OMOFON, -A, omofoni, -e, adj. (Despre cuvinte, grupuri de cuvinte, silabe etc) Care se pronunta la fel cu alt cuvant, grup de cuvinte, silabe etc., fara a se scrie identic. – Din fr. h*******e.

PERIFRAZA, perifraze, s. f. Procedeu gramatical si stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, in mod obisnuit, se poate reda printr-un singur cuvant; grup de cuvinte care inlocuieste un termen unic cu acelasi sens. – Din ngr. perifrasis, germ. Periphrase, fr. periphrase.

VEDETA s. f. I. artist de mare renume; sportiv de mare popularitate; (p. ext.) cel care vrea sa iasa in evidenta. II. nava militara rapida, mica, cu armament puternic, destinata unor misiuni de cercetare, supraveghere, aparare. ◊ mica ambarcatie cu motor pentru comunicatiile din rada porturilor. III. rand tiparit cu caractere mai groase pentru a fi pus in evidenta. ◊ cuvant, grup de cuvinte notat pe primul rand al datelor privitoare la o carte, pentru determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. (< fr. vedette)

ABREVIERE (< abrevia) s. f. Faptul de a abrevia; concr. cuvant, grup de cuvinte etc. care a fost prescurtat; prescurtare. Ex. op. cit. (= opera citata). A. se folosesc, in general, in lucrarile stiintifice; lista acestor abrevieri, impreuna cu explicatiile lor, este publicata, de obicei, la inceputul lucrarii.

NUME, nume, s. n. 1. cuvant sau grup de cuvinte prin care numim, aratam cum se cheama o fiinta sau un lucru, o actiune, o notiune etc. si prin care acestea se individualizeaza. ◊ Nume de botez (sau mic) = prenume. Nume de familie = nume pe care il poarta toti membrii aceleiasi familii si care se transmite de la parinti la copii. Ziua numelui = zi in care cineva isi sarbatoreste onomastica. ◊ Loc. adj. Fara (de) nume = a) care nu este stiut, cunoscut; anonim, obscur; b) care impresioneaza puternic. ◊ Loc. adv. Pe nume = a) spunandu-i numele, adresandu-se cu numele; b) direct, raspicat. ◊ Loc. prep. in numele = a) in locul cuiva, din partea, din insarcinarea cuiva (sau a ceva); b) invocand puterea, autoritatea cuiva. ◊ Expr. Zi-i pe nume! = a) spune-mi numele lui, aminteste-mi numele lui (de care nu-mi aduc aminte momentan); b) se spune cand nu-ti amintesti momentan numele unui obiect, al unei fiinte. A lovi (sau a pali, a-i trage cuiva una) in numele tatalui = a lovi, a-i trage (cuiva una) drept in frunte. (Fam.) Sa nu-mi (mai) zici pe nume daca = sa ma desconsideri daca, sa nu ma mai recunosti daca A cunoaste (pe cineva) numai dupa (sau din) nume sau a auzi de numele cuiva = a cunoaste (pe cineva) din auzite, fara sa-l fi vazut vreodata. A nu-i (mai) sti (sau auzi) cuiva de nume = a nu mai sti nimic despre cineva. A (nu) lua (cuiva ceva) in nume de rau = a (nu) se supara, a (nu) interpreta in mod gresit cele spuse de cineva. A lua in nume de bine (pe cineva) = a aprecia (pe cineva), a tine(la cineva). Pentru numele lui Dumnezeu! formula exclamativa care insoteste o rugaminte sau care exprima iritare, indignare, nedumerire. Pe numele (cuiva) = (despre un act, o proprietate etc.) inscris ca proprietate legala (a cuiva). (In imprecatii) Veni-ti-ar (sau pieri-ti-ar) numele sau sa nu(-ti) mai aud de nume, nu ti-as mai auzi de nume, acolo sa-ti ramana numele, se spune cuiva pe care nu-l poti suferi, pe care doresti sa nu-l mai vezi niciodata, a carui moarte o doresti. ♦ (Fiz.) Sens. 2. Calificativ, atribut; porecla; p. ext. titlu, rang. ◊ Loc. adv. Cu (sau sub) nume de = a) cu titlul de, sub forma de, in chip de; b) sub pretext ca, pe motiv ca, spunand ca; ◊ Expr. (Numai) cu numele = de forma, fara sa corespunda realitatii. 3. Reputatie, faima. ◊ Expr. A scoate (sau a-i iesi, a scorni etc. cuiva) nume (rau) = a face cuiva sau a capata faima, reputatie rea, a (se) vorbi de rau despre cineva. A-si face (un) nume = a ajunge cunoscut, vestit prin actiuni pozitive. A-i merge (cuiva) numele ca = a se spune despre cineva ca 4. (Reg.) Pretext, motiv. 5. Termen generic pentru partile de vorbire care se declina; spec. substantiv. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv care deriva dintr-un verb si care denumeste pe cel ce savarseste actiunea, pe autorul actiunii. Nume predicativ = cuvant care, impreuna cu un verb copulativ, formeaza predicatul unei propozitii. – Lat. nomen.

PARTE, parti, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., in raport cu intregul; fragment, bucata, portiune. ◊ In parte = a) loc. adv. in oarecare masura, partial; b) loc. adj. si adv. separat, deosebit, unul cate unul, pe rand; c) loc. adv. facand abstractie de ceilalti, aparte. ◊ Expr. In (cea mai) mare parte = in majoritate; in buna masura. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte parte... = (despre oameni) unii... altii...; (despre lucruri) atat... cat si...; (in corelatie cu sine insusi) unii oameni..., alti oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componenta sau de esenta unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvant) = categorie de cuvinte grupate dupa sensul lor lexical fundamental si dupa caracteristicile morfologice si sintactice. Parte de propozitie = cuvant sau grup de cuvinte din alcatuirea unei propozitii, care poate fi identificat ca unitate sintactica aparte dupa functia specifica indeplinita in cadrul propozitiei. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupari. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecarui interpret sau fiecarui instrument dintr-o partitura muzicala scrisa pentru ansambluri. ♦ Spec. Portiune a corpului unui om sau al unui animal care formeaza o unitate in cadrul intregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o impartire, printr-o invoiala, dintr-o mostenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un castig (realizat in comun), pe care si-o rezerva cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea in vedere cu... A-si face parte (din...) = a-si insusi ceva (in mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia impreuna cu altul de pe urma unui castig. ♦ (Pop.) Ceea ce e harazit sau sortit (in bine sau in rau) cuiva; soarta, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existenta cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea sa convietuiasca cu cineva drag. (Fam., ca formula de juramant) Sa n-am parte de tine daca stiu. ♦ Noroc, sansa. ♦ (Concr.; pop.) Persoana considerata ca fiind predestinata sa devina sotul sau sotia cuiva ori in legatura cu care se face un proiect de casatorie. 4. Contributie in bani sau in munca la o intreprindere, la o afacere etc., dand dreptul la o cota corespunzatoare din beneficiu; (concr.) cota respectiva care revine fiecarui participant. ◊ Loc. adj. si adv. In parte = a) (care se face) in mod proportional; b) (in sistemul de arendare a pamanturilor) (care se face) in dijma, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata intr-o anumita cota din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte si parte = in parti, in cote egale. II. 1. Regiune (geografica), tinut; loc; tara. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau partile) locului = care este din (sau in) regiunea despre care se vorbeste; bastinas, originar (din...). Loc. adv. In (sau din, prin) toate partile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. In nici o parte = nicaieri. In ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? In (sau prin) partea locului = in (sau prin) regiunea despre care se vorbeste; pe acolo. In alta parte = aiurea. 2. Margine, latura, extremitate a unui lucru, a corpului unei fiinte etc.; fiecare dintre cele doua laturi sau dintre fetele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de alta parte... (sau pe de alta...) = intr-un loc..., intr-alt loc...; intr-o privinta..., in alta privinta..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Intr-o parte = stramb, oblic, piezis. La o parte: a) intr-o latura, la oarecare distanta, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau intr-o) parte = a se da in laturi, a face loc sa treaca cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (sa actioneze, sa ia pozitie). La o parte! = fereste-te! fa loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a indeparta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strange. A lasa la o parte = a renunta la..., a inceta sa... (Fam.) A fi (cam) intr-o parte = a fi zapacit, ticnit, nebun. 3. Directie, sens (in spatiu); 4. Fig. Punct de vedere intr-o problema data; privinta. Din partea mea fa ce vrei. III. Categorie sociala, profesionala etc.; tabara, grup, colectivitate; persoanele care alcatuiesc o asemenea categorie, tabara etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatalui) = care face parte din familia mamei (sau a tatalui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alaturi de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea in favoarea, in sprijinul sau. A lua (sau a tine) parte (sau partea) cuiva = a apara, a sustine; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) in partea cuiva = a semana cu cineva (din familie). Din partea cuiva = in numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; in sintagmele) Parte(a) barbateasca = (fiinta de) s*x masculin; totalitatea barbatilor. Parte(a) femeiasca = (fiinta de) s*x feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate intr-o actiune, intr-o afacere sau intr-un proces; fiecare dintre statele implicate intr-un conflict, angajate in tratative etc. ◊ Parte contractanta = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. intre care a fost incheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

EPANODA, epanode, s. f. Procedeu retoric constand in reluarea detaliata a fiecarui cuvant sau grup de cuvinte dintr-un vers. – Din fr. epanode.

REPETITIE, repetitii, s. f. 1. Repetare, reluare a acelorasi vorbe, idei, actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri (reincarcandu-se automat). ♦ Exercitiu facut de catre interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unei auditii publice. ◊ Repetitie generala = ultima repetitie (cu decoruri si costume) facuta inainte de spectacol. ♦ Reluare de catre elevi, la scoala, in cadrul unor lectii speciale, sau acasa, a materiei de invatamant deja parcurse. 2. Procedeu sintactic-stilistic care consta in intrebuintarea de doua sau de mai multe ori a aceluiasi cuvant sau a aceluiasi grup de cuvinte, pentru a exprima durata, intensitatea, distributia, progresia, succesiunea, periodicitatea sau pentru a sublinia o idee. – Din fr. repetition.

ABREVIERE ~i f. 1) v. A ABREVIA. 2) cuvant sau grup de cuvinte prescurtate. /v. a abrevia

GHILIMELE f. pl. Semn de punctuatie constand din doua virgule sau doua unghiuri mici, care izoleaza un cuvant sau un grup de cuvinte cu un anumit sens, vorbirea directa, un citat sau un titlu; semnele citarii. /<fr. guillemets

INVERSIUNE ~i f. 1) Schimbare in opus (a ordinii, a pozitiei sau a starii obisnuite). 2) lingv. Deplasare a unui cuvant sau a unui grup de cuvinte in raport cu ordinea fireasca a lor intr-o fraza sau constructie. [Sil. -si-u-] /<fr. inversion, lat. inversio, ~onis

PRESCURTARE ~ari f. 1) v. A PRESCURTA. 2) cuvant sau grup de cuvinte abreviate; abreviere. [G.-D. prescurtarii] /v. a prescurta

REPETITIE ~i f. 1) Reluare a acelorasi cuvinte, idei, actiuni. ◊ Arma cu ~ arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. 2) Munca de pregatire a interpretilor in vederea unei reprezentatii in public. 3) Proce-deu stilistic care consta in repetarea unui cuvant sau grup de cuvinte pentru a spori expresivitatea enuntului. [G.-D. repetitiei] /<fr. repetition

VEDETA³ ~e f. poligr. cuvant sau grup de cuvinte din primul rand al unui text, evidentiate prin caractere grase. /<fr. vedette, it. vedetta

EPANADIPLOZA s.f. (Lit.) Figura retorica care consta in repetarea unui cuvant (sau a unui grup de cuvinte) la sfarsitul si la inceputul unei unitati sintactice sau metrice; epanastrofa; prosapodoza; reditie. [< it. epanadiplosi, cf. gr. epanadiplosis – dublare].

EPANODA s.f. (Lit.) Figura de stil care consta in reluarea unui cuvant sau grup de cuvinte la inceputul unor unitati sintactice; regresiune (6) [in DN]. [Cf. fr. epanode, gr. epanodos – intoarcere].

REPETITIE s.f. 1. Repetare a unui cuvant, a unei idei, a unei actiuni etc. ◊ Arma cu repetitie = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ♦ Activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol sau a unui concert. 2. Procedeu stilistic care consta in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte pentru a inviora expresia, intarind ideea. 3. (Jur.) Actiunea de a cere prin justitie restituirea unei sume de bani platite fara a fi datorata. [Gen. -iei, var. repetitiune s.f. / cf. fr. repetition, lat. repetitio].

VEDETA s.f. I. Mic bastiment de razboi, pe mare sau pe fluviu, cu mica raza de actiune, folosit mai ales pentru observatii. ♦ Mica ambarcatie care se foloseste pentru comunicatiile din rada porturilor. ♦ Mic torpilor cu viteza foarte mare. II. (Poligr.) Rand tiparit cu caractere mai groase pentru a fi pus in evidenta. ♦ cuvant sau grup de cuvinte notat pe primul rand al datelor privitoare la o carte, servind la determinarea locului acesteia in catalogul de biblioteca. III. Artist(a) care detine rolul principal intr-o piesa; (p. ext.) persoana care vrea sa iasa in evidenta. [< fr. vedette, it. vedetta].

COLOCATIE s. f. 1. (log.) pozitie, clasament al unui obiect in raport cu altele. 2. (jur.) inscriere a creditorilor in ordinea in care acestia trebuie sa plateasca. 3. (lingv.) grup de cuvinte; sintagma. (<fr. collocation)

VERS s.n. 1. cuvant sau grup de cuvinte asezate potrivit anumitor reguli de masura si de cadenta si formand un rand dintr-o poezie. 2. Poezie; stih. [< lat. versus, cf. it. verso, fr. vers].

EPANALEPSA s.f. (Lit.) Figura de stil constand in repetarea intrerupta a aceluiasi cuvant sau a unui grup de cuvinte in propozitie sau vers. [< fr. epanalepse, gr. epanalepsis].

PERIFRAZA s.f. Exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce in mod obisnuit se reda printr-un cuvant; circumlocutie; grup de cuvinte care inlocuieste un termen propriu. ♦ Perifraza verbala = constructie formata dintr-un verb insotit de un semiauxiliar de modalitate sau de aspect. [< fr. periphrase, cf. lat., gr. periphrasis < peri – imprejur, phrasis – vorbire].

COORDONATIV, -A adj. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de parti de propozitie nepredicative, in relatie de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, ori regente fata de un element subordonat tuturor. (< germ. koordinativ)

EPANADIPLOZA s. f. figura retorica constand in reluarea unui cuvant sau grup de cuvinte de la inceputul unei unitati sintactice sau metrice la sfarsitul ei; epanastrofa; prozapodoza; reditie². (< it. epanadiplosi, gr. epana-diplosis)

EPANALEPSA s. f. figura retorica constand in repetarea intrerupta a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte in propozitie sau vers. (< fr. epanalepse, gr. epanalepsis)

EPANODA s. f. procedeu retoric constand in reluarea unui cuvant, sau grup de cuvinte la inceputul unor unitati sintactice; regresiune (6). (< fr. epanode, gr. epanodos)

EPIFORA s. f. 1. exagerare patologica a secretiei lacrimale. 2. procedeu stilistic constand in repetarea unui cuvant ori grup de cuvinte la sfarsitul unor unitati sintactice sau metrice; epistrofa. (< fr. epiphora, gr. epiphora)

LOCUTIUNE s. f. grup de cuvinte cu sens unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. (< fr. locution, lat. locutio)

PERIFRAZA s. f. exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce in mod normal se reda printr-un cuvant; circumlocutie; grup de cuvinte care inlocuieste un termen propriu. ♦ ~ verbala = constructie formata dintr-un verb insotit de un semiauxiliar de modalitate sau de aspect. (< fr. periphrase, lat. periphrasis, germ. Periphrase)

POLITIP s. n. grup de cuvinte sau semne tipografice, turnate intr-o singura bucata, mai ales in titluri. (< fr. polytype)

REPETITIE s. f. 1. repetare a unui cuvant, a unei idei, actiuni etc. ♦ arma cu ~ = arma cu care se pot trage mai multe focuri la rand. ◊ activitate depusa de interpreti pentru pregatirea unui spectacol, a unui concert. 2. procedeu stilistic in folosirea repetata a aceluiasi cuvant sau grup de cuvinte. (< fr. repetition, lat. repetitio)

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

LOCUTIUNE, locutiuni, s. f. grup de cuvinte cu inteles unitar, care se comporta din punct de vedere gramatical ca o singura parte de vorbire. ♦ (Inv.) Expresie. [Pr.: -ti-u-. – Var.: (inv.) locutie s. f.] – Din fr. locution, lat. locutio, -onis.

PALINDROM, palindromuri, s. n. grup de cuvinte sau cuvant care poate fi citit de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga fara sa-si piarda sensul; p. ext. joc distractiv constand in gasirea unui cuvant care citit si normal si invers, sa aiba fie acelasi inteles, fie, in al doilea caz, sa dea un alt cuvant. – Din fr. palindrome.

FAMILIE, familii, s. f. 1. Forma sociala de baza, intemeiata prin casatorie, si care consta din sot, sotie si din descendentii acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristica, trasaturi comune unui grup de persoane inrudite prin sange. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcatuita din matca, albine lucratoare si trantori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese si idealuri comune. 4. Categorie sistematica in botanica si in zoologie, inferioara ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. grup de cuvinte, derivate si compuse, formate de la acelasi cuvant de baza. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limba comuna initiala. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).

POLITIP, politipuri, s. n. (Tipogr.) grup de cuvinte sau de semne tipografice turnate intr-o singura bucata si intrebuintate des, mai ales in titluri. – Din fr. polytype.

CONSTRUCTIE, constructii, s. f. 1. Cladire executata din zidarie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care serveste la adapostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casa, edificiu, cladire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. si adv. In constructie = (aflat) in cursul procesului de construire. ♦ Alcatuire, compunere, structura. 3. (La pl.) Ramura a economiei nationale care are ca obiect efectuarea de constructii (1); ramura a tehnicii care se ocupa cu studiul, proiectarea si executarea constructiilor. ◊ Constructii de masini = ramura de baza a industriei care produce masini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramura a stiintelor care se ocupa cu studiul, proiectarea si construirea instalatiilor, masinilor etc. 4. (Lingv.) grup de cuvinte intre care exista anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele in propozitii si propozitiile in fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.

DETERMINAT ~ta (~ti, ~te) si substantival (despre cuvinte, propozitii) Care este precizat, lamurit de alte cuvinte sau grupuri de cuvinte. /v. a determina

PROTAZA ~e f. gram. (in opozitie cu apodoza) 1) grup de cuvinte sau de propozitii secundare care constituie partea intai a unei perioade. 2) Partea de la inceput a unei drame antice in care se expune subiectul. /<fr. protase

OXITONIC, -A adj. (Despre limbi) Care tinde sa plaseze accentul la sfarsitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcatuiesc o sintagma. [Cf. it. ossitonico].

LOCUTIUNE s.f. grup de cuvinte care, pierzandu-si semnificatia lor proprie, au impreuna valoarea unui singur cuvant si o functie gramaticala unica. [Pron. -ti-u-, var. locutie s.f. / cf. fr. locution, lat. locutio].

POLITIP s.n. (Poligr.) grup de cuvinte sau de semne care se intrebuinteaza des, mai ales in titluri, fiind turnate intr-un singur bloc. [< fr. polytype].

OXITONIC, -A adj. (despre limbi) care tinde sa plaseze accentul la sfarsitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte ce alcatuiesc o sintagma. (dupa it. ossitonico)

ACCENT, accente, s. n. 1. Pronuntare mai intensa, pe un ton mai inalt etc. a unei silabe dintr-un cuvant sau a unui cuvant dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca aceasta pronuntare sau alta particularitate de pronuntare. Accent ascutit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate in relief, a da atentie deosebita (unei probleme). 2. Fel particular de pronuntare, specific unui grai, unei limbi sau unei stari afective. 3. Scoatere in relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonoritatii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

REFREN, refrene, s. n. 1. cuvant, vers sau grup de versuri care se repeta dupa una sau mai multe strofe, cu rolul de a sublinia, prin repetitie, o idee poetica. 2. Fraza muzicala reluata la sfarsitul cupletelor unui cantec, in general pe aceeasi linie melodica. ♦ Tema principala a rondoului, care se repeta dupa fiecare cuplet. 3. Fig. (Depr.) cuvant, fraza, expresie care se repeta stereotip. [Pr. si: refrenuri] – Din fr. refrain.

ACOLADA ~e f. Semn grafic in forma de arc, care uneste intr-un grup mai multe cuvinte, formule, cifre. /<fr. accolade

CONSTRUCTIE ~i f. 1) Proces de construire. 2) Obiectiv care se construieste. 3) Obiectiv construit. 4) Ansamblu al tehnologiilor care permit construirea diferitelor obiective. 5) Industrie care se ocupa de construirea diferitelor obiective. 6) lingv. grup stabil de cuvinte. 7) Mod de esalonare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. [Art. constructia; G.-D. constructiei; Sil. -ti-e] /<fr. construction, lat. constructio, ~onis

CONSTRUCTIE s. f. 1. faptul de a construi; construire. ◊ alcatuire, compunere. 2. cladire, lucrare, edificiu. ◊ (pl.) ramura a economiei nationale care are ca obiect executarea cladirilor. 3. ~ i de masini = ramura a industriei care produce masini, unelte, instalatii, utilaje. 4. grup (stabil) de cuvinte intre care exista anumite raporturi gramaticale. ◊ mod de aranjare a cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraza. (< fr. construction, lat. constructio)

EXPRESIE s. f. 1. imbinare de cuvinte, constructie sintactica prin care se exprima o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprima (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. infatisare a fetei reflectand o stare sufleteasca. 4. formula care exprima raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)

FAMILIE s. f. 1. forma istorica de comunitate umana, grup de oameni legati prin consangvinitate si inrudire; (spec.) grup social avand la baza casatoria, alcatuit din soti si copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. ~ lexicala = serie de cuvinte inrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la acelasi cuvant de baza. ◊ grup de limbi cu trasaturi comune care provin din aceeasi limba initiala. 4. diviziune a ordinului, mai mare decat genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinatii chimice cu trasaturi comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. 6. (mat.) multime de drepte, curbe sau suprafete care au o caracteristica intrinseca comuna, ecuatiile lor continand un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

ALITERATIE, aliteratii, s. f. 1. Procedeu stilistic care consta in repetarea aceluiasi sunet sau a unui grup de sunete in cuvinte care se succeda. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe in stari de puternica e*******e psihica. – Din fr. alliteration.

SIMBOLISM s. n. Sistem de simboluri (1), reprezentare prin simboluri. ♦ Spec. Totalitate a simbolurilor proprii unei religii; reprezentare a dogmelor, a preceptelor religioase prin simboluri (1). 2. Curent programatic in literatura si arta universala, constituit la sfarsitul secolului XIX, potrivit caruia valoarea fiecarui obiect si fenomen din lumea inconjuratoare poate fi exprimata si descifrata cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. ◊ Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvant sau a unui grup de sunete de a sugera sau de a intari notiunea pe care o desemneaza sau o anumita atitudine fata de ea; legatura dintre un sunet sau un grup de sunete si o anumita idee. – Din fr. symbolisme.

ACOLADA s.f. 1. Ceremonial medieval la primirea cuiva in randul cavalerilor, constand dintr-o imbratisare si o lovitura usoara cu latul spadei, data de investitor celui investit. 2. Forma de bolta ca o paranteza culcata, caracteristica stilului gotic si arhitecturii de la inceputul Renasterii. 3. Semn grafic care serveste la reunirea intr-un grup a mai multor cuvinte, formule, portative muzicale etc. [< fr. accolade < lat. ad – la, collum – gat].

ALITERATIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiasi sunet (consoana) sau grup de sunete in cuvinte care se succeda; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe in stari de puternica e*******e psihica. ◊ tendinta patologica, obsedanta spre rima, realizata prin repetarea de silabe. (< fr. alliteration)

ALITERATIE (< fr.) s. f. Procedeu stilistic constand in repetarea aceluiasi sunet, de obicei consoana, sau a acelorasi grupuri de sunete in cuvinte care se succed.

DISLOCARE s.f. Actiunea de a (se) disloca si rezultatul ei; dislocatie. ♦ Ruptura produsa in scoarta terestra de catre fortele tectonice, prezentand o deplasare a elementelor geologice respective. ♦ Separare a doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte intre determinat si determinant. [< disloca].

METATEZA s.f. 1. Intervertire a ordinii unor sunete sau a unor grupuri de sunete intr-un cuvant. ♦ Schimbare accidentala a locului unui cuvant intr-o propozitie. 2. Figura retorica prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut si i se prezinta evenimente ale viitorului sau se anticipeaza unele obiectii posibile. [< fr. metathese, cf. gr. metathesis – deplasare].

DISLOCA vb. I. tr., refl. a (se) urni, a (se) misca din loc, a (se) stramuta, a (se) desprinde din intreg. ◊ (despre oase) a scoate, a face sa iasa din incheieturi, a (se) dezarticula, a (se) luxa. ◊ (despre trupe) a (se) misca, a (se) porni dintr-un anumit loc. ◊ a separa doi termeni dintr-un grup sintactic prin introducerea de cuvinte intre determinat si determinant. II. refl. (despre straturi geologice) a se deplasa sub actiunea miscarilor tectonice. (< fr. disloquer, lat. dislocare)

METATEZA s. f. 1. intervertire a ordinii unor (grupuri de) sunete intr-un cuvant. 2. figura retorica prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut si i se prezinta evenimente ale viitorului sau se anticipeaza unele obiectii posibile. (< fr. metathese, gr. metathesis)

SCART s. n. problema enigmistica in care prin extragerea uneia sau a mai multor litere, a unei silabe ori a unui grup de litere dintr-un cuvant se obtine un cuvant cu un inteles nou. (< it. scarto)

SINTAGMA, sintagme, s. f. Unitate semantico-sintactica stabila, formata dintr-un grup de doua sau mai multe cuvinte intre care exista raporturi de subordonare; p. ext. locutiune; expresie. – Din fr. syntagme.

AFEREZA ~e f. Suprimare a unui sunet sau a unui grup de sunete la inceputul unui cuvant. /<fr. apherese, lat. aphaeresis

AFEREZA, afereze, s. f. Cadere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la inceputul unui cuvant. – Din fr. apherese, lat. aphaeresis.

APOCOPA, apocope, s. f. (Fenomen fonetic care consta in) disparitia unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfarsitul unui cuvant. – Din fr. apocope, lat. apocopa.

APOCOPA ~e f. Cadere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfarsitul unui cuvant. /<fr. apocope, lat. apocopa

APOCOPA s.f. 1. Cadere a unui sunet, a unei silabe sau a unui grup de silabe de la sfarsitul unui cuvant. 2. Fractura in care o parte a osului este pierduta. [< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo – afara, koptein – a taia].

SINCOPA s.f. 1. Pierdere a sensibilitatii si a miscarilor voluntare datorita incetarii subite momentane sau definitive a functiei inimii, insotite de intreruperea respiratiei. 2. (Muz.) Efect ritmic cu caracter dinamic, obtinut prin mutarea accentului unei masuri de pe timpul tare pe cel slab. 3. Suprimarea unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate din interiorul unui cuvant. [Cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synkope < syn – cu, koptein – a taia].

AFEREZA s. f. 1. suprimare a vocalei initiale, a unui grup de sunete de la inceputul unui cuvant. 2. poezie rebusista din doua parti, prima definind un cuvant-baza din care, suprimand prima litera, se obtine un alt cuvant, definit in a doua parte. 3. figura retorica prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enuntandu-se ceea ce este demn de retinut. (< fr. apherese)

DISLOCA, disloc, vb. I. Tranz. si refl. A (se) misca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a (se) desprinde (din intregul din care face parte). ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-si modifica pozitia initiala (orizontala). ♦ Tranz. si refl. (Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru) din articulatii. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-un loc in altul, a le schimba dintr-o garnizoana in alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup sintactic prin introducerea intre ei a unui cuvant sau a mai multor cuvinte. – Din fr. disloquer, lat. dislocare.

SINCOPAT, -A, sincopati, -te, adj. 1. (Despre muzica, in special despre muzica de jaz) Caracterizat prin folosirea sincopei (2). 2. (Fon.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Disparut in interiorul unui cuvant prin sincopa (3). – V. sincopa. Cf. syncope.

ALITERATIE s.f. (Lit.) Repetare a aceluiasi sunet sau a acelorasi grupuri de sunete in doua sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliteratiune s.f. / cf. fr. alliteration, it. aliterazione, lat. alliteratio].

SINCOPAT, -A adj. 1. (Despre muzica) Care foloseste sincopa (2). 2. (Despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Disparut din interiorul unui cuvant prin sincopa (3). [< sincopa].

ORIGINE s. f. 1. inceput, provenienta; izvor, obarsie. 2. apartenenta prin nastere la o anumita familie, la un grup social, o natiune etc. ◊ etimologie (a unui cuvant). 3. (mat.) punct fix de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. (< lat. origo, -ginis, fr. origine)

SINCOPAT, -A adj. 1. (despre muzica) care foloseste sincopa (2). 2. (despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) disparut din interiorul unui cuvant prin sincopa (3). (< dupa fr. syncope)

TERMINATIE, terminatii, s. f. 1. Parte terminala a unui lucru. 2. Sunet sau grup de sunete care se afla la sfarsitul unui cuvant; terminare (2). ♦ (Rar) Desinenta. – Din lat. terminatio.

SINCOPA, sincope, s. f. 1. Incetare subita (momentana sau definitiva) a functiei inimii, cu intreruperea respiratiei si pierderea sensibilitatii si a miscarilor voluntare. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obtinut prin mutarea accentului unei masuri de pe timpul tare pe cel slab anterior. 3. Fenomen fonetic care consta in disparitia unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate intre doua consoane ale unui cuvant. 4. (Rar) Intrerupere, pauza. – Din fr. syncope.

TERMINATIE s.f. 1. Partea terminala a unui lucru. 2. (Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se afla la sfarsitul unui cuvant. ♦ (Rar) Desinenta. [Gen. -iei. / cf. lat. terminatio, fr. terminaison].

JOC ~uri n. 1) Activitate fizica sau mintala desfasurata din placere. ◊ ~ de societate distractie la care participa un grup de persoane lansate in dezlegarea unor probleme amuzante. ~ de cuvinte efect verbal, cu caracter de gluma, obtinut prin imbinarea unor cuvinte asemanatoare ca forma dar deosebite ca sens. A-si bate ~ de cineva a lua in ras pe cineva. 2) Distractie (a copiilor) lipsita de griji; joaca. 3) Competitie sportiva (de fotbal, de baschet etc.). ◊ ~uri olimpice competitii sportive, sub forma de manifestari internationale de mare amploare, care au loc o data la patru ani. 4) Dans popular. A lua la ~ . 5) Petrecere cu dansuri la tara; hora. ◊ A intra in ~ a lua parte la ceva; a participa. 6) Miscare repede si neregulata a ceva. ◊ ~ul valurilor. 7) tehn. Posibilitate (limitata) de deplasare independenta a pieselor dintr-un ansamblu. /<lat. jocus

FAMILIE ~i f. 1) grup de persoane inrudite prin casatorie sau prin sange care traiesc impreuna (sot, sotie, descendentii acestora). 2) Succesiune de generatii ce se trag dintr-un stramos; neam; semintie. ◊ ~ de limbi grup de limbi inrudite, care provin din aceeasi limba initiala. ~ de cuvinte totalitate a cuvintelor compuse si derivate formate de la radacina aceluiasi cuvant. 3) fig. Reuniune de oameni sau de popoare legate intre ele prin interese si idealuri comune. 4) biol. Categorie sistematica superioara genului si inferioara ordinului. [Art. familia; G. D. familiei; Sil. -li-e] /<lat. familia, fr. famille

JARGON -oane n. Limbaj particular al unui grup social sau profesional, caracterizat printr-o gramatica proprie si prin cuvinte codificate, conventionale. ~onul hotilor. /

ARGOU, argouri, s. n. Limbaj conventional al unui grup social care, spre a nu fi inteles de restul societatii, foloseste cuvinte speciale (regionale si straine), da sensuri noi unor cuvinte cunoscute etc. – Fr. argot.

SIGLA, sigle, s. f. Prescurtare conventionala formata din litera initiala sau din grupul de litere initiale folosite in inscriptii, in manuscrise etc. pentru a evita cuvintele sau titlurile prea lungi. – Din fr. sigle, lat. sigla.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Constructie concisa care exprima, de obicei in mod figurat, o idee. ♦ cuvant. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimica etc. ♦ Infatisare care reflecta starea sufleteasca a omului; reflectarea starii interioare a cuiva (in privire, figura). 3. grup de numere, litere etc. legate intre ele prin simboluri de operatii matematice (adunare, inmultire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

grup ~uri n. 1) Ansamblu de fiinte sau de lucruri asemanatoare, aflate impreuna sau in vecinatate. ~ de elevi. ~ de cuvinte. ◊ In ~ in colectiv; impreuna. 2): ~ sanitar incapere inzestrata cu closet, chiuveta (uneori si cu cada). 3) Asociatie bazata pe idei, conceptii, scopuri sau activitate comuna; grupare. ~ social. ~ parlamentar. 4) Ansamblu de persoane, fenomene sau obiecte cu trasaturi comune. ~ etnic. ~ de limbi. /<fr. groupe

CAREU s.n. 1. Asezare in forma de patrat a unor persoane, a unor obiecte etc. ♦ Fiecare dintre patratele care alcatuiesc un caroiaj. 2. Portiune patrata, marcata cu alb, a terenului pe care se desfasoara un joc; (p. ext.) teren de sport. 3. Patrat de cuvinte incrucisate. 4. (Mar.) Incapere pe o nava servind ca sala de mese, de lectura sau de recreatie pentru ofiteri. 5. grup de patru carti de aceeasi valoare (la unele jocuri de carti). 6. (Arhit.) Parte a unei biserici unde nava se intersecteaza cu transeptul. [Pl. -euri-, -ee. / < fr. carre].

ORIGINE s.f. 1. Obarsie; inceput; izvor. 2. Faptul de a se trage dintr-o familie, dintr-un popor etc.; apartenenta prin nastere la o anumita familie, un grup social, o natiune etc. 3. (Mat.) Punct fix de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. ♦ Etimologie (a unui cuvant). [< lat. origo, originis, cf. fr., it. origine].

ORIGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru, a unui fenomen; inceput, provenienta; izvor, obarsie. ◊ Loc. adj. De origine = a) de provenienta, de natura; b) originar. 2. Apartenenta prin nastere la o anumita familie, la un anumit grup social, la o anumita natiune. ◊ Loc. adj. De origine = de obarsie, de bastina, de neam, de nationalitate. ♦ Etimologie (a unui cuvant). 3. Punct pe o linie, pe o suprafata sau in spatiu, de la care se masoara coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un sistem de numerotatie sau cu o gradatie, de la care incepe numerotatia sau gradatia. [Var.: origina s. f.] – Din lat. origo, -inis, fr. origine.

RADICAL⁴ ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. grup de atomi care se comporta in reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvant, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal

SLANG [SLENG] s. n. 1. ansamblu de cuvinte si expresii de origine populara pe care englezii le folosesc in vorbirea curenta. 2. argou englez al unei meserii, al unui grup social. (< engl. slang)

NEUMA s. f. semn de notatie muzicala constand din puncte si virgule fara portativ, in evul mediu pentru cantarea liturgica. ◊ grup de note emise dintr-o singura respiratie. ◊ parte dintr-o fraza muzicala bisericeasca a carei ultima silaba se prelungeste sau care este cantata fara cuvinte. (< fr. neume, lat. neuma)

GEN ~uri n. 1) grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris

RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].

SIR ~uri n. 1) grup de obiecte sau de fiinte aranjate unele langa altele in linie; rand. ◊ In ~ in rand. ~uri-~uri unii dupa altii. A se tine ~ a urma unul dupa altul. 2) Serie de cuvinte care formeaza o linie orizontala intr-un text; rand. 3) Succesiune de elemente omogene; rand; serie. ~ de munti. ~ de case. 4) Inlantuire logica a faptelor sau a ideilor intr-o relatare. ◊ Fara ~ fara nici o legatura logica. /<lat. sira

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

REFREN s. n. 1. vers (grup de versuri) repetat dupa fiecare strofa a unei poezii sau dupa un cuplet. 2. fraza muzicala care se repeta dupa fiecare cuplet al unui cantec. ◊ sectiunea de baza a rondoului, care se repeta de mai multe ori. 3. (fig.) cuvant, fraza, expresie care se repeta stereotip. (< fr. refrain)

SFICHI, (I) interj., (II) sfichiuri, s. n. I. Interj. cuvant care imita suieratul biciului. II. S. n. 1. Capatul subtire si neimpletit al biciului; pleasna. ♦ Lovitura data cu varful biciului. ♦ Fig. Vorba rautacioasa, rautate, impunsatura. ◊ Expr. A lua (pe cineva) in sfichi = a intepa cu vorba; a ironiza. 2. Manunchi, grup de fire de par. – Onomatopee.

TEMA s.f. 1. Subiect, materie, problema (principala) care urmeaza sa fie lamurita; ideea fundamentala care se dezvolta intr-o expunere, intr-o opera literara etc. ♦ grup de fenomene, de aspecte ale vietii materiale si spirituale prezente in opera de arta. ♦ Motiv melodic al unei compozitii muzicale, pe care se compun variatiunile. 2. Subiect de compozitie pentru scolari. ♦ Lucrare (scrisa) pregatita de un scolar. 3. (Gram.) Parte a unui cuvant alcatuita de radacina, impreuna cu prefixele si sufixele. [Cf. fr. theme, it. tema, lat. thema < gr. thema – subiect].

INVARIANT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj. 1. Care rezulta din separarea si generalizarea celor mai esentiale particularitati proprii unui grup de fenomene; care este detasat de raporturi sau de legaturi concrete. Stiinta abstracta. ♦ (Substantivat, n.) Abstract verbal = substantiv derivat de la un verb, denumind actiunea acestuia. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice (si nu de date concrete); rupt de viata reala. ♦ (Substantivat, n.) cuvant abstract (1). 2. Care este conceput (prea) general, (prea) teoretic; greu accesibil intelegerii. – Germ. abstrakt (lat. lit. abstractus).

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea insusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile in care exista in realitate. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput in mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de inteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S. n., adj. (cuvant) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.