MÁLDĂR, maldăre, s. n. 1. Mulțime de obiecte de același fel, îngrămădite unele peste altele; p. ext. cantitate mare dintr-o anumită materie. 2. Grămadă de tulpini, de plante secerate, de nuiele, de crengi etc. (legate la un loc). ♦ Grămadă (nu prea mare) de fân, de paie, de iarbă cosită etc. [Var.: máldur s. n.] – Et. nec.

COSITÚRĂ, cosituri, s. f. 1. Câmp de pe care s-a cosit iarba. 2. Cantitate de iarbă cosită; nutreț. ♦ Recoltă de nutreț. 3. Rană pe care și-o fac la picioare animalele sau oamenii în timpul mersului, ca urmare a poziției sau a conformației defectuoase a membrelor. – Cosi + suf. -tură.

COÁSĂ ~e f. 1) Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o lamă ascuțită de oțel, fixată de o coadă lungă de lemn, folosită la cositul plantelor furajere, cerealelor etc. 2) Perioada cositului. Timpul ~ei. 3) Cantitate de iarbă cosită. Trei ~e pe an. [G.-D. coasei; Sil. coa-să] /<sl. kosa

COSITÚRĂ ~i f. 1) Suprafață de teren de pe care s-a cosit iarba. 2) Cantitate de iarbă cosită, uscată și gata spre a fi depozitată ca nutreț. 3) Julitură făcută prin izbirea, în timpul mersului, a unui picior de altul. /a cosi + suf. ~tură

FÂN ~uri n. Nutreț din iarbă cosită și uscată. ◊ Ori ~, ori paie una din două; sau una, sau alta. /<lat. fenum

preáșbă s.f. (reg.) iarbă cosită și neadunată de prin tufișuri.

șuroáie s.f. pl. (reg.) grămezi mari de paie, de fân, de iarbă cosită; clăi, stoguri mari.

coásă (coáse), s. f. – 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful curbat, cu coadă lungă, folosită la cosit. – 2. Cosit, cositul fînului. – 3. Cuțit de tăbăcari. – 4. Constelația Cefeu. – 5. Specie de gladiolă, Gladiolus imbricatus. – Mr., megl. coasă. Sl. kosa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, II, 187; Conev); cf. bg., rut., rus. kosá, sb. kosa, ngr. ϰόσα, alb. kosë. – Der. cosi, vb. (a tăia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celălalt), care poate proveni și direct din sl. kositi, cf. bg. kosjă, sb., cr., rus. kositi, ngr. ϰοσίζω (mr. cusire); cosit, s. n. (tăiere a fînului); cositură, s. f. (iarbă cosită, nutreț; fîneață; cîmp de pe care s-a cosit); coseală, s. f. (rană pe care și-o face un cal); cosaș, s. m. (om care cosește; varietate de lăcustă, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt explicabile prin asemănarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr. kosač, mag. koszác); cositor, s. n. (cîmp de cosit); cositor, s. m. (cosaș, om care cosește); cositoare, s. f. (coasă; secerătoare, mașină de secerat); cosa, s. f. (banc, grind de nisip), din rus. kosá „coasă” și „grind”, cuvînt puțin folosit, în Delta Dunării; cosac, s. n. (Olt., colină; pămînt, teren), din sb. kosak „fîneață”; coșaci, s. m. pl. (astragal, Astragalus onobrychis), din bg. kosat „păros”); cosalău, s. n. (fîneață), din mag. kaszáló, în Maram.; cosaștină, s. f. (Trans., fîneață), cu suf. -ștină; cosiriște, s. f. (fîneață, mînerul coasei); cosițel, s. m. (plantă, Sium latifolium).

pălí (pălésc, pălít), vb. – 1. A arde. – 2. (Refl.) A se arde, a se pîrli. – 3. (Refl.) A se încinge, a se usca, a se consuma. – 4. A se veșteji, a se ofili. – 5. A emite căldură. – 6. A trage cu arma, a lovi, a ținti, a ochi. – 7. A surprinde. – 8. A surveni, a veni pe neașteptate. – Mr. pălescu, pălire, megl. palés, păliri. Sl. paliti, palją „a arde” (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Miklosich, Lexicon, 553; Cihac, II, 249), cf. bg. palja, cr. paliti. – Der. pală (mr. pală), s. f. (adiere, val; șir, rînd, serie; postată, porție de paie care se apucă cu furca; strat de cărămizi, de tencuială; capriciu, toană), cf. ceh. pala „arșiță”, alb. paljë „serie”, mag. palla „șir de iarbă cosită” (der. din lat. *palula, Giuglea, Dacor., II, 819 nu e posibilă, cf. REW 6154); palie, s. f. (suflare, adiere), cuvînt folosit de D. Zamfirescu, poate în mod greșit, în loc de pală; Pălie, s. f. (sărbătoare de Sf. Ilie, 20 iulie, respectată datorită fricii de foc și de ardere a recoltelor); palici, s. n. (ardere; Mold., pahar de țuică); palincă, s. f. (Trans., țuică), din slov. palinka, cf. mag. pálinka, bg. palink, pol. palenka; păliciune (var. pălitură), s. f. (ardere); păliș, adv. (Olt., oblic); pălișat, adj. (Olt., oblic); paliz, s. n. (înv., apoplexie). Scriban, Arhiva, XV, 445 și REW 6166 par să confunde pe păli „a arde” cu păli „a se face palid”, care este neol. Cf. pălăi și der. sale expresive.

FÂN s. n. iarbă cosită și uscată, servind ca nutreț pentru vite; fânaț. – Lat. fenum.

cositÚRĂ s. 1. (Mold. și Bucov.) cosiriște. (Locul de pe care s-a cosit iarba se cheamă ~.) 2. v. fî-neață.

pocós, pocóși, s.m. (reg.) cotoarele ce rămân după cositul ierbii.

răscăbăiá, răscăbăiéz, vb. I (reg.) 1. a se tolăni. 2. a râde larg; a țipa. 3. a împrăștia iarba cosită, fânul.

răscăiá, răscăi, vb. I (reg.) a (se) rășchira. 2. a se lăți. 3. a împrăștia iarba cosită, fânul.

șleuít, șleuítă, adj. (reg.) 1. (despre drumuri) cu urme adânci lăsate de roțile vehiculelor. 2. (despre iarbă) cosită cu neregularități.

ȘLEUÍT, -Ă, șleuiți, -te, adj. (Despre drumuri) Șănțuit, brăzdat; (despre iarbă) cosit inegal. – Din șleau¹.

LIVÁDĂ, livezi, s. f. 1. Suprafața de teren plantată cu pomi fructiferi. 2. Întindere de pământ pe care se lasă să crească iarba pentru cosit sau pentru pășunat. [Var.: (reg.) livéde s. f.] – Din bg. livada, ucr. levada.

RÂT², râturi, s. n. (Reg.) Șes de-a lungul unei ape curgătoare, pe care crește iarbă pentru cosit sau pentru pășunat. – Din magh. rét.

LIVÁDĂ ~ézi f. 1) Suprafață de teren plantată cu pomi fructiferi. 2) rar Loc pe care crește iarbă pentru cosit sau pentru pășunat. /<bulg. livada, ucr. levada

otávă (-ắvi), s. f. – 1. Fîn cosit toamna, a doua iarbă. – 2. Al doilea cosit al ierbii. Bg., sb., cr., slov., ceh., rus. otava, pol. otawa (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 233; Conev 68; Vasmer, II, 289). – Der. otăvi, vb. (a cosi pășunea pentru a doua oară; a reveni); otăviște, s. f. (pășune de toamnă).

POLÓG¹, poloage, s. n. 1. (Pop.) Cantitate de iarbă (sau de alte plante) cosită dintr-o singură mișcare de coasă; mănunchi de fân sau de grâu secerat (care urmează să fie adunat sau legat în snopi). ◊ Expr. (Adverbial) A sta (sau a zăcea, a cădea) polog = a sta (sau a zăcea, a cădea) grămadă. 2. (Reg.) Întoarcere sau împrăștiere a fânului cosit (pentru a se usca). 3. (Reg.) iarbă bună de cosit. – Din bg., scr. polog.

IÁRBĂ iérburi f. 1) Orice plantă erbacee (sălbatică) cu frunze verzi și flexibile (care servește, de regulă, drept hrană pentru animale). ◊ ~-creață mentă. ~a d******i tutun. ~ rea a) iarbă otrăvitoare; b) iarbă care invadează culturile, împiedicându-le să crească. ~a-fiarelor plantă erbacee otrăvitoare cu tulpina e****ă, având frunze opuse alungite și flori albe, gălbui sau verzui. ~-grasă plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, având frunze cărnoase lucioase și flori albe sau galbene, folosită în scopuri medicinale. ~-de-Sudan plantă erbacee exotică, cu tulpină e****ă înaltă, cu frunze înguste și lungi, cultivată pentru furaj. 2) la pl. Plante erbacee de tot felul; ierbărie. ◊ Câtă frunză și ~ în număr extrem de mare. A căuta (ceva sau pe cineva) ca ~a cea de leac a căuta insistent ceva sau pe cineva. 3) la sing. Vegetație naturală sau cultivată de plante erbacee (de obicei de aceeași specie) mărunte și dese. 4) Nutreț din astfel de plante erbacee proaspăt cosite. [G.-D. ierbii] /<lat. herba

otăvitúră s.f. (reg.) iarbă crescută după cosit sau păscut. 2. grâu răsărit din semințe scuturate la seceriș.

BRÁZDĂ, brazde, s. f. 1. Fâșie îngustă de pământ, tăiată și răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug; brăzdătură. ◊ Loc. adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ înierbată, de formă paralelipipedică, desprinsă de pe terenurile acoperite cu iarbă, care servește la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ◊ Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 3. Rând de iarbă, de grâu etc. cosit; polog¹. 4. Strat de legume sau de flori; răzor¹. 5. Urmă, dâră, pârtie. ♦ Crestătură. 6. Fig. Zbârcitură, cută a feței; rid. – Din sl. brazda.

BRÁZDĂ brazde f. 1) Fâșie de pământ tăiată și răsturnată cu plugul. 2) Urmă lungă care rămâne în linie dreaptă după răsturnarea pământului cu brăzdarul. ◊ A da (sau a se da) la brazdă a se îndrepta; a se schimba în bine; b) a se acomoda; a se deprinde cu ceva. Din (sau de) brazdă vite înjugate la plug dinspre brazdă; din dreapta. 3) Bucată de pământ, de obicei de formă paralelipipedică, desprinsă cu iarbă cu tot de pe un teren pentru a fi răsădită în alt loc (ca ornament, drept protecție etc.). 4) Fâșie de iarbă sau de cereale cosite, având lățimea unei apucături de coasă sau de cositoare; polog. 5) fig. Încrețitură a pielii (mai ales la față); rid; creț; zbârcitură; cută. 6) fig. Urmă longitudinală lăsată pe o suprafață. [G.-D. brazdei] /<sl. brazda

POLÓG¹ ~oáge n. Fâșie de iarbă sau de cereale cosite, având lățimea unei apucături de coasă sau de cositoare; brazdă. ◊ A sta (sau a zace) ~ a sta (sau a zace) la pământ. /<bulg., sb. polog

PRAT, praturi, s. n. (Reg.) Câmpie pe care se lasă iarba să crească pentru cosit; fâneață. – Lat. lit. pratum.

BRÁZDĂ, brazde, s. f. 1. Fâșie de pământ răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug) Din (sau de) brazdă = din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a aduce (pe cineva) pe calea cea dreaptă, a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ desprinsă cu iarbă cu tot; glie. 3. Rând de iarbă (sau de grâu etc.) cosită; polog. 4. Strat (de legume sau de flori); răzor. 5. Urmă, dâră, pârtie; crestătură. ♦ Fig. Zbârcitură, cută a feței. – Slav (v. sl. brazda).

știm s.n. (pop.) 1. fire de lână (scurte și de proastă calitate) care rămân, după dărăcit, în colții daracului; resturi de lână sau de cânepă ce ies din țesături, când se dau la piuă. 2. (fig.) păr (de pe capul omului). 3. (reg.) iarbă deasă, scurtă și greu de cosit. 4. (reg.) plantă cu tulpină rigidă, cu frunze subțiri și cu spicuri lungi; țăpoșică.

OTÁVĂ s. f. iarbă care crește în același an, după ce câmpul a fost cosit sau pășunat; p. ext. loc unde crește această iarbă. – Din bg., scr. otava.

OTÁVĂ f. 1) iarbă care crește în același an pe un teren cosit sau pășunat. 2) Câmp pe care crește astfel de iarbă. /<bulg., sb. otava

A OTĂVÍ pers.3 ~éște intranz. 1) (despre ierburi) A crește din nou după ce a fost cosit. 2) (despre terenuri) A înverzi din nou în același an; a se acoperi cu otavă. /Din otavă

PÂRLOÁGĂ, pârloage, s. f. Teren arabil lăsat nelucrat unul sau mai mulți ani, pentru refacerea fertilității lui. ♦ (Colectiv) Ierburi crescute pe un teren arabil nelucrat; p. ext. brazda cosită de pe un asemenea loc. – Din bg. prelog, scr. parlog.

OTĂVÍ, pers. 3 otăvește, vb. IV. Intranz. (Despre ierburi) A crește din nou în același an, după ce a fost cosit o dată; (despre terenuri) a se acoperi de otavă, a înverzi. – Din otavă.