PREASFANT, -A, preasfinti, -te, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care a primit harul divin; sfant. 2. Adj., s. m. si f. Termen respectuos de adresare sau epitet pentru clerici, mucenici, sfinti. – Prea + sfant.

PREASFINTIT, preasfintiti, adj., s. m. 1. Adj. Care a primit harul divin; sfintit. 2. S. m. Preasfintia. – Prea + sfintit.

TAINA, taine, s. f. 1. Ceea ce este neinteles, nedescoperit, nepatruns de mintea omeneasca; mister. ♦ Minune, miracol; poveste minunata. 2. Secret. ◊ Loc. adj. si adv. (Inv.) De taina = intim, particular. (In religia crestina) Cina cea de taina = masa luata de Hristos cu apostolii sai, in seara dinaintea rastignirii. (Expr.) A sta de taina = a intretine o conversatie cu caracter intim. ◊ Loc. adv. In taina = pe ascuns, secret; discret. 3. Fig. Loc ascuns, tainuit; ascunzatoare, tainita. 4. (Bis.; in sintagma) Sfintele taine sau cele sapte taine = cele sapte ritualuri sau acte de cult din religia crestina (botezul, casatoria, spovedania, mirul, impartasania, hirotonia si maslul), prin care credinciosii considera ca li se transmite harul divin. – Din sl. tajna.

SFANT, -A, sfinti, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinitatii, considerata ca intruchipand suprema perfectiune si puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificati de biserica. ◊ Sfantul parinte = titlu dat papei de catre catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viata curata si cucernica. 2. Care tine de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedand harul divin. ◊ Sfanta slujba = liturghia. Locurile sfinte = tinuturile mentionate in textele religioase ca fiind acelea unde a trait si propovaduit Isus Cristos. Sfantul Mormant = mormantul unde a fost ingropat Isus Cristos. Sfanta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de veneratie; care se cuvine cinstit, slavit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfantul soare. ♦ Epitet dat zilelor saptamanii. 5. Desavarsit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfant. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” si exprimand ideea de superlativ) Strasnic, zdravan. O sfanta de bataie. II. Subst. 1. S. m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfantul = a) a o pati, a da de belea; b) a da peste un noroc neasteptat. A-l uita (pe cineva) sfantul, se spune cand cineva zaboveste undeva prea mult (si degeaba). Ferit-a sfantul! = in nici un caz, nicidecum. 2. S. m. si f. Persoana recunoscuta ca un exemplu desavarsit al vietii crestine si consacrata ca atare, dupa moarte, de catre biserica. ◊ Expr. Pana la Dumnezeu, te mananca sfintii = pana sa ajungi la cel mai mare, induri multe de la slujbasii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfintii = a atipi, a adormi; a muri. A-i iesi (cuiva) un sfant din gura = a vorbi foarte drept si intelept, a spune o vorba potrivita. A sta (ca un) sfant = a sta nemiscat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se inchina la sfinti sau a se ruga de toti sfintii = a se adresa la cei puternici cu rugaminti, a fi nevoit sa solicite rezolvarea unui lucru in mai multe locuri si cu staruinte. La sfantu-asteapta = niciodata. ♦ Om care duce o viata curata si cucernica. 3. S. f. pl. art. (In credintele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventu.

SFINTI, sfintesc, vb. IV. 1. Tranz. (Bis.) A trece pe cineva in randul sfintilor; a sanctifica. 2. Tranz. (Bis.) A trage harul divin asupra unor obiecte prin rostire de rugaciuni; a face ca acele obiecte sa dobandeasca un caracter sacru. 3. Tranz. A tarnosi (o biserica). 4. Tranz. (Pop.) A hirotonisi un preot. 5. Tranz. A cinsti, a respecta, a venera, a slavi. 6. Refl. (Reg.) A face ce vrea. Nu se sfinteste el cu mine. – Din sl. sventiti.

SFINTIT², -A, sfintiti, -te, adj. (Bis.) 1. Asupra caruia a fost invocat harul divin pentru a-i da un caracter sacru. 2. Epitet de onoare dat clericilor. – V. sfinti¹.

A BINECUVANTA ~ez tranz. 1) A face sa se bucure de fericire, revarsand harul divin; a blagoslovi. 2) (despre preoti) A ajuta sa beneficieze de harul divinitatii prin invocare; a blagoslovi. 3) fig. A sustine, exprimandu-si acordul; a aproba; a incuviinta; a consimti. /bine + a cuvanta

A BLAGOSLOVI ~esc tranz. 1) A face sa se bucure de fericire, revarsand harul divin; a binecuvanta. 2) (despre preoti) A ajuta sa beneficieze de harul divinitatii prin invocare; a binecuvanta. /<sl. blagosloviti

PREASFANT ~ta (~ti, ~te) si substantival (in adresari catre slujitorii bisericii) Care a primit harul divin. /prea + sfant

sfintitor, sfintitoare, adj. (inv.) care face sa dobandeasca harul divin, care sfinteste.

BINECUVANTA, binecuvantez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revarsa gratia divina; a blagoslovi. ♦ (Despre preoti) A revarsa harul divinitatii asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P. a**l. A dori prosperitate si fericire cuiva (invocand adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lauda, a slavi pe Dumnezeu. ♦ P. a**l. A lauda, a preamari pe cineva in semn de recunostinta. [Prez. ind. si: (rar) binecuvant] – Bine + cuvanta (dupa sl. blagosloviti).

DAR², daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fara plata cuiva, in semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊ Loc. adj. De dar = primit gratis, daruit. ◊ Loc. adv. In dar = fara plata, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donatie. 2. (Bis.) Prinos, ofranda. ◊ Sfintele daruri = painea si vinul sfintite pentru cuminecatura. II. 1. Insusire (cu care se naste cineva); aptitudine, vocatie, talent. ◊ Expr. A avea darul sa... (sau de a...) = a avea puterea, posibilitatea sa..., a fi in stare sa..., a fi de natura sa... A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (Ir.) A avea (sau a lua) darul betiei = a fi (sau a deveni) betiv. 2. Avantaj, binefacere. 3. (In conceptia crestina) Ajutor pe care il acorda Dumnezeu omului; mila, har divin. ◊ Darul preotiei = dreptul de a exercita functiile preotesti. – Din sl. daru.

SFANT¹ ~a (sfinti, sfinte) 1) Care inspira sentimente luminoase si inaltatoare; demn de veneratie absoluta; sacru. ~a libertate. 2) Care este exceptional de important. Datorie ~a 3) (despre unele elemente, fenomene din natura) Care se crede ca ar avea proprietati datatoare de viata. ~ul soare. ~ul pamant. 4) (despre persoane) Care duce o viata extrem de curata din punct de vedere moral. 5) (in conceptiile religioase) Care poseda har divin. Apa ~a. /<sl. sventu

carisma s. f. Dar particular conferit oamenilor prin gratia divina; har. (< fr. charisme, gr. kharisma)

santire, santiri, s.f. (inv.) 1. hirotonire (ridicare la treapta preotiei). 2. dobandire a harului divin (prin practici religioase); sfintire. 3. inaugurare, sfintire a unei biserici; tarnosire.

1) dar¹ n., pl. uri (vsl. daru, dar, d. dati, a da. V. danie, daruiesc, zadar). Ceia ce se daruieste, cadou, prezent: am primit in dar un cal, aduc daruri, daruri de nunta, de Anu Nou. Dar divin, gratie, har: Maica Domnului cea plina de daruri, daru de a fi preut, a lua unui preut daru (a-l despreuti). Calitate, talent: acest copil are multe daruri. (Iron.) Vitiu, defect: daru betiii, daru tamaduirii (hotia). Sfintele daruri, potiru s.a. in biserica ortodoxa. A fi in starea darului (Trans.), a fi gravida. In dar, gratis. Ar in dar (din har in har), de pomana, fara folos: s’au dus si acesti bani „ar in dar” (Galati). Prov. Calu de dar nu se cauta pe dinti, la lucru daruit nu se cauta defectele.

GRATIE s., prep. 1. s. v. dragalasenie. 2. s. v. delicatete. 3. s. mladiere, suplete, zveltete. (~ a mersului ei.) 4. s. (BIS.) dar, favoare, har, (inv.) maiestrie. (~ divina.) 5. s. v. mila. 6. prep. v. datorita.

DAR² ~uri n. 1) Obiect oferit cuiva sau primit de la cineva fara plata in semn de prietenie, de dragoste, de respect etc.; cadou; atentie. 2) Aptitudine deosebita cu care este inzestrat cineva; talent. 3) Deprindere rea. A avea ~ul betiei. 4) bis. Gratie divina acordata omului; har. 5) rel.: Sfintele ~uri painea si vinul sfintite pentru impartasanie. /<sl. daru

har (haruri), s. n. – Gratie divina. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), in parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (inv., recunoscator; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (dupa Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinu, cf. bg. haren „frumos”, neharen „lenes”; dupa ipoteza gresita a lui Diculescu 180, in legatura cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (inv., nedemn; lenes); harnici, vb. (a munci activ, a-si da silinta); harnicie, s. f. (capacitate, activitate, harnicie). Cf. harazi, haram.

har ~uri n. 1) (in credinta crestina) Gratie divina acordata omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturala care trezeste admiratie. 3) poet. Aptitudine naturala deosebita; dar; talent; vocatie. /<sl. chari

har, haruri, s. n. 1. (In religia crestina) Dar², ajutor spiritual, gratie divina acordata omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) har Domnului! exclamatie prin care cineva isi exprima satisfactia pentru reusita unui lucru; slava Domnului! ♦ Puterea sacramentala a preotilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, insusire, dispozitie naturala care face pe cineva vrednic de admiratie; p. ext. talent, vocatie, dar². 3. (Inv.) Dar² sau rasplata acordata cuiva ca un semn de bunavointa, ca o favoare deosebita. – Din sl. chari.

MILA s. 1. v. indurare. 2. (BIS.) ajutor, gratie, har, indurare, milostivire, (inv. si pop.) milostenie, (inv.) milcuire, milosardie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divina.) 3. v. compatimire. 4. bunavointa, ingaduinta, intelegere, marinimie, (inv. si pop.) milostenie, (inv.) priinta, (turcism inv.) musaadea. (Si-a manifestat intreaga ~.) 5. v. binefacere. 6. v. pomana.

divin ~a (~i, ~e) 1) (in conceptiile reli-gioase) Care se considera ca provine de la Dumnezeu sau de la zei; din cer; dumnezeiesc; ceresc. Dar ~. 2) Care este caracteristic pentru Dumnezeu si zeitati; dumnezeiesc. Putere ~a. har ~. 3) Care este menit sa-l slaveasca pe Dumnezeu. Serviciu ~. Carte ~a. 4) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; celest. Frumusete ~a. Melodie ~a. /<fr. divin, lat. divinus