JAZ s.n. 1. Muzică modernă de dans, cu ritm viu, sincopat. 2. Orchestră formată de obicei din instrumente de suflat și de percuție, care execută acest gen de muzică; jazband. [Pron. geiz, pl. -zuri, scris și jazz. / < fr., engl., americ. jazz].

DISCO² adj. inv., s. n. (gen de muzică) de factură modernă, după care se dansează în discoteci. (< engl., fr. disco)

JAZ GEZ/ s. n. 1. muzică modernă cu ritm viu, sincopat, cu caracter de improvizație, preluat din folclorul negrilor din America. 2. orchestră formată din instrumente de suflat și de percuție, care execută acest gen de muzică: jazband. (< fr., amer. jazz)

MELOTERAPÍE s.f. Metodă de tratament prin muzică. [gen. -iei. / < fr. mélothérapie, cf. gr. melos – cântec, therapeia – tratament].

CALISTENÍE s.f. Ansamblu de exerciții fizice pentru copii, care constau în special din mișcări rapide (marșuri și dansuri), făcute în ritmul muzicii. [gen. -iei. / < fr. callisthénie, cf. gr. kallos – frumos, sthenos – forță].

MELOFOBÍE s.f. Dispreț, aversiune față de muzică. [gen. -iei. / < fr. mélophobie, cf. gr. melos – muzică, phobos – teamă].

MELOMANÍE s.f. Pasiune, preferință deosebită pentru muzică. [gen. -iei. / < fr. mélomanie, cf. gr. melos – cântec, mania – pasiune].

muzicOGRAFÍE s.f. Totalitatea studiilor care se ocupă cu muzica. [gen. -iei. / < fr. musicographia].

MUZICOMANÍE s.f. Pasiune pentru muzică. [gen. -iei. / < fr. musicomanie, cf. lat. musica – muzică, gr. mania – nebunie].

RECITATÍV, recitative, s. n. gen de muzică vocală (executată de solist), cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonații și prin ritmică asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii. – Din fr. récitatif.

FLAMÉNCO s. n. gen al muzicii populare spaniole, la țiganii din Andaluzia, care combină cântecul și dansul pe un acompaniament de chitară și castaniete. ◊ (adj.) stil ~ = stil melodic de interpretare vocală cu efect de falset. (< sp. flamenco)

RECITATÍV s. n. gen al muzicii vocal-simfonice care, prin intonația și ritmica vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, precedă sau separă ariile. (< germ. Rezitativ, fr. récitatif, it. recitativo)

LATÍNO s. n. gen de muzică foarte ritmată originară din America de Sud. ◊ (Adjectival) Muzică latino. – Din fr. latino

RAHMANINOV, Serghei Vasilievici (1873-1943), compozitor, pianist și dirijor rus. Reprezentant de seamă al artei pianistice universale. După ce a activat ca dirijor al Teatrului Mare din Moscova (1904-1906), a emigrat în Franța (1917), apoi s-a stabilit definitiv în S.U.A. (1918). Legat de sistemul tonal, este considerat ultimul compozitor romantic. Inventivitate melodică și stil pianistic personal. muzică de un lirism tumultuos, A scris în toate genurile (lieduri, muzică de cameră, simfonică, operă), dar a excelat în creația pianistică (patru concerte, piese pentru pian). Remarcabil interpret al muzicii lui Beethoven și Skriabin. Pianist virtuoz, și-a înregistrat propriile creații.

SECVÉNȚĂ s. f. 1. succesiune de fenomene fizice; ordinea de variație în timp a mărimilor unui sistem. 2. șir de imagini sau de scene dintr-un film care formează o unitate. ◊ (fig.) serie de fapte, evenimente, stări etc. care se succedă într-o anumită ordine, formând un tot. 3. (muz.) transpunere, riguroasă sau liberă, pe alte teme a unei structuri melodice sau armonice; progresie (2). ◊ gen de cântări în muzica bisericească medievală care foloseau acest procedeu. (< fr. séquence, it. sequenza, lat. sequentia)

LÍRIC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă sentimente intime prin intermediul mijloacelor artistice. Poezie ~că. ◊ gen ~ gen literar care reflectă realitatea prin prisma sentimentelor și emoțiilor poetului. 2) fig. (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește afectivitate sporită (ca de poet); sentimental. Pornire ~că. 3) (despre poeți) Care scrie în genul liric. 4) Care ține de muzica de operă. Comedie ~că. Teatru ~. 5) (despre voce) Care are sonoritate sentimentală. Artist ~. /<fr. lyrique, lat. lyricus, ngr. lyrikós

DIAFONÍE s.f. 1. Auzire a unei convorbiri telefonice de pe un circuit pe altul. 2. (Muz.) Acord muzical în care un sunet este susținut de octava, cvarta sau cvinta lui corespunzătoare. ♦ muzică veche pe două voci. [gen. -iei. / < fr. diaphonie, cf. gr. diaphonia].

muzicOLOGÍE s.f. Disciplină care studiază istoria și teoria muzicii, cultura muzicală a popoarelor. [gen. -iei. / < fr. musicologie].

BALÉT s. n. 1. gen de spectacol alcătuit din dans, muzică și (uneori) pantomimă; dans artistic cu figuri pe o temă dată; compoziția muzicală corespunzătoare. 2. ansamblu de balerini și balerine. (< fr. ballet, it. balletto)

REVÍSTĂ s. f. 1. publicație periodică cu articole, studii, recenzii etc. din domenii variate sau de strictă specialitate. 2. (mil.) ~ de front (sau de bord) = inspecție a trupelor (sau a echipajului navei) de către comandant pentru verificarea gradului de pregătire, a stării echipamentului, armamentului și tehnicii de luptă. ♦ a trece în ~ = a) a face inspecția trupelor; b) a examina pe rând anumite fapte. 3. gen de spectacol de estradă cu muzică, dans, cuplete și scenete vesele. (< it. rivista, după fr. revue)

PEISÁJ ~e n. 1) Colț din natură reprezentând un ansamblu estetic. 2) Reprezentare artistică (în pictură, literatură, muzică etc.) a unui colț din natură. 3) gen artistic corespunzător (pictural, literar, muzical etc.). [Sil. pe-i-] /<fr. paysage

MUZICOTERAPÍE s.f. (Med.) Tratament al anumitor boli nervoase cu ajutorul audițiilor muzicale. [gen. -iei. / < fr. musicothérapie, cf. lat. musica – muzică, gr. therapeia – îngrijire].

ASTAIRE [əstéər], Fred (pseud. lui Frederik E. Austerlitz) (1899-1987), dansator, coregraf și actor american de film. Remarcabile creații și performanțe coregrafice, în stil step, cu contribuții la dezvoltarea mijloacelor de expresie ale genului („Divorțul vesel”, „Farandola”, „Swing”, „Hanul melodiilor”, „muzică nostimă”).

REGGAE [rége] (cuv. engl.) subst. gen muzical originar din Jamaica, provenind din muzica ska care se dezvoltă în anii 1970-1980. Popularitate mondială datorată lui Bob Marley, Jimmy Cliff și Peter Tosh.

POLIMETRÍE s.f. Combinarea simultană a două sau a mai multor feluri de măsuri în muzica scrisă pentru două sau mai multe voci. [gen. -iei. / < it. polimetria, cf. gr. polys – mult, metron – măsură].

METABÓLĂ I. adj. (despre insecte) care suferă metamorfoză. II. s. f. 1. (în muzica elină) modificare (accidentală) a modului sau a genului. 2. procedeu retoric prin care se repetă cuvintele spuse anterior, dar în altă ordine. (< fr. métabole, gr. metabole)

HALLYDAY [hælidei], Johnny (pe numele adevărat Jean-Philippe Smet) (n. 1943), cântăreț francez. A debutat (1959) ca șansonetist, apoi a devenit un promotor al rock-and-roll-ului francez, în perioada în care în S.U.A., genul se apropia de apus. Contestat de mișcarea muzicii alternative, după un deceniu mai dificil, la începutul anilor ’80 revine în forță cu albume mai complexe („Rock’n’roll Attitude”, 1985) și o carieră cinematografică de același nivel. Roluri în filme („Detectivul”).

PARAMUZÍE s.f. (Med.) Tulburare a posibilității de a reproduce tonuri muzicale. [gen. -iei. / < fr. paramusie, cf. gr. para – lângă, mousa – muzică].

SIMFONÍSM s.n. Totalitatea principiilor care stau la baza creației simfonice și a muzicii instrumentale în genere. ♦ Concepție care promovează ideea transformării genurilor muzicale într-un domeniu de pură expresie sau virtuozitate. [< fr. symphonisme].

SINGSPIEL s.n. gen de teatru muzical de tip popular, în care muzica alternează cu părțile vorbite. [Pron. zíng-spil. / < germ. Singspiel].

SIMFONÍSM s. n. totalitatea principiilor care stau la baza creației simfonice și a muzicii instrumentale în genere. ◊ concepție care promovează ideea transformării genurilor muzicale într-un domeniu. (< fr. symphonisme)

SINGSPIEL [ZÍNG-ȘPIL] s. n. gen de teatru muzical de tip popular, în care muzica alternează cu părțile vorbite. (< germ. Singspiel)

CHEIRONOMÍE s. f. gen de dirijat coral prin mișcările mâinilor și degetelor, în muzica bisericească. (< germ. Cheironomie)

CONTRAPÚNCT s. n. 1. prezența simultană a două sau mai multe melodii cu caracter independent. ◊ melodie care se cântă concomitent cu tema într-o lucrare muzicală. 2. tehnica de a compune muzică pe mai multe voci. ◊ disciplină muzicală care studiază acest gen de compoziție. (< it. contrappunto, fr. contrepoint)

RB (rhythm and blues), muzică de dans specifică populației afro-americane, provenind din blues și gospel, lansată la începutul anilor ’40 ai sec. 20. Contribuie la apariția rock and roll-ului ca muzică a albilor americani. Din RB s-au desprins noile genuri: soul, funk, disco.

CAFE n. : ~-concert [pr.: café-consér] 1) muzică instrumentală de largă accesibilitate, executată într-un restaurant. 2) Spectacol de gen ușor, conținând numere recreative (dansuri, acrobații, cântece); spectacol de revistă; varieteu. / Cuv. fr.

ANTIFONÍE s.f. Nume dat în muzica antică modului de a cânta pe mai multe voci, opus omofoniei. [gen. -iei. / cf. fr. antiphonie, gr. antiphonia].

GRAFÍSM s. n. 1. redare în linii simple, grafice; simplitate; simplificare. ◊ manieră de a prezenta o imagine fotografică astfel încât liniile ei principale să se ordoneze după un ritm care îi dă echilibru și unitate. 2. tendință de a da prioritate elementelor grafice într-o operă de artă. 3. (muz.) gen de compoziție contemporan în care partitura conține desene ce trebuie să sugereze interpreților improvizarea muzicii. (< fr. graphisme)

ACÚSTICĂ s.f. 1. Parte a fizicii care studiază sunetele. ♦ Disciplină muzicală care studiază sunetele folosite în muzică și legile perceperii lor. 2. Calitatea de a asigura o bună propagare și percepere a sunetelor. [gen. -cii. / < fr. acoustique].

POPOVICI, Doru (n. 1932, Reșița), compozitor și muzicolog român. Autor prolific, abordând majoritatea genurilor muzicale. Influențat de impresionismul francez, apoi sinteză între tehnica serială și modală (opere, simfonii). Ulterior, valorifică muzica bizantină și psaltică. Lucrări axate pe importanța melodiei, privită ca expresie a lirismului. Opere („Prometeu”, „Mariana Pineda”), cantate („Porumbeii morți”, „Omagiu lui Palestrina”), poeme, schițe simfonice, concerte și simfonii („Codex Caioni pentru orchestră de coarde”), muzică de cameră, vocală, instrumentală și corală.

BALÉT s.n. 1. Dans artistic ale cărui figuri reprezintă un anumit subiect, executat de una sau de mai multe persoane după o muzică anume compusă. ◊ Maestru de balet = conducător și regizor al unui spectacol de balet. ♦ Compoziție muzicală după care se execută acest gen de dans. 2. Ansamblu de baletiști și de baletiste. 3. Reprezentație compusă din dansuri și din pantomime interpretate pe muzică. [Pl. -te, -turi. / < fr. ballet, it. balleto].

RAVEL, Maurice (1875-1937), compozitor francez. Scriitură excelând prin limpezime și puritate, prin perfecțiunea orchestrației, lirismul profund și inventivitate. A adus modificări majore în limbajul armonic al epocii, fără a se rupe de sistemul tonal. muzică de un mare rafinament, plină de poezie, dar de o mare claritate formală. A compus în toate genurile, de la lucrări camerale (vocale sau instrumentale, în mod deosebit pentru pian), până la piese simfonice („Bolero”, „Valsul”, „Rapsodia spaniolă”), balet („Daphnis și Chloé”) și operă („Ora spaniolă”).

MÉTRICĂ s.f. 1. Parte a poeticii cuprinzând regulile privitoare la structura ritmică a versurilor. 2. Ramură a muzicii care se ocupă cu studiul metrului² (2) [în DN]. 3. (Mat.) Sistem de măsuri care se asociază unei măsuri date. [gen. -cii. / < fr. métrique, germ. Metrik, cf. gr. metrike < metron – măsură].

BATERÍE s.f. 1. Subunitate de artilerie care cuprinde mai multe tunuri, un număr de militari care le mânuiesc, utilajul și mijloacele de transport necesare. ♦ Terasament care protejează tunurile în poziție de tragere. ♦ Șir de tunuri aflate de fiecare latură a unui bastiment de război. 2. Ansamblu de aparate, de mașini etc. cu care se face aceeași operație. ◊ Baterie electrică = reunire de mai multe pile sau de acumulatoare electrice. 3. Vas cu gheață folosit pentru a răci vinul și sifonul din sticle. 4. Grupul instrumentelor de percuție într-o orchestră de muzică ușoară sau de jaz. 5. Baterie de teste = grup de mai multe teste legate împreună printr-un scop comun. [gen. -iei. <fr. batterie, it. batteria].

POLIFONÍE s.f. 1. (op. omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. ♦ muzică vocală contrapunctică. 2. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. [gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].

MASCARÁDĂ s. f. 1. mascare, deghizare; ceată de oameni mascați. 2. (fig.) înscenare, prefăcătorie. 3. gen de divertisment de origine italiană, cu caracter aristocrat, în care subiectele, mitologice sau alegorice, interpretate de persoane mascate, erau acompaniate de muzică și dans; versurile corespunzătoare. (< fr. mascarade)

RADU, Ioana (1917-1990, n. București) (pseudonimul Ioanei Braia), cântăreață de muzică populară și romanțe. A fost una dintre cele două câștigătoare ale concursului organizat în 1936 de Societatea Română de Radiodifuziune, pentru depistarea de tineri interpreți de muzică populară. Creatoare de stil în muzica de concert, s-a distins prin timbrul particular, grav al vocii și prin sensibilitatea interpretării, realizând versiuni antologice în ambele mari genuri pe care le-a frecventat.

AUDÍȚIE s.f. Faptul de a audia (2) ; (spec.) audiere de muzică cu un auditoriu restrâns. ◊ A executa (o bucată muzicală) în primă audiție = a cânta (o bucată) pentru prima dată în fața publicului. [gen. -iei, var. audițiune s.f. / cf. fr. audition, lat. auditio].

ESTRÁDĂ s. f. 1. platformă într-o sală sau în aer liber, pe care au loc reprezentații artistice; platformă ridicată deasupra solului. ♦ de ~ = (despre teatru, muzică, concerte, spectacole) ușor, variat, distractiv, satiric. ◊ parte a podelei, mai ridicată, pe care se așază catedra într-o clasă, într-un amfiteatru etc. 2. gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând piese vocale și instrumentale cu caracter dansant, satiric, umoristic. (< fr. estrade)

INSTRUMENTÁȚIE s.f. 1. Etapă în procesul de creație a unei piese muzicale pentru orchestră, în care autorul repartizează ceea ce revine fiecărui instrument în parte. ♦ Ramură a muzicii care se ocupă de descrierea particularităților fiecărui instrument. 2. Extragere a unei unelte sau a unei piese rămase din întâmplare într-un puț de petrol. [gen. -iei. / cf. fr. instrumentation].

BALÉT, balete, s. n. 1. gen de dans artistic cu figuri executate după o compoziție muzicală anume întocmită sau adaptată. ♦ Reprezentație teatrală constând din dansuri și mișcări mimice însoțite de muzică. ♦ Compoziție muzicală scrisă pentru astfel de reprezentații. 2. Ansamblu, trupă de baletiști și baletiste. – Fr. ballet (it. balletto).

AMUZÍE s.f. (Liv.) Ignoranță (mai ales în ceea ce privește muzica). ♦ Pierdere patologică a posibilității de a reproduce sau de a recunoaște o melodie, a perceperii tonurilor sau a însușirii de a înțelege expresivitatea muzicală; surditate. [gen. -iei. / cf. fr. amusie, lat. amusia, gr. amousia].

FANTEZÍE s.f. 1. Imaginație artistică creatoare. ♦ Imaginație; reverie. 2. Ciudățenie, capriciu. 3. (la pl.) Plăsmuiri. 4. Piesă de muzică instrumentală care nu are o formă prestabilită. V. parafrază. ♦ Piesă instrumentală în stil contrapunctic, a cărei muzică are un caracter neobișnuit, fantastic. 5. (Și în forma fantaisie) Țesătură al cărei colorit și textură sunt astfel făcute încât să permită maxima imaginație a autorului. [gen. -iei, var. fantasie, fantesie, fantazie s.f. / < fr. fantaisie, cf. it. fantasia, gr. phantasia].

LÍRIC, -Ă I. adj. 1. (despre poezii) care exprimă direct sentimente și emoții în legătură cu realitatea. ♦ gen ~ = gen literar cuprinzând opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor și emoțiilor poetului. ♦ (fig.) sentimental, sensibil. 2. (despre poeți; și s.) care scrie poezii lirice (1). 3. referitor la muzica de operă. ♦ (despre voce) caracterizată prin sonoritate dulce, lipsită de încordare, prin mobilitate. II. s. f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirică, genul liric. (< fr. lyrique, lat. lyricus)

KABÚKI (cuv. japonez: ka „cântec” + bu „dans”) subst. gen de teatru clasic japonez, cea mai populară formă de spectacol începând cu sec. 16 până în zilele noastre. Este o artă complexă și sintetică, recurgând la muzică, dans, interpretare actoricească, literatură și arte plastice. Din sec. 17, este interpretat numai de bărbați. Printre reprezentanții de seamă: Sakata Tōjūrō I (1647-1709), Tsuruya Namboku IV (1755-1829), Kawatake Mokuami (1816-1893).

LÍRIC, -Ă adj. 1. Care exprimă direct sentimente și emoții în legătură cu realitatea. ◊ gen liric = gen literar cuprinzând opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor și a emoțiilor poetului. ♦ (Fig.) Sentimental, sensibil. 2. (Despre poeți; adesea s.) Care compune poezii lirice. 3. Referitor la muzica de operă. ♦ (Despre voce) Care se caracterizează prin sonoritate dulce lipsită de încordare, prin mobilitate. [Cf. fr. lyrique, lat. lyricus, gr. lyrikos < lyra – liră].

SERENÁDĂ s.f. Concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic care se execută seara sau noaptea sub fereastra cuiva în semn de omagiu sau de dragoste; compoziție muzicală pentru acest gen de concert. [Var. serenată s.f. / < fr. sérénade, cf. it., sp. serenata < lat. serenus – senin, germ. Serenade].

HALEY [héili], Bill (pe numele adevărat William John C. Haley) (1925-1981), chitarist, cântăreț, dirijor și compozitor american. A evoluat (împreună cu formația sa „The Comets”) de la muzica tradițională americană la rock-and-roll. În 1954 a devenit prima vedetă mondială a rock-and-roll-ului. Piesa „Rock around the clock” este primul hit al genului, devenind simbolul unei generații rebele și violente.

COMPOZÍȚIE s. f. 1. totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate, o substanță, un corp etc.; structură. ◊ compus; amestec. 2. operă artistică, muzicală. ◊ mod de organizare a elementelor componente ale unei opere literare. 3. studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ◊ mod în care a fost compusă o bucată muzicală. 4. ordonare, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ◊ (fot.) aranjament artistic și rațional al unei imagini. ◊ gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. tip de interpretare a unui rol de către un actor. 6. compunere (4). 7. aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi. 8. formă de tipar constituită din elementele ei componente. (< fr. composition, lat. compostio)

COMPOZÍȚIE s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc un compus; structură. ♦ Compus; amestec. 2. Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ♦ Mod în care a fost compusă o bucată muzicală; structură muzicală. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic și rațional al unei imagini. ♦ gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. Interpretare a unui rol de către un actor, care prezintă trăsăturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisă a unui elev în care se dezvoltă o temă oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. Formă de tipar constituită din elementele ei componente. [gen. -iei, var. compozițiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].

ESTRÁDĂ, estrade, s. f. 1. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. ◊ Loc. adj. De estradă = (despre muzică, concerte, spectacole) distractiv, ușor și variat; (despre teatre) care dă spectacole cu program distractiv, ușor și variat. ♦ Platformă ridicată față de nivelul unei săli, pe care este așezată masa prezidiului, catedra etc. 2. gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale și instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

LÍRIC, -Ă, lirici, -ce, adj. 1. (Mai ales despre poezii) Care exprimă direct stări afective personale, sentimente intime. ♦ (Substantivat, f.) Poezia lirică (1), genul poetic liric. ♦ (Substantivat, f.) Totalitatea operelor lirice (1) ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci etc. 2. Care aparține poeziei (sau literaturii) lirice (1), care este caracteristic poeziei lirice, privitor la poezia lirică. ♦ (Despre scriitori; adesea substantivat) Care scrie poezii lirice (1) sau literatură lirică. ♦ Fig. Sentimental, emotiv, sensibil; plin de entuziasm, exaltat. 3. Care aparține muzicii de operă, referitor la muzica de operă. ♦ (Despre voce) Care se caracterizează prin sonoritate dulce, lipsită de încordare, prin mobilitate; (despre cântăreți) care are o astfel de voce. – Din fr. lyrique.

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvânt. ♦ Bună înțelegere. [gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

MOZART [mó:tsart], Wolfgang Amadeus (1756-1791), compozitor austriac. Născut într-o familie de muzicieni, a fost un copil minune ca instrumentist (pianist, violonist) și dirijor. Format sub îndrumarea lui J. Chr. Bach și G. Martini. Reprezentant al clasicismului vienez, alături de Haydn și Beethoven. Cu o inepuizabilă inventivitate melodică, îmbinând elemente de stil rococo cu arhitectonica echilibrată a clasicismului și cu grandoarea formelor polifonice de tip baroc (pe care le reactualizează într-o manieră proprie), a compus o vastă operă, cuprinzând capodopere în aproape toate genurile. Opere („Răpirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Don Juan”, „Directorul de teatru”, „Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat” etc.), 41 de simfonii („Jupiter”), concerte (șapte pentru vioară, 21 pentru pian), 26 de cvartete de coarde, sonate pentru pian și vioară, sute de lucrări instrumentale și camerale, lucrări vocal-simfonice, un „Recviem”. Creația sa, de o mare perfecțiune a scriiturii, de o profundă originalitate și de o acută sensibilitate are o semnificație unică în istoria muzicii.