CAZ² ~uri n. gram. 1) Categorie gramaticala a numelui care exprima raporturile logice dintre nume si parti ale propozitiei, indicand functiile sintactice ale acestuia. 2) Forma concreta a numelui care corespunde unei functii sintactice determinate in propozitie. /<lat. casus, fr. cas

CAZ s.n. I. 1. Imprejurare, situatie, circumstanta. ◊ Caz de constiinta = imprejurare in care cineva este silit sa procedeze altfel decat ii dicteaza constiinta. ◊ A face caz de ceva = a considera (exagerand) ceva foarte important; a comenta prea mult; a face caz de cineva = a exagera calitatile, meritele cuiva, a pretui exagerat de mult pe cineva. 2. Intamplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevazute). 3. (Cu determinari) Imbolnavire, boala care necesita ingrijiri speciale etc. II. Fiecare dintre formele prin care se exprima diferitele functii sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. [< lat. casus, cf. fr. cas, it. caso].

CAZ s. n. I. 1. imprejurare, situatie, circumstanta. ♦ ~ de constiinta = imprejurare in care cineva este silit sa procedeze altfel decat ii dicteaza constiinta. ♦ a face ~ de ceva = a considera ceva (exagerand) foarte important; a face ~ de cineva = a exagera calitatile, meritele cuiva. 2. intamplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevazute). 3. (med.) individ care reprezinta o situatie exemplara. II. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functii sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. (< lat. casus, fr. cas)

CONJUNCTIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si este falsa cand cel putin una dintre componente este falsa. ♦ Figura de stil care enunta o observatie rezultata din asocierea unor aspecte de viata contradictorii; sinichioza. 2. (Astr.) Pozitie in care se gasesc doi astri care au aceeasi longitudine cereasca la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjunctiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

INTERJECTIE s.f. (Gram.) Parte de vorbire neflexibila fara functie sintactica si care exprima stari sufletesti sau imita sunete, zgomote etc. [Gen. -iei, var. interjectiune s.f. / cf. fr. interjection, lat. interiectio].

CONJUNCTIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibila care leaga doua propozitii sau cuvinte cu aceeasi functie sintactica. 2. (log.) conectiv („si”) caracterizat prin aceea ca expresia alcatuita cu ajutorul sau este adevarata numai daca toate propozitiile componente sunt adevarate si falsa, cand cel putin una dintre componente este falsa. 3. figura de stil care enunta o observatie din asocierea unor aspecte de viata contradictorii. 4. pozitie a doi astri care, la un moment dat, au aceeasi longitudine cereasca. (dupa fr. conjonction, lat. coniunctio)

CONVERSIUNE s. f. 1. modificare a conditiilor initiale ale unui imprumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare intr-o valoare de alta natura. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor marimi date. ◊ transformare, in urma unui proces chimic, a unei specii de molecule in alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare in ordine liniara a genelor; transmutatie genetica. 3. reluare in ordine inversa a termenilor unei sintagme, cu sau fara schimbarea intelesului ori functiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvant; hipotaxa. 4. (log.) rasturnare a unei judecati prin inlocuirea reciproca a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvant, numar sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj intr-altul. 6. mecanism psihic care face sa apara un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede in constiinta fara a provoca o reactie de angoasa. (< fr. conversion, lat. conversio)

FUNCTOR s. m. (log.) conector interpropozitional care joaca rolul de operator logic; orice cuvant cu functie sintactica. (< fr. foncteur)

A TRANSFORMA transform tranz. 1) A face sa se transforme; a schimba; a preface; a preschimba; a modifica; a converti. 2) (valori, functii, constructii sintactice etc.) A echivala cu un alt corespondent, schimband unele elemente si pastrand altele. [Sil. trans-for-] /<fr. transformer, lat. transformare

TAUTOLOGIE s. f. I. 1. (log.) judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune, exprimata sau nu prin acelasi cuvant. 2. (in logica simbolica) expresie care in cadrul unui sistem formal este adevarata in orice interpretare. II. 1. pleonasm. 2. fenomen sintactic constand din repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functii diferite, marcate de obicei de o intonatie deosebita, repetare folosita pentru a sublinia o calitate sau o actiune. (< fr. tautologie, lat. tautologia)

COMUTARE s. f. 1. actiunea de a comuta; comutatie. ♦ (jur.) -a pedepsei = inlocuire a unei pedepse mai grele printr-una mai usoara. 2. (mat.) operatie efectuata asupra unui sir de numere, al carei rezultat nu depinde de ordinea in care se opereaza asupra diferitelor elemente ale sirului. 3. fenomenul elaborarii unor reflexe conditionate diferite la unul si acelasi stimul in functie de schimbarea conditiilor mediului ambiant. 4. substituire a unui element lingvistic cu altele, pentru a verifica proprietatile lor respective (fonetice, morfologice, sintactice, semantice). (<comuta)

abia, adv. – 1. De foarte putina vreme, tocmai (introduce o actiune care tocmai s-a terminat). – 2. Cu greu, anevoie. Mr. avia < Lat. *ad vix (Cipariu, Arhiv.., 109; Philippide, Principii, 91; Puscariu, 3; Candrea-Dens., 2; REW 224; DAR); cf. surs. vess, v.sp. abes, aves, v.port. tamalaves. A paragogic este normal cu functii adv., cf. aci(ia), aiure(a), acole(a); este deci inutila explicatia lui Candrea-Dens., care pleaca de la relatii sintactice. Este gresita ipoteza ca s-ar baza pe sl. abije „imediat” (Cihac). – Din rom. provine sas. (d)abja.

functie/FUNCTIUNE s. f. 1. activitate prestata de cineva pentru a se achita de obligatiile impuse de serviciu; insarcinare, sarcina; slujba. 2. rol sintactic pe care il indeplineste un cuvant in propozitie. ◊ (log.) operatie care prin aplicare asupra unui argument ii confera acestuia o valoare corespunzatoare. 3. activitate proprie unui organ, unei fiinte animale sau vegetale. 4. totalitatea proprietatilor chimice ale unui compus, determinate de o anumita grupa de atomi din molecula. 5. (mat.) marime variabila care depinde de una sau de mai multe marimi variabile. 6. a fi in ~ de... = a depinde de... 7. (inform.) subprogram care calculeaza si intoarce subprogramului apelant o singura valoare. (< fr. fonction, lat. functio)

functie s.f. 1. Activitate dusa de cineva pentru a se achita de obligatiile impuse de serviciul pe care il are; insarcinare, sarcina; slujba. 2. Rol sintactic pe care il indeplineste un cuvant in propozitie. ♦ (Log.) Operatie care prin aplicare asupra unui argument ii confera acestuia o valoare corespunzatoare. 3. Activitatea proprie a organelor unei fiinte (animale sau vegetale). 4. Totalitatea proprietatilor chimice comune ale unei substante organice, determinate de prezenta aceluiasi radical organic in molecula. 5. (Mat.) Marime variabila care depinde de una sau de mai multe marimi variabile. 6. A fi in functie de... = a depinde de... [Var. functiune s.f. / cf. lat. functio, it. funzione, fr. fonction].

EXPANSIUNE s. f. 1. crestere a volumului unui gaz, al unui sistem fizico-chimic; destindere (3), detenta (1). 2. extindere a dominatiei, a sferei de influenta politica si economica a unei tari asupra altei tari. 3. (lingv.) procedeu prin care o unitate sintactica de nivel inferior este transformata intr-o unitate de nivel superior; transformare a unei parti de propozitie in propozitie subordonata. ◊ orice element adaugat unui enunt, care nu modifica raporturile si functia elementelor preexistente. 4. (fig.) expansivitate, exuberanta, vioiciune; comunicativitate. (< fr. expansion, lat. expansio)

SINTAXA, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste regulile de imbinare a cuvintelor in propozitii si a propozitiilor in fraze. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei; sintactica poetica. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivarii expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

DIRECT, -A I. adj. 1. care duce de-a dreptul la tinta, drept, fara ocoluri. ♦ in linie ~a = din tata in fiu. 2. imediat, nemijlocit, fara intermediar. ♦ vorbire ~a sau stil ~ = procedeu sintactic sau stilistic de redare fidela a spuselor cuiva, printr-un verb sau alt cuvant de declaratie; complement ~ = complement care exprima obiectul asupra caruia se rasfrange direct actiunea unui verb tranzitiv; propozitie completiva ~a (si s. f.) = propozitie cu functie de complement direct pe langa un verb tranzitiv din regenta. II. adj., adv. (care are loc) fara ascunzisuri, fatis, drept. III. adv. 1. fara inconjur, de-a dreptul. 2. (mat.; despre marimi variabile) ~ proportionale = care depind una de alta, astfel incat cresterea (sau descresterea) uneia de un numar de ori provoaca cresterea (respectiv descresterea) celeilalte de acelasi numar de ori. IV. s. n. (radio, tv.) in ~ = transmis pe viu, in momentul producerii evenimentului. V. s. f. (box) lovitura aplicata prin intinderea mainii inainte. (< fr. direct, lat. directus)

SINTAXA s.f. 1. Parte a gramaticii care studiaza functiile cuvintelor si ale propozitiilor in vorbire si care stabileste reguli privitoare la construirea propozitiilor si a frazelor. ◊ Sintaxa poetica = totalitatea procedeelor limbii literare care tin de topica propozitiei si a frazei. 2. Parte a semioticii care studiaza constructiile formale, modul in care semnele se leaga intre ele; sintactica. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

INDIRECT, -A, indirecti, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obtine prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; in sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirecta = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gandurilor cuiva prin subordonarea comunicarii fata de un verb sau de un alt cuvant de declaratie, caracterizat prin prezenta in numar mare a elementelor de relatie, prin lipsa afectivitatii etc. Complement indirect = parte de propozitie asupra careia se rasfrange in chip indirect (1) actiunea verbului. Propozitie completiva indirecta = propozitie care indeplineste in fraza functia de complement indirect. 3. (Fin.; in sintagma) Impozit indirect = impozit inclus in pretul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; in sintagma) Tragere indirecta = tragere asupra unor tinte care nu se vad, dirijata cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.