ~le casei. 4) Teritoriu aflat in urma frontului. In ~le dusmanului. /<lat. spatha

PROPRIETATE, proprietati, s. f. 1. Stapanire deplina asupra unui bun; (concr.) bun material stapanit, mai ales pamant (agricol) sau imobil, in baza unui drept recunoscut. ◊ Proprietate literara (sau artistica) = drept de care se bucura un autor de a dispune dupa voie de operele sale literare sau artistice, putandu-le edita, reproduce etc. 2. Trasatura predominanta care caracterizeaza o fiinta, un lucru, un fenomen etc. si care diferentiaza o fiinta de alta, un lucru de altul etc.; caracteristica, trasatura, insusire. 3. Calitate a unui cuvant, a unui termen, a stilului etc. de a reda exact ideea sau notiunea exprimata. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. propriete, lat. proprietas, -atis.