NARAȚIÚNE, narațiuni, s. f. Expunere, relatare a unui fapt, a unui eveniment sau a mai multor fapte sau evenimente într-o desfășurare gradată (și în formă literară); povestire. [Pr.: -ți-u-. – Var.: (înv.) naráție s. f.] – Din fr. narration, lat. narratio, -onis.

ISTORISÍRE ~i f. 1) v. A ISTORISI. 2) Relatare a unor fapte într-o formă literară; povestire; narațiune. /v. a istorisi

NARAȚIÚNE ~i f. Relatare a unor fapte într-o formă literară, specifică genului epic (a unei întâmplări, a unui eveniment etc.); povestire. [G.-D. narațiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. narration, lat. narratio, ~onis

LITERARIZÁ vb. I. tr. A crea cu intenții literare, a cultiva în sens literar. ♦ A da o formă literară (unui cuvânt, unei expresii). [Var. literaturiza vb. I. / cf. germ. literarisieren].

STILIZÁ vb. I. tr. 1. A da (unui text) o formă literară. 2. (Arte) A reprezenta simplificat un obiect din natură, cu păstrarea elementelor esențiale. 3. A prelucra, prin utilizarea elementelor esențiale, un motiv de artă populară într-o creație personală. [Cf. fr. styliser].

cuvení (-vín, -ít), vb. refl. – 1. A corespunde, a aparține. – 2. A fi conform cu, a se cădea. – 3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina. Lat. convenῑre (Pușcariu 478; REW 2193; DAR); cf. it. convenire, prov., fr., cat. convenir, port. convir. Este dublet al neol. conveni, din fr. – Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil); cuvios, adj. (înv.,potrivit; înv., just, autentic; înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor; înv., impunător, distins); der. de la o formă n (cf. vie față de vină), cu suf. -os (Pușcariu 481 îl derivă greșit de la un lat. *conveniosus, ipoteză abandonată în DAR); necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate); cuvioșie, s. f. (înv., politețe; pietate); necuvioșie, s. f. (înv., indecență; impietate); cuviință, s. f. (conveniență; decență, bună-cuviință; pudoare; justificare, drept; obligație; conformitate; înv., lux, fast), probabil conform der. ca și cuvios, cu suf. -ință (după Pușcariu 477 și DAR, direct din lat. convenientia), este dublet al neol. conveniență, s. f.; cuvenință, s. f. (conveniență), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (sec. XIX, înv.); necuviință, s. f. (grosolănie, indecență; lipsă de respect); cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător; înv., drept, întemeiat; înv., necesar; decent; politicos, plin de reverență); necuviincios, adj. (indecent, lipsit de respect, grosolan); încuviința, vb. (a aproba; a se învoi, a permite); descuviința, vb. (a dezaproba; a condamna).

LITERARIZÁ vb. tr. a crea cu intenții literare, a cultiva în sens literar. ◊ a da o formă literară (unui cuvânt, unei expresii, unui text). – var. literaturiza vb. (< germ. literarisieren)

STILIZÁ vb. tr. 1. a da unui text o formă literară. 2. (arte) a reprezenta un obiect din natură în linii simplificate și caracteristice. 3. a prelucra, prin utilizarea elementelor esențiale, un motiv de artă populară într-o creație personală. (< fr. styliser)

LÍRICO-ÉPIC ~că (~ci, ~ce) (despre opere, subiecte, forme literare) Care conține elemente specifice genurilor liric și epic. /liric + epic

HIPERURBANÍSM s. n. schimbare a formei corecte a unui cuvânt datorită unei analogii greșite și din dorința de a-l face să aibă un aspect mai literar; formă care rezultă din această schimbare. (< fr. hyperurbanisme)

aromân, aromânésc. Forme literare contaminate din Armân și Român. Aceste forme-s formate greșit de literațiĭ neștiutorĭ. După cum Istrienilor nu le zicem Rumerĭ, nicĭ Francejilor Français, cum se numesc eĭ în limba lor, tot așa e greșit a zice Aromân îld. Român Macedonean saŭ Macedoromân.

AGÁT, agate, s. n. 1. Varietate cristalină de silice, cu benzi divers colorate, folosită ca piatră semiprețioasă. 2. (În forma agată) Literă cu corpul de 5,16 puncte tipografice. [Var.: agátă s. f.] – Din fr. agate.

ETIMOLOGÍSM s. n. Tendință de a reforma limba literară, apropiind forma actuală a cuvintelor de o formă mai veche a ei, pretinsă a fi mai corectă. – Din fr. étymologisme.

DELTAPLÁN ~e n. Aparat de zbor foarte ușor (asemănător la formă cu litera grecească delta), care planează în curentul dinamic de pantă sau plutește în curentul termic ascensional. /<fr. deltaplan

ETIMOLOGÍSM s.n. Tendință de a reforma limba literară, apropiind forma actuală de o formă a ei mai veche, pretinsă a fi mai corectă; ortografie etimologică. [< fr. étymologisme].

DEPALATALIZÁ vb. I. tr., refl. (despre consoane aflate înaintea lui e sau i) a-și pierde, a face să-și piardă caracterul palatal. II. refl. a reveni, sub influența limbii literare, la formele fonetice cu labialele sau dentalele nealterate. (< fr. dépalataliser)

DEZIOTACIZÁ vb. tr., refl. a reveni, sub influența limbii literare, la formele cu dentalele sau cu vocala e nealterate de iot. (< dez- + iotaciza)

DIALOGÁT, -Ă adj. (despre opere literare) în formă de dialog; dialogic. (< dialoga)

MAJÚSCUL, -Ă, majusculi, -e, s. f., adj. (Literă sau caracter de literă) care se folosește pentru a scrie inițiala numelor proprii și ale cuvintelor cu care începe o frază, pentru a individualiza un cuvânt într-un text etc. și care diferă de celelalte prin formă și mărime; (literă) mare. – Din fr. majuscule.

DIALÓG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire între două persoane. ♦ (P. spec.) Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc. ♦ (P. spec.) formă de convorbire între două personaje, în care sunt scrise de obicei operele dramatice; pasaj dintr-o operă literară în care se redă convorbirea dintre două personaje. ◊ Linie de dialog = semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii fiecărui participant la o convorbire. 2. Operă literară scrisă sub formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – Din fr. dialogue, lat. dialogus.

DIALOGÁT, -Ă, dialogați, -te, adj. (Despre opere literare) Compus în formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – V. dialoga.

TABLÉTĂ, tablete, s. f. 1. Preparat farmaceutic în formă de disc mic; pastilă, pilulă, bulin. ♦ Preparat alimentar dulce, solid, prezentat în mici plăcuțe în formă dreptunghiulară. 2. (Rar) Caiet de note, de însemnări. 3. Articol publicistic de mici dimensiuni, de obicei pe o temă de actualitate și adesea ca formă a pamfletului literar. – Din fr. tablette.

CUNEIFÓRM ~ă (~i, ~e) și substantival Care este în formă de cui. Literă cuneiformă. ◊ Scriere cuneiformă sistem de scriere, la unele popoare din Orientul antic, cu litere în formă de cuie. [Sil. -ne-i-] /<fr. cunéiforme

DIALOGÁT, -Ă adj. (Despre opere literare) Alcătuit în formă de dialog; dialogic. [< dialoga].

SIGMOÍD, -Ă adj. De forma literei sigma. ♦ Valvule sigmoide = cute membranoase situate la originea arterei aorte și a arterei pulmonare. [Pron. -mo-id. / < fr. sigmoïde, cf. gr. sigmoeides < sigma – litera sigma , eidos – formă].

ANTOVÉRB s. n. problemă enigmistică, ce constă în prezentarea unui cuvânt sub forma unui text literar, unei ilustrații, cerând să se afle antonimul acestuia, apoi antonimul cuvântului nou aflat. (< anto/nim/ + verb/2/)

DELTOÍD¹ ~dă (~zi, ~de) Care are formă triunghiulară; asemănător cu litera grecească delta. [Sil. -to-id] /<fr. deltoïde

ETIMOLOGÍSM n. Tendință de a reforma limba literară apropiind-o de formele ei mai vechi, considerate a fi mai corecte. /<fr. étymologisme

CARACTÉR s. n. 1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om. ♦ dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. 2. personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 3. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară. 4. particularitate de structură, formă, substanță sau funcție a unui organism. ◊ caracteristică a unui lucru, fenomen. 5. element al unui alfabet; literă, semn grafic de același corp și aceeași familie. ◊ (inform.) literă, cifră, semn particular. 6. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. (< fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)

DIALÓG s. n. 1. conversație între doi vorbitori. 2. schimb de opinii între reprezentanții a două partide, state etc. 3. ansamblu de replici schimbate între personajele unei piese de teatru sau ale unui film; pasaj dintr-o operă literară care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ ~ interior = replicile pe care le schimbă cu sine însuși un personaj literar. ◊ scriere redactată sub formă de dialog (1). 4. alternare de fraze muzicale care parcă răspund una alteia, executate de două voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. (< fr. dialogue, lat. dialogus)

ȘMAL s. n. literă tipografică cu o formă subțire și îngustă. (< germ. Schmal/schrift/)

TRILOGÍE s. f. 1. reunire de trei tragedii, ale căror subiecte constituiau fiecare urmarea celui precedent, prezentate la concursurile dramatice din Grecia antică, în cinstea lui Dionysos. 2. serie de trei opere literare sau muzicale care formează o unitate. (< fr. trilogie)

ALEGORÍE, alegorii, s. f. 1. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. 2. Operă literară sau plastică folosind această formă de expresie (fabulă, parabolă etc.) – Din fr. allégorie, lat. allegoria.

AVANGARDÍSM s. n. 1. Atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă. 2. Curent literar-artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndrăznețe sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangardă +suf. -ism.

CAPITÁL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților esențiale ale unei clădiri, ale unei mașini etc. ◊ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanță exagerată unui fapt, unei afirmații etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă, de obicei, diferită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Din fr. capital.

GROTÉSC, -Ă, grotești, adj., GROTÉSC s. n. 1. Adj. Care este de un comic excesiv prin aspectul c*********l, neobișnuit de caraghios; ridicol, burlesc; bizar. ◊ (Substantivat, n.) Grotescul unei situații. ♦ (Substantivat, n.) Categorie, ipostază estetică reflectând realitatea în forme fantastice, bizare, disproporționate, c*********le. 2. S. n. Corp de literă de tipar fără piciorușe, format din arce și segmente de dreaptă de aceeași grosime. – Din fr. grotesque.

DÉLTA s. m. invar. A patra literă a alfabetului grecesc (în formă de triunghi). ♦ Fig. Simbol al adevărului; p. ext. adevăr. – Cuv. gr.

SCRISOÁRE, scrisori, s. f. 1. Comunicare scrisă trimisă cuiva prin poștă sau prin intermediul unei persoane; epistolă, răvaș. ◊ Scrisoare de credit = document prin care un bancher sau o bancă cere altui bancher sau altei bănci să pună la dispoziția purtătorului o sumă de bani. ♦ (La pl.) Culegere de corespondență având valoare literară sau istorică. ♦ (La pl.) Operă literară în proză scrisă sub formă de corespondență. 2. (Înv.) Faptul de a scrie; ceea ce este scris. 3. (Pop.) Scris¹ (2). 4. (Înv.) Hârtie scrisă, document, act. ◊ Scrisoare de acreditare = document prin care se atestă calitatea unui diplomat de a reprezenta un anumit stat în relațiile cu un alt stat. Scrisoare de trăsură = act care conține condițiile intervenite între cel care expediază o marfă și cel care o transportă (serviciul de coletărie, poștă etc.); fraht. 5. (Înv.) Scriere (3). – Scris + suf. -oare.

CORP¹ ~uri n. 1) Organism considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ ~ neînsuflețit cadavru. Luptă ~ la ~ luptă în care adversarii se află față în față. A face ~ comun cu cineva (sau cu ceva) a se asocia, a se solidariza cu cineva. 2) Parte a organismului omenesc fără cap și membre; trunchi; trup. 3) Partea principală a unui obiect, a unei construcții sau mașini. ~ul navei. ◊ ~ de case ansamblu de clădiri, reunite prin ceva comun. 4) : ~ ceresc element al universului; astru. 5): ~ geometric corp, mărginit de fețe definite geometric. 6) : ~ delict dovadă materială a încălcării legii. 7) Unitate cu care se măsoară, în tipografie, mărimea literelor. ~ de literă. 8) Grup de persoane care formează o unitate profesională. ~ didactic. ~ diplomatic. 9) Mare unitate militară formată din mai multe divizii. ~ de infanterie. 10) Totalitate a volumelor unei colecții de materiale referitoare la un anumit domeniu; corpus. ~ de legi. /<fr. corps, lat. corpus

DÉLTA s.m. A patra literă a alfabetului grecesc (în formă de triunghi). ◊ Avion delta = avion cu aripi triunghiulare. ♦ (Fig.) Simbol al adevărului; adevăr. [Pl. invar. / < gr. delta].

CREÁ vb. I. tr. 1. A produce, a face ceva care nu exista mai înainte; a întemeia, a înființa, a organiza. ♦ A inventa; a plăsmui, a născoci, a compune, a scrie (o operă literară etc.). 2. A pregăti, a forma (pentru o misiune, o carieră etc.). 3. (Teatru) A crea un rol = a interpreta cu pricepere și originalitate un rol. [Pron. cre-a, p.i. creéz, 3,6 creeáză, 4 creăm, ger. creând, part. creat. / cf. lat. creare, fr. créer].

álált, adj. și pron. – Celălalt. – Numeroase var., datorită comp. cu cel sau cest: ălalt, (a)cel(a)lalt, (a)celălalt, celalt, ălălalt, (a)cest(ă)lalt, (a)cestalalt și aceleași forme cu grupul final disimilat în -nt. Lat. ille altĕr (DAR). În limba literară, alalt este arh. sau formă mold., și este înlocuit constant prin celalt (f. cealaltă, pl. ceilalți, f. celelalte). Majoritatea var. au o anume nuanță de vulgaritate.

sloveníre, sloveníri, s.f. (înv.) 1. citire literă cu literă, silabisire. 2. silabă. 3. (reg.; în forma: slomnire) îngăimare. 4. (reg.; în forma: slomnire) apariție treptată; mijire.

roz (-ză), adj. – Roșu deschis. – Var. înv. ros. Fr. rose. – Der. roză, s. f. (trandafir), din fr. rose; rozalb, adj. (roz deschis, vorbind despre ten; vin roz), creație literară; rozaric, adj. (trandafiriu), cuvînt format de Alecsandri; rozetă, s. f., din fr. rosette, cu sensul de rezedă ca efect al unei confuzii cu fr. réséda; rozeală, s. f. (culoare de trandafir). – Cf. ruje.

CAPITÁL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților importante ale unei clădiri, ale unei mașini etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă de obicei diferită; (despre litere) majuscul. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Fr. capital.

LÍTERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând în general unui fonem; slovă. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralepipedic, reprezentând în relief o literă (1), o cifră etc. 2. Fig. Înțelesul strict, textual al unui fragment, al unui paragraf, al unui articol (de lege) etc. ◊ Expr. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte; întocmai, aidoma. litera legii (sau a cărții) = exact cum scrie într-o lege (sau într-o carte); p. ext. mecanic, rigid. A rămâne (sau a deveni etc.) literă moartă = (despre un tratat, o lege etc.) a nu se mai aplica, a nu mai fi luat în seamă, a nu mai avea valoare. 3. (La pl.) Studiul literaturii. ◊ Om de litere = scriitor. 4. (La pl.) Științele umanistice. – Din lat. littera.

COMPÚNERE s. f. 1. acțiunea de a compune. 2. bucată literară sau muzicală; compoziție. 3. procedeu de formare a cuvintelor prin crearea unui cuvânt nou din mai multe cuvinte întregi existente independent, cu ajutorul unor elemente de compunere sau din abrevieri. 4. lucrare școlară scrisă asupra unei teme; compoziție (6). (<compune)

MEDALIÓN s.n. 1. Bijuterie ovală sau rotundă în care se păstrează o fotografie sau o mică amintire și care se poartă de obicei la gât. 2. Fotografie sau tablou de formă ovală sau rotundă. 3. Ornament rotund sau oval care cuprinde un basorelief, o inscripție. ♦ Motiv în formă de romb care se aplică în mijlocul unei țesături. 4. Preparat culinar de formă rotundă sau ovală. 5. Scurtă scriere literară în proză, articol critic în care se schițează portretul unei personalități. ♦ Spectacol, emisiune etc. dedicată evocării unui compozitor sau unui scriitor. [Pron. -li-on. / < fr. médaillon, cf. it. medaglione].

MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovală sau rotundă în care se păstrează o fotografie, o mică amintire (care se poartă la gât). 2. ornament rotund sau oval de fațadă sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscripție. ◊ motiv în formă de romb care se aplică în mijlocul unei țesături. 3. preparat culinar de formă rotundă sau ovală. 4. scurtă scriere literară în proză, articol critic în care se schițează portretul unei personalități. ◊ spectacol, emisiune dedicată evocării unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)

TEXTÚRĂ s. f. 1. aspectul unei țesături, determinat de finețea și legătura firelor. 2. structura unei roci, a unui aliaj, a unui material solid. 3. felul cum sunt dispuse fibrele unei părți a corpului. 4. mod de dispunere a componentelor unei lucrări muzicale sau literare. 5. imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită peste pasajele care trebuie rectificate. (< fr. texture, lat. textura)

CALIMAH (CALLIMACHOS) (c. 310 -c. 240 î. Hr.), poet și învățat din Alexandria. A scris lucrări de erudiție și a cultivat aproape toate genurile literare. Adept al poeziei lirice de formă concisă. S-au păstrat epigrame și imnuri.

METAGRÁMĂ, metagrame, s. f. Joc distractiv prin care se formează cuvinte noi înlocuind mereu câte o literă din cuvântul dat inițial. – Din fr. métagramme.

DIALÓG ~uri n. 1) Schimb de vorbe sau de idei pe cale orală (între două persoane); discuție; convorbire. 2) formă de convorbire între personajele unei opere literare. [Sil. di-a-] /<fr. dialoguer

COMPÚNERE s.f. 1. Acțiunea de a compune și rezultatul ei; alcătuire. 2. (Concr.) Bucată literară sau muzicală; compoziție. 3. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea a două cuvinte care formează un cuvânt nou. 4. Lucrare școlară asupra unei teme. [< compune].

METAGRÁMĂ s.f. Schimbare a unei litere într-un cuvânt. ♦ Joc care constă în a forma cuvinte noi înlocuind mereu câte o literă din cuvântul inițial definit. [< fr. métagramme, cf. gr. meta – după, gramma – literă].

CÍCLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care se produce în ciclu; cu proprietatea de a se realiza la intervale regulate; periodic. Criză ~că. 2) (despre compuși chimici) Care este constituit din molecule ce formează un ciclu închis. 3) (despre opere muzicale sau literare) Care conține câteva părți independente. /<fr. cyclique

MAJÚSCULĂ ~e f. (Literă sau caracter) care diferă de celelalte prin formă și mărime și care se folosește pentru a scrie inițiala numelor proprii sau ale cuvintelor cu care începe o frază; literă mare. [G.-D. majusculei] /<fr. majuscule

TEXTOLOGÍE f. Ramură a filologiei care se ocupă cu studiul textelor (literare sau științifice) în vederea publicării lor în forma autentică. [G.-D. textologiei] /<rus. tekstologhia

călcîi (-íe), s. n. – 1. Partea posterioară a tălpii piciorului. – 2. Toc de încălțăminte. – 3. La cai, chișiță. – 4. Parte posterioară în general (la piciorul cocoșilor; talpă, la sanie etc.). – 5. Coajă, bucată de pîine. – 6. (Înv.) Sfîrșit. – Mr. călcîńu, megl. călcǫn(u). Lat. calcaneum (Cipariu, Gram., 18; Pușcariu 257; REW 1490; Candrea-Dens., 216; DAR); cf. it. calcagno, prov. calcanh, sp. calcaño, port. calcanhar. Sensul 5 este traducerea literară a lat. calx. În medicină se folosește forma lat. calcaneu, ca termen științific. – Der. cîlcîia, vb. (Trans., a păși).

ADAPTÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) adapta; adaptație. 2. modificare a unei opere pentru a trece dintr-un gen în altul; transpunere în formă scenică, radiofonică sau cinematografică a unei opere literare. (< adapta)

BRILIÁNT s. n. 1. diamant șlefuit în formă de dublă piramidă, piatră prețioasă. 2. caracter de literă de trei puncte tipografice. (< fr. brillant, rus. brilliant)

ÉPIC, -Ă I. adj. 1. care exprimă, în formă de povestire, fapte, idei, sentimente. ♦ gen ~ = gen literar care cuprinde totalitatea producțiilor literare cu caracter narativ. 2. (fig.) demn de o epopee, de mari proporții. II. s. f. totalitatea operelor literare aparținând genului epic. (< fr. épique, lat. epicus, gr. epikos)

AVANGÁRDĂ, avangărzi, s. f. (Adesea fig.) Subunitate sau unitate militară care se deplasează în fața forțelor principale ca element de siguranță. ◊ Loc. adj. De avangardă = a) care merge în frunte, care conduce; b) care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate (în literatură și artă). ♦ Mișcare literară, artistică etc. care joacă (prin noutățile aduse) rol de precursor. – Din fr. avant-garde.

DIALÓG s.n. 1. Conversație, convorbire între personajele unei opere dramatice; formă în care sunt scrise operele dramatice; pasaj dintr-o operă literară care reproduce convorbirea unor personaje. ♦ Scriere redactată sub formă de convorbire. ♦ Alternare de fraze muzicale care parcă răspund una alteia, fiind executate de două voci sau instrumente ori chiar de un singur instrument cu registre diferite. 2. Convorbire, discuție între două persoane. [< fr. dialogue, it. dialogo, lat. dialogus, gr. dialogos].

COMPÚNE vb. I. tr. 1. a alcătui, a forma un întreg. 2. a crea, a elabora o operă literară, muzicală etc. II. refl. a consta, a fi alcătuit din... (<lat. componere)

ÉPIC, -Ă adj. Care exprimă, în formă de povestire, fapte, idei, sentimente. ◊ Gen epic – gen literar care cuprinde totalitatea producțiilor literare cu caracter narativ. ♦ (Fig.) Demn de o epopee, grandios, de mari proporții. [Cf. fr. épique, lat. epicus, gr. epikos].

slovení, slovenésc, vb. IV (înv.) 1. a citi cu greu, pronunțând literă cu literă sau silabă cu silabă; a silabisi. 2. (reg.; în forma: slomni) a îngăima; a șopti. 3. (reg.) a încerca să învețe; a începe să priceapă. 4. (reg.; despre melodii, cântece etc.) a încerca să descifreze sau să deprindă. 5. (refl.; reg.; în forma: slomni) a se zvoni, a se anunța. 6. (fig.; reg.; despre lumină, culori, în forma: slomni) a apărea treptat; a miji; a se distinge cu greutate. 7. a bănui; a dibui.

TRILOGÍE, trilogii, s. f. Serie de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, aparținând aceluiași autor, care formează o unitate, având personaje comune și reprezentând de obicei trei momente succesive din viața acestora (sau a urmașilor lor). – Din fr. trilogie.

PLACHÉTĂ ~e f. 1) Carte mică și subțire care cuprinde opere literare (în special în versuri) de dimensiuni reduse. 2) Medalie de forme diferite având pe una din fețe executate un basorelief sau o inscripție, bătută cu ocazia unui mare eveniment, în cinstea unei personalități sau care se oferă ca premiu în competițiile sportive. /<fr. plaquette

FIGÚRĂ s.f. 1. Chip, față, obraz. 2. formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imaginea plastică (desenată, pictată, sculptată) a unui corp. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje (valet, damă etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de șah (cu o formă caracteristică). 3. Persoană; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolică sau alegorică. ◊ Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt în vers sau în proză. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de poziția termenului mediu în premise. 6. Poziție, mișcare (la dans, la scrimă etc.). [< it., lat. figura].

ETIMOLOGÍSM s. n. tendință de a reforma limba română literară de la sfârșitul sec. XIX, apropiind-o de o formă a ei mai veche. (< fr. étymologisme)

cronográmă f., pl.e (fr. chronogramme, d. vgr. hrónos, timp, și grámma, literă). Joc de spirit în care literele (după numerațiunea romană) formează o dată istorică: franCorVM tVrbIs sICVLVs fert fVnera Vesper. Aicĭ literele numerale adunate MCCLVVVVVVII daŭ data de 1282, cînd aŭ fost Vesperele siciliene.

POÉTIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeți, demn de a fi motiv de inspirație; p. ext. impresionant, fermecător. 3. S. f. (Și adjectival, în sintagma artă poetică) Tratat despre creația poetică; ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă de creația poetică. 4. S. f. Ansamblu de forme și de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; manieră poetică caracteristică unui poet. – Din ngr. poiitkós, poiitikí, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poétique.

EPÍSTOLĂ ~e f. 1) Comunicare în scris, transmisă cuiva (de obicei, prin poștă); scrisoare; răvaș. 2) Specie literară în care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic sub formă de scrisoare. [G.-D. epistolei] /<lat. epistola

ADAPTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; adaptație; modificare ajustare; (concr.) lucru ajustat. ♦ acomodare a organismelor, a simțurilor etc. la mediul înconjurător. ♦ Prelucrare a unei opere pentru a trece dintr-un gen în altul; transpunere în formă scenică sau cinematografică a unei idei sau a unei opere literare. [Pl. -tări. / < adapta].

AVANGÁRDĂ s. f. 1. detașament care se trimite în fruntea unei trupe în marș spre a face siguranța pe direcția de deplasare a acesteia. 2. clasă, grup social, organizație politică conducătoare, care se situează pe pozițiile cele mai înaintate în cadrul unei mișcări sociale, politice, naționale etc. ♦ de ~ = care merge, care conduce. 3. mișcare literar-artistică complexă și eterogenă, care, afișând o respingere totală a formelor consacrate și a tradiției, proclamă ostentativ și polemic necesitatea înnoirii, asumându-și rol de precursor; avangardism. (< fr. avant-garde)

CUNEIFÓRM, -Ă I. adj. în formă de cui. ♦ scriere ~ă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, la unele popoare din Orientul antic. ◊ (s. f.) literă folosită în acest sistem de scriere. II. s. n. os al tarsului. (< fr. cunéiforme)

EPIGÓN s. m. 1. denumire dată fiilor celor șapte comandanți la asediul Tebei. ◊ diadoh. 2. urmaș lipsit de o**********e, inferior predecesorilor; scriitor minor din faza de declin a unei școli literare. 3. (biol.) descendent al unui tip animal care prezintă variație în formă. (< germ. Epigone, fr. épigone, lat. epigonus, gr. epigonos)

SUBIÉCT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)

compozițiúne f. (lat. com-posítio, -ónis. V. pozițiune). Acțiunea de a compune. Felu părților, modu în care ele formează întregu. Combinațiunea (proporțiunea) elementelor care formează un corp compus. Orĭ-ce producțiune a spiritului: compozițiunĭ muzicale, literare. Așezarea literelor la tipar (V. zaț). – Și -íție.

READ [ri:d], Sir Herbert Edward (1893-1968), scriitor, eseist, critic literar și de artă englez. Prov. univ. la Edinburgh. Promotor al curentelor artistice moderne („forma în poezia modernă”, „Semnificația artei”, „Filozofia artei moderne”, „Imagine și idee”, „Originile formei în artă”). Sinteze critice („Fazele poeziei engleze”, „Eseuri de critică literară”). Lirică imagistică cu implicații metafizice („Metamorfozele lui Phoenix”, „O lume în război”, „Poeme”, „Ferma lunii”). Memorialistică.

CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înființa; a organiza. ♦ A inventa, a născoci; a concepe, a compune o operă literară, o bucată muzicală etc. 2. A pregăti, a instrui pe cineva, a forma pentru o carieră sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viață unui personaj, a interpreta cu pricepere și originalitate un rol dintr-o piesă de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. creăm, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.

ȘLEFUÍ, șlefuiesc, vb. IV Tranz. 1. A prelucra o suprafață dură prin frecare, pilire, tăiere sau rindeluire, pentru a o netezi sau pentru a-i da o anumită formă; a lustrui. ♦ Fig. A cizela, a retușa, a perfecționa un text literar. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A deveni rafinat, a se civiliza. 2. A tăia suprafața unei pietre (prețioase) în fațete fine (pentru a-i mări valoarea și strălucirea). – Din germ. schleifen.

DIALECTÍSM ~e n. Cuvânt, expresie, formă gramaticală ce ține de un dialect, dar folosite și în limba literară (mai ales în operele artistice). /cf. it. dialectissimo

LITERÁR ~ă (~i, ~e) Care ține de literatură; propriu literaturii. ◊ Limbă ~ă forma cea mai aleasă, cea mai corectă a limbii unui popor. /<fr. littéraire, lat. litterarius

BLOC¹ s.n. 1. Bucată, masă mare dintr-o materie grea și tare; corp, obiect dintr-o bucată. ♦ Bloc continental = sector al scoarței terestre de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime. ♦ (Poligr.) Caracter de literă, înrudit cu caracterul grotesc. 2. Grămadă de obiecte, de lucruri etc. care formează o masă unică. ◊ În bloc = împreună, laolaltă, global. ♦ (Filat.) Ansamblu de mărci poștale, neseparate între ele, desprinse împreună dintr-o coală. 3. Pachet, mapă de foi de hârtie egale prinse împreună, servind pentru a face însemnări, desene etc. 4. Piesă metalică turnată, care cuprinde cilindrii unui motor. 5. (Ferov.) Mecanism care permite manevrarea acelor din cabina acarului sau din stație. ◊ Bloc sistem = dispozitiv de semnalizare folosit pentru a evita orice ciocnire între trenuri care circulă sau manevrează pe aceeași linie. 6. Grup de voleibaliști care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari să înscrie un punct dintr-o lovitură de atac. [< fr. bloc, cf. (3) bloc-notes, (4) bloc-moteur].

CUNEIFÓRM, -Ă adj. Care este în formă de cui; cuneat. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, folosită de unele popoare din Orientul antic. // s.f. Literă folosită în acest sistem de scriere. // s.n. Unul din oasele tarsului. [Pron. -ne-i-. / < fr. cunéiforme, cf. lat. cuneus – cui, forma – formă].

GEN¹ s. n. 1. fel, soi, varietate. ◊ fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, tema etc. ◊ fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ◊ stil personal, manieră de a compune. 3. totalitatea lucrărilor muzicale reunite prin tematică, mijloace de expresie etc. 4. categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume inanimate, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. 5. (biol.) subdiviziune a unei familii din mai multe specii. 6. (log.) clasă de obiecte care au note esențiale comune, cuprinzând cel puțin două specii. (< lat. genus)

MANIERÍSM s. n. 1. lipsă de naturalețe în comportare, afectare, afișare a unui mod de a fi altfel decât în realitate. ◊ ansamblu de procedee și mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultivă eleganța și rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. formă de artă practicată mai ales în Italia în sec. XVI și XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minorități cultivate în materie artistică și literară. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. maniérisme)

MOZAÍC¹ s. n. 1. lucrare ornamentală din bucăți mici de marmură, sticlă etc. colorate diferit, care formează figuri geometrice, flori etc. 2. combinație de diferite elemente, culori etc. ◊ operă literară care conține multe elemente armonios ordonate. ◊ compoziție de caractere tipografice deosebite. 3. (biol.) organ(ism) care cuprinde două tipuri de țesuturi diferite genetic. 4. boală a unor plante cauzată de un virus, un amestec de pete gălbui pe frunze. 5. (fig.) amestec eterogen. (< fr. mosaïque, it. mosaico)

consonánt, -ă adj. (lat. cónsonans, -ántis, care sună împreună. V. disonant). format din consonanțe: acord consonant, cuvinte consonante. S. f., pl. e. Gram. Literă care nu se poate pronunța de cît în unire c´o vocală, ca b, d, n, v ș. a. – Și consoană, f., pl. e (fr. consonne, d. lat. cónsona).

BATÁRD, -Ă, batarzi, -de, adj. (Despre scriere) Care este intermediar între scrierea rondă și cea cursivă; (despre penițe) care are forma potrivită spre a servi la acest fel de scriere; bastard. ♦ (Substantivat, f.) Literă din această scriere. – Din fr. bâtard.

COMPÚNERE, compuneri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) compune și rezultatul ei; alcătuire, îmbinare. 2. (Concr.) Bucată literară sau muzicală; compoziție. 3. (Concr.) Lucrare școlară asupra unei teme. 4. (Lingv.) Sistem de formare a cuvintelor prin alipirea mai multor cuvinte având drept rezultat un cuvânt nou. – V. compune.

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, manieră, atitudine specifică. 2. Diviziune a creațiilor artistice în care intră opere cu trăsături comune în ceea ce privește forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile în care se clasifică operele literare. ♦ Stil personal, manieră de a compune. 3. Totalitatea lucrărilor muzicale clasificate în funcție de tematică, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticală exprimată prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arăta sexul ființelor și care s-a extins prin analogie și la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. // (Și în forma geno-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) neam”, „origine”, „generație”. [< lat. genus].

REDUPLICÁ vb. I. tr. 1. (Rar) A dubla. 2. A repeta într-un cuvânt o silabă sau o literă pentru a da cuvântului altă valoare morfologică sau stilistică sau pentru a forma un cuvânt nou. [P.i. redúplic. / < it. reduplicare].

REDUPLICÁ vb. tr. 1. a dubla. 2. a repeta într-un cuvânt o silabă, o literă pentru a da cuvântului altă valoare morfologică sau stilistică ori pentru a forma un cuvânt nou. (< lat. reduplicare)

HIPERCORECTITÚDINE, hipercorectitudini, s. f. (Lingv.) Greșeală de limbă care constă în folosirea de forme hipercorecte, datorită efortului conștient al vorbitorilor de a se conforma mecanic normelor limbii literare. – Hiper – + corectitudine.

SCHELÉT s.n. 1. Partea osoasă a corpului unui om sau al unui animal; (spec.) totalitatea oaselor unui om sau ale unui animal vertebrat; osatură. 2. Totalitatea pieselor de rezistență care formează o construcție sau un sistem tehnic. 3. (Fig.) Plan, schemă sumară a unei opere literare, științifice etc. [< fr. squelette, cf. lat. sceletus, gr. skeletos].

MUTÁȚIE s. f. 1. schimbare, modificare, transformare. ◊ (lingv.) transformare a unei serii de sunete în altele. ◊ mutația valorilor estetice = procesul de percepere diferită, cu trecerea timpului, a elementului estetic din structura operei literare. 2. (jur.) transmitere a unui lucru dintr-o proprietate într-alta. ◊ schimbare de domiciliu; formele necesare în acest scop. ◊ schimbarea vocii la băieți în perioada pubertății. 3. modificare cromozomială cu efecte genetice, datorită unor cauze spontane sau unor agenți mutageni. (< fr. mutation, lat. mutatio)

CIZELÁ, cizelez, vb. I. 1. Tranz. A prelucra. a finisa sau a ornamenta cu dalta, cu ciocanul etc. diferite obiecte (de metal) pentru a le da forma sau aspectul dorit. 2. Tranz. Fig. A aduce îmbunătățiri (de stil, de exprimare) unei lucrări (literare, științifice); a ciopli. 3. Tranz. și refl. Fig. A face să capete sau a căpăta deprinderi civilizate, cultură etc. – Din fr. ciseler.

VARIÁNTĂ ~e f. 1) formă a unui lucru, a unui fenomen sau a unei acțiuni care variază parțial față de forma de bază. 2) lingv. Unitate lingvistică (cuvânt, îmbinare, pronunție) care variază parțial față de normele literare. ~ stilistică. [Sil. -ri-an-] /<fr. variante

NEOCLASICÍSM s.n. Tendință artistică și literară de a reînvia anumite trăsături ale clasicismului (reîntoarcerea la idealurile antice, echilibru, simetrie, reconsiderarea formei, orizonturi mai calme). [Cf. fr. néo-classicisme, it. neoclassicismo].

PEISÁJ s.n. 1. Colț din natură care formează un tot estetic; priveliște. ♦ Tablou, desen, fotografie, care înfățișează un colț din natură. 2. Compoziție literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. 3. (Fig.) Aspect al societății, al literaturii etc. [Var. peisagiu s.n. / < fr. paysage].

JUNIMÍSM s. n. mișcare literar-culturală și politică din a doua jumătate a sec. XIX, care a pledat împotriva „formelor fără fond” și a oricăror excese. (< „Junimea” + -ism)

ORIGINÁL, -Ă adj. 1. (despre acte, opere literare și artistice; și s. n.) primul exemplar; produs pentru prima oară într-o anumită formă; primitiv, autentic. ♦ în ~ = în formă primară, neimitat, necopiat; netradus. 2. spus pentru prima dată de cineva, care aparține în întregime cuiva; nou, inedit. ◊ (despre artiști, scriitori etc.) care creează ceva cu totul nou, personal. 3. (și s. m. f.) ieșit din comun, neobișnuit; extravagant, bizar; excentric. (< fr. original, lat. originalis)

SINAGRÁMĂ s. f. problemă enigmistică constând în prezentarea unui cuvânt din care trebuie să se extragă o literă, ce urmează să fie adăugată la începutul sau sfârștiul unui sinonim al cuvântului nou format, obținându-se un cuvânt nou. (< sin/onim/ + /ana/gramă)

TEMÁTIC, -Ă, tematici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de o temă, privitor la o temă, făcut pe anumite teme. 2. Adj. (În sintagma) Vocală tematică = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență, și care, adăugată la rădăcina unui cuvânt, formează împreună cu aceasta o temă. 3. S. f. Totalitatea temelor sau tema esențială a unei lucrări literare, artistice, științifice, a unui curent literar, a unei epoci etc. – Din (1, 2) fr. thématique, (3) germ. Thematik.

ELÉV, -Ă s.m. și f. 1. Cel care învață într-o școală, care urmează o formă de învățământ mediu sau elementar. 2. Discipol, adept, urmaș, învățăcel al unui maestru, al unei școli literare, al unei doctrine etc. [< fr. élève, cf. élever – a educa].

ELÉV, -Ă s. m. f. 1. cel care învață într-o școală, care urmează o formă de învățământ mediu sau elementar. 2. discipol, adept, urmaș, învățăcel al unui maestru, al unei școli literare, doctrine etc. (< fr. élève)

TEMÁTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la o temă. ♦ vocală ~ă = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență și care, împreună cu rădăcina, formează tema. 2. alcătuit pe anumite teme. II. s. f. totalitatea temelor dintr-un grup de opere literare, artistice, științifice etc. (< fr. thématique, /II/ germ. Thematik)

EPÍSTOLĂ, epistole, s. f. 1. (Rar) Scrisoare. 2. Specie literară în versuri aparținând poeziei didactice, în care se tratează un subiect filozofic, moral, artistic etc. sub formă de scrisoare. – Din lat. epistola.

VERS ~uri n. 1) Rând de poezie format dintr-un șir de cuvinte, așezate potrivit unor anumite reguli de măsură și cadență. 2) Scurtă creație literară în versuri; poezie. ◊ ~uri libere versuri care au diferite măsuri. ~uri albe a) versuri fără rimă; b) poezie conținând astfel de versuri. /<lat. versus, fr. vers, it. verso

COMPÚNE vb. III. tr. 1. A alcătui, a forma un întreg. ♦ refl. A consta, a fi alcătuit din... 2. A crea, a face o operă artistică (literară, muzicală etc.). [P.i. compún, perf.s. -usei, conj. -nă, part. -us. / < lat. componere, cf. fr. composer].

F******M s.n. Curent literar-artistic de la începutul sec. XX, care proclamă un spirit de frondă, o negație totală a formelor tradiționale și o orientare spre cultul mașinismului, al ritmului halucinant al civilizației și al tehnicii moderne. [Cf. fr. f*******e, it. f*******o].

BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor și bogăția ornamentației arhitecturale.** (Despre construcții, mobilă, sculptură, pictură etc.) Care este realizat în acest stil.** (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate și fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.

CIOPLÍ, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. A desprinde, prin lovituri aplicate cu un instrument ascuțit, așchii dintr-o bucată de lemn, de piatră etc., pentru a da materialului o formă oarecare; a ciocârti. ♦ Spec. A sculpta. 2. Tranz. Fig. A aduce îmbunătățiri (stilistice, de exprimare etc.) unei lucrări (literare, științifice etc.); a cizela. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A căpăta deprinderi civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se cizela. – Din bg. čoplja, scr. čopljiti.

CLASICÍSM n. 1) Ansamblu de trăsături proprii marilor opere literare și artistice ale antichității greco-romane, bazate pe un ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină. 2) Curent în arta și cultura europeană, apărut în sec. XVIII în Franța, caracterizat prin cultul pentru cultura greco-romană, prin căutarea perfecțiunii în formă, prin respectul pentru măsură, prin gustul pentru analiza psihologică, prin ordine, echilibru și claritate. 3) Ansamblu de producții literare și artistice al autorilor care țin de acest curent. /<fr. classicisme

MORÁLĂ ~e f. 1) formă a conștiinței sociale care reflectă și fixează idei, concepții, convingeri privind comportarea individului în societate. 2) Disciplină care se ocupă cu studiul acestei forme a conștiinței sociale. 3) Observație cu caracter moralizator. 4) Concluzie moralizatoare dedusă dintr-un eveniment sau dintr-o operă literară. [G.-D. moralei] /<lat. moralis, fr. morale

UNCIÁL, -Ă I. adj. (despre scrieri) cu unciale. II. s. f. literă majusculă în inscripții, la titlurile cărților etc., din literele romane capitale, corespunzătoare literelor capitale moderne, dar cu forme mai rotunjite. (< lat. uncialis, fr. oncial)

MEDALIÓN, medalioane, s. n. 1. Bijuterie de formă rotundă sau ovală, care încadrează sau închide între două capace o fotografie, o pictură, o șuviță de păr etc. și care se poartă de obicei la gât. ♦ Ramă ovală sau rotundă în care este fixată o fotografie sau un tablou; p. ext. fotografie sau tablou fixat într-o astfel de ramă. 2. Element decorativ de formă circulară sau ovală, folosit în arhitectură, mobilier etc. și cuprinzând un basorelief, o inscripție, un portret etc. 3. Scriere literară în proză de mici dimensiuni, pe o anumită temă, în care sunt schițate trăsăturile fundamentale ale vieții și operei unei personalități, adesea urmată de exemplificări din opera acesteia. [Pr.: -li-on] – Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. medaglione.

SCHELÉT s. n. 1. partea osoasă sau calcaroasă a corpului la vertebrate; totalitatea oaselor unui vertebrat. 2. ansamblu de elemente care formează structura de rezistență a unei construcții sau a unui sistem tehnic; osatură. 3. (fig.) plan, schemă sumară a unei opere literare, științifice etc. 4. fracțiune granulometrică a solului, din elemente minerale mai mari de 2 mm. 5. caracter tipografic (lung și subțire) format din conturul literelor. 6. (lingv.) totalitatea sunetelor (fonemenelor) din care e format un cuvânt. (< fr. squelette)

CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism. Caractere moștenite (sau ereditare) și caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din fr. caractère, lat. character.

MANȘÉTĂ, manșete, s. f. 1. Partea de jos a mânecii unei cămăși (bărbătești) sau a unei bluze; bandă (detașabilă) aplicată ca garnitură la partea de jos a unei mâneci. ♦ Partea de jos (răsfrântă) a pantalonilor. ♦ Porțiune de la începutul unui ciorap tricotat, lucrată de obicei ca un elastic. 2. Garnitură de piele sau de cauciuc, în formă de inel sau de cilindru, care servește la etanșarea unor deschideri. 3. Text scurt tipărit cu alt caracter de literă pe prima pagină a unui ziar sau într-o publicație periodică., la începutul unui articol, care conține în rezumat o știre importantă din cuprinsul ziarului sau ideea principală, nota originală din cuprinsul articolului. ◊ Manșetă bibliografică = indicație bibliografică în partea de jos a copertei interioare a publicațiilor periodice, cuprinzând datele necesare identificării sau citării periodicului respectiv. ♦ Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole care tratează aceeași temă; p. ext. spațiu rezervat acestor texte. – Din fr. manchette, germ. Manschette.

PLASTICITÁTE s. f. 1. Proprietate a unui material consistent de a se modela ușor prin apăsare. ♦ Proprietatea a unor materii prime ceramice de a forma cu apa o pastă care își menține coeziunea după ce a fost frământată și uscată. 2. Însușirea a unei opere literare, a stilului, a unei expresii, a unui cuvânt etc. de a evoca ceva în mod viu, sugestiv. – Din fr. plasticité.

ȘÁRJĂ, șarje, s. f. I. Încărcătură normală a unui cuptor metalurgic, constituită din straturi alternative de minereu, fondant și combustibil. ♦ Cantitate de metal lichid obținută într-un cuptor metalurgic la o singură operație de elaborare. ♦ Proces de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului din cuptorul metalurgic. II. 1. Atac violent, în goana cailor, al cavaleriei asupra inamicului, cu sabia sau cu lancea. 2. (Sport) Atac impetuos asupra adversarului. III. 1. Creație literară, în general de dimensiuni reduse, care prezintă trăsăturile negative, ridicule ale unei situații sau ale unui personaj într-o formă îngroșată, exagerată, c**********ă. 2. (Teatru) Interpretare voit exagerată, prin sublinieri îngroșate ale trăsăturilor unui personaj, folosită de obicei în comedia bufă. – Din fr. charge.

ÉPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprimă, în formă de narațiune, idei, sentimente, acțiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proporții vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparținând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.

CUNEIFÓRM, -Ă, cuneiformi, -e, adj. Care este în formă de cui. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice. ♦ (Substantivat, f.) Literă folosită în acest sistem de scriere. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. cunéiforme.

UNCIÁLĂ s.f. (Poligr.) Literă majusculă întrebuințată în inscripții, la titlurile cărților etc., derivată din literele romane capitale, corespunzătoare literelor capitale moderne, dar cu forme mai rotunjite. [Pron. -ci-a-, pl. -le. / cf. lat. uncialis, fr. oncial, it. unciale].

CONSOÁNĂ s.f. Sunet format în special din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau strâmtarea acestuia; consonantă; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. [< lat. consona, cf. fr. consonne].

CARDUCCI, Giosuè (1835-1907), poet și critic italian. Operă cu o tematică predominant clasică, solemnă, impregnată de un melancolic sentiment al naturii și admirației pentru antichitate, vădind o deosebită grijă pentru formă („Rime noi”, „Poezii noi”, „Ode barbare”). Poet național și civic, a cîntat libertatea Italiei, eroii trecutului, idealurile generoase. Critică literară („Despre dezvoltarea literaturii naționale”). Premiul Nobel (1906).

HIPERURBANÍSM s.n. Schimbare a formei corecte a unui cuvânt datorită unei analogii greșite și din dorința de a-l face să aibă un aspect mai literar; hipercorectitudine. [< fr. hyperurbanisme, cf. gr. hyper – în exces, lat. urbs – oraș].

PARNASIANÍSM s.n. Curent sau școală literară franceză în a doua jumătate a sec. XIX, care cultiva o poezie picturală, rece și impersonală, caracterizându-se prin cultul formei și printr-un estetism exagerat. [< fr. parnassianisme, cf. Parnasul contemporan – revistă franceză (1866-1876)].

EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr. empathie, engl. empathy.

PRELUCRÁ, prelucrez, vb. I. Tranz. 1. A modifica forma, dimensiunile, constituția sau aspectul unui material (pentru a obține produse finite, materii prime etc.). ♦ A adapta unor scopuri determinate o operă literară, științifică etc. 2. A expune, a explica, a analiza în fața unei adunări conținutul unor documente, al unei rezoluții, al unui articol din presă etc. ♦ A căuta să convingă pe cineva să facă ceva, să recunoască ceva etc. – Pre² + lucra.

CONSOÁNĂ, consoane, s. f. Sunet al vorbirii format din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea (urmată de deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. – Din fr. consonne, lat. consona.

STIH ~uri n. 1) înv. pop. Rând de poezie format dintr-un șir de cuvinte, așezate potrivit unor anumite reguli de măsură și cadență; vers. 2) mai ales la pl. rar Creație literară scurtă în versuri; poezie. /<ngr. stihos, sl. stihu

MONOGRÁMĂ s.f. Semn scris, gravat etc. format prin reunirea unor inițiale ale numelui cuiva. [Var. monogram s.n. / < fr. monogramme, cf. lat., gr. monogramma < gr. monos – unic, gramma – literă].

GROTÉSC, -Ă I. adj. de un comic exagerat; caraghios, nenatural; ciudat, bizar. II. s. n. 1. categorie estetică reflectând realitatea, contrar sublimului, în forme fantastice, bizare, monstruoase. 2. gen de ornamentație de origine romană, reintrodus în epoca Renașterii, din pictură sau sculptură decorativă cu figuri grotești. 3. literă de tipar fără piciorușe, din combinații cu arce și segmente de dreaptă. III. s. f. (teatru) gen de comedie. (< fr. grotesque, it. grottesco)

L s. m. invar. 1. A cinsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană sonantă lichidă laterală dentală). 2. Cifră romană cu valoarea 50. 3. (MED.) Abreviere pentru vertebră lombară sau rădăcină nervoasă lombară, urmată de număr. 4. formă neaccentuată (scurtă) de acuzativ a pronumelui personal el. 5. Simbol pentru liră².

COMPÚNE, compún, vb. III. Tranz. 1. (Despre elementele unui întreg) A forma, a alcătui un întreg. ♦ Refl. (Despre un întreg) A fi alcătuit, a consta din... 2. A crea, a scrie, a redacta o operă literară, muzicală etc. [Perf. s. compuséi, part. compus] – Din lat. componere (după pune).

CONFESIÚNE ~i f. 1) Comunicare a unor fapte sau gânduri ascunse; spovedanie; confidență. 2) Ritual creștin constând în mărturisirea păcatelor pentru a obține iertarea lor; spovedanie. 3) formă a conștiinței sociale, în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind dependentă de forțe și ființe supranaturale; religie; cult; credință. 4) Scriere literară cu caracter autobiografic, în care autorul este de o sinceritate totală. [Art. confesiunea; G.-D. confesiunii; Sil. -si-u-] /<fr. confession, lat. conffesio, ~onis

CUNÚNĂ ~i f. 1) Cerc împletit din flori sau frunze, care se pune pe cap drept podoabă; coroană. ◊ ~ de lauri coroană cu care erau încununați în antichitate învingătorii (în război, la concursuri sportive sau literare). 2) Coroană care se ține deasupra capetelor mirilor în timpul oficializării cununiei. 3): ~ de munți, de păduri lanț de munți, de păduri dispuse în formă de cerc. 4): ~ de ceapă, de usturoi ceapă sau usturoi cu coada uscată împletită în formă de funie. [G.-D. cununii] /<lat. corona

MACARONÍSM s. n. 1. mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești, prin compoziții burlești, scrise într-o limbă împestrițată cu cuvinte și forme latine și latinizate. 2. cuvânt, expresie specifică macaronismului (1). 3. apartenență la macaronism (1). (< fr. macaronisme)

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de s*x masculin și cele de s*x feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.

SCHÍȚĂ, schițe, s. f. 1. Desen, sculptură, plan arhitectural în care autorul conturează în linii mari și caracteristice un subiect care îl preocupă (și care servește la realizarea formei definitive). ♦ Plan inițial și sumar al unei lucrări; schemă. ♦ Lucrare, operă care cuprinde o privire generală și sumară asupra unui anumit subiect. 2. Specie literară a genului epic, de dimensiuni reduse, care înfățișează un (singur) episod caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje. – Din it. schizzo.

POÉM s. n. 1. poezie epică de proporții ample, în care se povestesc fapte mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile. ♦ ~ în proză = operă literară în proză, care are ritm de poezie. 2. piesă muzicală instrumentală de construcție liberă, cu caracter liric sau narativ. ♦ ~ simfonic = lucrare orchestrală amplă în formă liberă sau de sonată, rondo etc., cu un conținut programatic. (< fr. poème, lat. poema, gr. poiema)

REGIONALÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Mișcare sau doctrină care pornind de la existența unor entități regionale în unele provincii ale unei țări duc la o activitate descentralizatoare, independentă de capitală; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natură lexicală (cuvinte, de ex. mold. curechi „varză”) și fonetică (variante ale cuvintelor existente în limba comună, de exemplu pronunțarea bănățeană frace pentru frate); există însă și r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) și sintactice (construcții). R. sunt folosite pentru culoarea locală în limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.

MOTÍV ~e f. 1) Fenomen care provoacă sau care determină apariția efectului; pricină; cauză; temei. 2) Cauză aparentă invocată de o persoană pentru a ascunde adevăratul scop al unei acțiuni; pretext; prilej. 3) Frază sau pasaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; temă. 4) Element decorativ sau arhitectural într-o pictură sau sculptură. 5) Idee de bază într-o operă literară. /<fr. motif, it. motivo, germ. Motiv

MONTÁJ s.n. 1. Montare. 2. Combinare a unor scene de film într-o succesiune naturală pentru a forma un tot artistic. ◊ Montaj radiofonic = combinarea într-o ordine logică, succesivă a scenelor și a episoadelor caracteristice dintr-o piesă sau dintr-o operă literară etc. în vederea unei transmisiuni radiofonice; montaj de versuri = combinare de diverse poezii. 3. (În pictură, grafică, fotografie) Reunire a unor imagini independente sau care fac parte dintr-o compoziție cu scopul de a obține un nou ansamblu; (concr.) ansamblu astfel realizat. 4. Sistem, formație care rezultă din montarea unor piese, a unor mecanisme etc. ♦ Sistem de montare. [< fr. montage].

DÉLTĂ s.f. Porțiune de pământ de formă triunghiulară, cuprinsă între brațele unui fluviu și rezultată din depunerile de mâl și de nisip la vărsarea acestuia în mare. [< fr., it. delta, cf. delta (Δ, δ) – literă a alfabetului grecesc].

HIPERCORECTITÚDINE s. f. greșeală de limbă izvorâtă din necunoașterea adevăratei forme a etimonului unui cuvânt de către vorbitor și din teama acestuia de a nu greși, din efortul conștient de a se conforma mecanic normelor limbii literare; hiperliterarizare. (după fr. hypercorrection)

IDÉE s.f. 1. formă de reflectare, de reprezentare generalizată a realității în conștiință; noțiune, concept. 2. Gândire, concepție, fel de a vedea. 3. Concepție de bază care se desprinde dintr-o lucrare literară, artistică etc.; concepție fundamentală. ♦ Gând, opinie, părere, convingere, judecată. ◊ Idee fixă = imagine, gând care revine mereu în mintea unei persoane. ♦ Intenție, plan. [Pron. -de-e. / cf. fr. idée, it. idea, gr., lat. idea < idein – a vedea].

ORIGINÁL, -Ă adj. 1. (Despre acte, opere literare și artistice; adesea s.) Care nu este făcut după nici un model, care constituie primul exemplar; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă; primitiv; autentic. ♦ În original = în formă primară; necopiat; netradus. 2. (Despre idei, teorii etc.) Care a fost spus pentru prima dată de cineva, care aparține în întregime cuiva; nou. ♦ (Despre creatori de artă, de poezie etc.) Care scrie, compune, creează ceva cu totul nou, personal. 3. (adesea s.) Neobișnuit; extravagant, bizar; excentric. [Cf. lat. originalis, fr. original].

CRÍTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la critică. ♦ aparat ~ = totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor la editarea unui text; ediție ~ă = ediție a unui text (clasic, vechi) însoțit de aparat critic. ◊ bazat pe critică, care folosește critica. 2. referitor la un moment de criză; care anunță, determină o criză, o schimbare; dificil, periculos. ♦ (fiz.) stare ~ă = (sau punct ~) = stare a unui fluid în care dispare diferența dintre starea lichidă și cea gazoasă. II. s.m. specialist în probleme de literatură și artă, care analizează, interpretează și apreciază operele create. III. s. f. 1. analiză, apreciere a valorii faptelor, acțiunilor și creațiilor oamenilor. ♦ ~ă literară = studiu aplicat la opera literară, pe care o analizează, o comentează, valorificând-o în special sub unghi artistic; ~ă de text = comentariu asupra unui manuscris în scopul stabilirii autorului, datei elaborării lui, formei originare etc. 2. apreciere (severă) a însușirilor, a comportamentului cuiva. (< fr. critique, lat. criticus, gr. kritikos, /III/ kritike)

HADIT (HADITH) (arab. „vorbire, narațiune”) subst. Corpus literar păstrat și transmis din generație în generație de un șir sau „lanț” de transmițători sau „garanți” care coboară în istorie până la Mahomed și persoanele apropiate lui, formând un supliment sau îndrumar mai detaliat al mesajului coranic. Culegerile h. s-au conturat abia în sec. 9.

TEORÍE, teorii, s. f. 1. formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informației = teorie matematică a proprietăților generale ale surselor de informație, ale posibilităților de păstrare și de transmitere a informațiilor etc. Teoria literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsaturile generale ale creației literare, curentele și metodele artistice etc. Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât și pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretică a instrucției militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.

VERSIÚNE, versiuni, s. f. 1. Traducere a unei opere literare sau științifice dintr-o limbă în altă. ◊ Loc. adj. și adv. În versiune originală = care nu a fost sau fără a fi tradus în altă limbă. 2. Fiecare dintre formele unui text care a suferit modificări (în raport cu o formă considerată de bază). 3. Manieră (personală) de a prezenta, de a interpreta o întâmplare, un fapt, o afirmație. 4. Manoperă care constă în schimbarea poziției fătului în uter pentru a facilita nașterea. [Pr.: -si-u-] – Din fr. version.

CLASICÍSM s.n. 1. Principiile estetice ale literaturii și artei greco-latine; atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor. ♦ Arta și literatura grecească din sec. V-IV î.e.n., când acestea au atins apogeul, bazându-se pe un ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină. 2. Curent literar și artistic apărut în Franța și răspândit apoi în Europa apuseană în sec. XVII-XVIII, care avea ca model de creație operele antichității greco-latine. 3. Ansamblul caracterelor unei opere clasice; perfecțiune, armonie, echilibru, puritate, sobrietate în creație. [Cf. fr. classicisme, it. classicismo].

COMPÚNERE ~i f. 1) v. A COMPUNE. 2) lingv. Procedeu sintactico-morfologic de formare a unui cuvânt nou prin reunirea a două sau a mai multor cuvinte. 3) mat. Operație de determinare a rezultantei a doi sau mai mulți vectori. 4) Lucrare pe o temă literară sau liberă scrisă de un elev cu scopul verificării cunoștințelor lui. 5) înv. Rezultat al unui proces de creație artistică; compoziție. [G.-D. compunerii] /v. a compune

ORIGINÁL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte, documente, opere artistice și literare, fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri sau multiplicări; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primară, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2. (Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu unei persoane sau unui autor; neimitat după altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a folosi un model făcut de altul. ♦ (Substantivat, n.) Ființă sau obiect care servește ca model pentru o operă de artă. 3. (Adesea substantivat) Care iese din comun, neobișnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant. – Din lat. originalis, fr. original.

UNIUNEA SCRIITORILOR, organizație a scriitorilor din România, constituită în mart. 1949, prin fuziunea Societății Scriitorilor Români (înființată în apr. 1909) cu Societatea Autorilor Dramatici. În perioada 1949-1989 a funcționat ca „organizație obștească și profesională de creație”, fiind subordonată și finanțată de stat. După 1989, a devenit o asociație de creatori neguvernamentală, nonprofit și apolitică, întreținându-se din autofinanțare. Reunește 12 filiale regionale organizate în România și în filiala Chișinău. include 6 secții, după genurile literare. Susține apariția publicațiilor literare și de cultură (săptămânalele „România literară” și „Luceafărul”, mensualele „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Tribuna”, „Apostrof”, „Euphorion”, „Ex-Ponto”, „Viața Românească”, „Memoria”). Are două edituri: Cartea Românească și Ardealul. Organele de conducere sunt Adunarea Generală și Conferința Națională. Între Adunări este condusă de un consiliu, format din reprezentații filialelor. Acordă anual premii membrilor și debutanților. Președinte, din 2005, N. Manolescu.

SCÉNĂ s.f. 1. Parte mai ridicată a unei săli de teatru, unde joacă actorii. 2. Teatru; arta dramatică. ◊ A părăsi scena = a se retrage din teatru, (fig.) dintr-o activitate oarecare; a pune în scenă = a organiza felul în care se va reprezenta o piesă de teatru. ♦ Decorurile folosite pentru a reprezenta locul unde se petrece acțiunea piesei. 3. Subdiviziune a unui act dintr-o piesă determinată fie de intrarea sau ieșirea unui personaj, fie de modificarea locului sau a timpului de acțiune. ♦ (P. ext.) Scurtă etapă în desfășurarea unei opere literare în care se consumă o singură întâmplare, într-un cadru neschimbat. 4. Loc unde se petrece o acțiune sau o activitate. 5. Acțiune, fapt, eveniment care poate impresiona pe cineva. 6. Ceartă, ieșire violentă, scandal. // (În forma scen-, sceno-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) scenă”. [Pron. sce-. / < fr. scène, it. scena, cf. lat. scaena, gr. skene – adăpost, refugiu].

FIGÚRĂ s. f. 1. chip, față, obraz. ♦ (fam.) a-i face ă (cuiva) = a păcăli, a face cuiva o farsă. 2. formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imagine plastică a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje. ◊ (șah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoană; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolică sau alegorică a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt, îmbogățindu-i-se semnificația. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul în funcție de poziția termenilor în premise. 6. poziție, mișcare (la dans, la scrimă, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)

literaTÚRĂ s.f. 1. formă de creație artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului. ◊ (Depr.) A face literatură = a părăsi domeniul faptelor reale, a trece la exagerări, la înflorituri. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei țări etc. ♦ Tot ceea ce s-a scris referitor la o problemă sau într-un anumit domeniu; bibliografie. [Cf. fr. littérature, lat. literatura < littera – scriere].

IDÉE s. f. 1. formă de reflectare, de reprezentare generalizată a realității în conștiință; noțiune, concept. ♦ a avea ~ = a avea cunoștințe (sumare), a fi informat despre... 2. gândire, concepție, fel de a vedea. 3. concepție de bază care se desprinde dintr-o lucrare literară, artistică etc. ♦ gând, opinie, părere, convingere, judecată. ♦ ~ fixă = imagine, gând care revine mereu în mintea cuiva. 4. intenție, plan, proiect. ♦ o ~ (de) = o cantitate mică, puțin. (< fr. idée, lat., gr. idea)

C s. m. invar. 1. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (semiclusivă prepalatală surdă în grupurile ce, ci, oclusivă palatală în grupurile che, chi și oclusivă velară surdă în celelalte poziții). 2. (MUZ.) a) Notație literală pentru sunetul do; b) Semn de măsură de 4 timpi și, respectiv (în forma ¢), de 2 timpi. 3. Cifră romană cu valoarea de 100. 4. (METR.) Simbol pentru coulumb. 5. Simbol chimic pentru carbon. 6. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor complexe. 7. (INFORM.) Limbaj de programare situat între limbajele de asamblare și limbajele de nivel înalt, orientate către aplicație.

EXPRESIONÍSM s.n. 1. Curent artistic și literar modern, apărut în Germania la începutul sec. XX, caracterizat printr-o puternică tendință de exprimare spontană a trăirilor interioare (stări de spaimă, durere, uimire, exacerbare a sentimentelor), prin tensiune extatică, punând accent pe subiectivitate, pe irațional. 2. Orice formă de artă care vizează intensitatea expresiei. ♦ Stil de arhitectură care acordă prioritate expresiei prin stilizări (exagerate). (din fr. expressionnisme)

GHIVÉCI, (1) ghivece, (2) ghiveciuri, s. n. 1. Vas de pământ ars, de material plastic etc., de formă tronconică, folosit pentru plantarea (în casă a) florilor. ◊ Ghiveci nutritiv = amestec de pământ, nisip, mraniță, îngrășăminte chimice etc., în care se plantează răsadurile de legume. 2. Mâncare preparată din tot felul de legume, cu sau fără carne. ♦ Fig. (Peior.) Creație literară, muzicală etc. eterogenă și lipsită de valoare. – Din tc. güvec.

fă interj. – Formulă generică de adresare pentru femei; fato, femeie. – Var. fa, făi. Origine incertă. După Pușcariu 588, Tiktin, REW 3273, DAR și Scriban, ar fi abreviere de la fată, prin analogie cu mă. Pare mai probabilă der. de la fie, dialectal fiiă, cf. forma înv. fă-sa „fie-sa” citată de Scriban. Iordan, BF, VII, 254, propune drept etimon foemina, care pare mai puțin probabilă. Cuvînt cunoscut în Munt., Mold. și Bucov. (ALR, I, 199); în Mold. mai ales fa. Curent la țară, se consideră vulgarism în limba literară.

ÁRTĂ s.f. 1. formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale; operă omenească în care se manifestă talent sau geniu. ◊ Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. ♦ Arte liberale = denumire dată în evul mediu gramaticii, retoricii, dialecticii, aritmeticii, geometriei, astronomiei și teoriei muzicii. 2. Artă poetică = a) disciplină a criticii literare care studiază regulile de urmat la alcătuirea operelor literare; b) tratat scris de obicei în versuri, poem care exprimă concepția, convingerile despre menirea artei și despre idealul poetic al autorului. 3. Fel de a lucra potrivit unor reguli și deprinderi învățate; îndemânare, pricepere, măiestrie, meșteșug, abilitate. [Pl. -te. / < lat. ars, cf. it. arte].

MORÁLĂ s.f. 1. formă a conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojană. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

PEISÁJ s. n. 1. colț din natură care formează un ansamblu estetic; priveliște. 2. gen de pictură sau grafică având ca obiect reprezentarea priveliștilor din natură; tablou, desen, fotografie care înfățișează un peisaj (1). ◊ (geogr.) mediu care se diferențiază printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, climă, ape, sol, vegetație, faună etc.) 3. compoziție literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. 4. aspect al societății, al literaturii etc. (< fr. paysage)

CUNÚNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.

PÍLDĂ, pilde, s. f. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învățătură, drept model de urmat, drept termen de comparație; ceea ce poate servi ca obiect de imitație sau inspirație în privința formei, aspectului etc.; model, exemplu. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. ◊ Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. ♦ Dovadă, probă, indiciu. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică, menită să servească drept avertisment și pentru alții. 2. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral, producție literară cu caracter moralizator, cu o structură apropiată de fabulă; parabolă; p. ext. maximă, sentință; proverb, zicală; semnificație, tâlc cuprins într-o asemenea povestire, maximă, zicală sau într-o acțiune oarecare, într-o faptă etc. ◊ Loc. prep. (Înv. și reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabulă. – Din magh. példa.

BALOTĂ 1. Nicolae B. (n. 1925, Cluj), critic literar român. Stabilit în Germania. Eseuri, articole, studii („Euphorion”, „Labirint”, „De la Ion la Ioanide”); monografii („Urmuz”, „Al. Philippide”). 2. Ileana B. (1929-1996, n. Cluj), artist decorator român. Soră cu B. (1). Pornind de la tehnicile tradiționale ale țesutului, ajunge la o artă modernă ca structură și compoziție, fie în tapiserie, fie în formele tridimensionale (seria „Dealuri”).

PEISÁJ, peisaje, s. n. 1. Parte din natură care formează un ansamblu artistic și este prinsă dintr-o singură privire; priveliște; aspect propriu unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om. 2. Gen de pictură sau de grafică având ca obiect reprezentarea cu precădere a priveliștilor din natură; (concr.) tablou, fotografie care reprezintă un peisaj (1). 3. Descriere, reprezentare a naturii în opere literare; compoziție literară descriptivă. [Pr.: pe-i-. – Var.: peiságiu s. n.] – Din fr. paysage, it. paessagio.

ROMANTÍSM s. n. 1. mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, ca o reacție împotriva clasicismului, prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate și imaginație și prin zugrăvirea de eroi excepționali. 2. ansamblu de aspecte proprii curentului romantic; înclinare spre lirism, spre visare, spre melancolie. 3. perioadă în istoria muzicii prin ruperea echilibrului formelor clasice în favoarea libertății și fanteziei, prin intensitatea și spontaneitatea expresiei. 4. (fil.) denumire dată teoriilor care pun accent pe intuiție ca metodă de cunoaștere, pe libertatea și spontaneitatea de gândire și de faptă, precum și pe pasiuni și interese în morală, ca o reacție contra filozofiei clasice, raționale. (< fr. romantisme)

COMPOZÍȚIE, compoziții, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; structură, compunere, alcătuire. 2. Operă, bucată, compunere artistică, în special muzicală. ♦ Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; totalitatea cunoștințelor muzicale care permite compozitorului să se exprime într-o formă artistică. 3. Felul în care sunt dispuse elementele imaginii într-un tablou, astfel încât se se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură, de sculptură, de desen reprezentând personaje în acțiune. 4. Joc al unui actor care interpretează un rol bazându-se în primul rând pe trăsăturile distinctive ale personajului respectiv. 5. Exercițiu școlar constând în dezvoltarea în scris a unei teme cu caracter literar date de profesor; compunere. 6. Aliaj de cositor cu care se căptușește suprafața unei piese metalice care freacă altă suprafață metalică, cu scopul de a micșora frecarea. – Din fr. composition, lat. compositio.

CALENDÁR, calendare, s. n. 1. Indicator sistematic (în formă de carte, agendă sau tablou) al succesiunii lunilor și zilelor unui an. ◊ Expr. A face (cuiva) capul calendar = a zăpăci (pe cineva), spunându-i foarte multe lucruri. A se uita ca mâța-n calendar = a privi (la ceva) fără a pricepe nimic. 2. Sistem de împărțire a timpului în ani, luni și zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii. 3. Publicație, almanah, magazin cu caracter științific-literar. [Var.: (pop.) călindár s. n.] – It. calendario (lat. lit. calendarium).

COMPOZÍȚIE s. f. 1. totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate, o substanță, un corp etc.; structură. ◊ compus; amestec. 2. operă artistică, muzicală. ◊ mod de organizare a elementelor componente ale unei opere literare. 3. studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ◊ mod în care a fost compusă o bucată muzicală. 4. ordonare, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ◊ (fot.) aranjament artistic și rațional al unei imagini. ◊ gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. tip de interpretare a unui rol de către un actor. 6. compunere (4). 7. aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi. 8. formă de tipar constituită din elementele ei componente. (< fr. composition, lat. compostio)

BRẤNCĂ², brânci, s. f. 1. (Reg., În limba literară numai în loc. și expr.) mână ◊ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini și pe picioare, de-a bușilea, târându-se. ◊ Expr. A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini și pe picioare, de-a bușilea. A cădea în (sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la istovire. 2. (Pop.; în forma brânci) Împunsătură, ghiont, izbitură. ◊ Expr. A-i da inima brânci = a simți un imbold pentru (a face) ceva. 3. (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. [Pl. și: (2, n.) brânciuri – Var.: brânci s. m.] – Lat. branca.

PAZ, Octavio (1914-1998), poet și eseist mexican. Fondator a numeroase publicații literare și politice; participant la Războiul Civil din Spania. Numeroase călătorii în S.U.A., Franța, Japonia, India ș.a., care i-au influențat opera. După debutul său suprarealist („Rădăcina omului”), se orientează către o lirică de mare bogăție imagistică și expresie somptuoasă, cultivând motivele iubirii, singurătății și morții („Piatra de Soare”, „Salamandra”, „Anotimpul violent”, „Libertate pe cuvânt”); a experimentat și poezie spațială („Versantul estic”). Eseurile sale sunt mărturia unui talent puternic ancorat în realitățile mexicane, deschis la toate formele culturii („Labirintul singurătății”, „Semnele în rotație”, „Conjuncții și disjuncții”, „Canibalul umanist”). Premiul Nobel pentru literatură (1990).

COMPOZÍȚIE s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc un compus; structură. ♦ Compus; amestec. 2. Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ♦ Mod în care a fost compusă o bucată muzicală; structură muzicală. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic și rațional al unei imagini. ♦ Gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. Interpretare a unui rol de către un actor, care prezintă trăsăturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisă a unui elev în care se dezvoltă o temă oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. formă de tipar constituită din elementele ei componente. [Gen. -iei, var. compozițiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].

PARNASIANÍSM (< fr.; {s} gr. Parnassós) s. n. Curent literar apărut în Franța la mijlocul sec. 19, numit astfel după titlul publicației „Parnasul contemporan” (3 vol., 1866, 1871, 1876), care reprezintă manifestul școlii parnasiene. Având ca promotori pe Th. Gautier, Leconte de Lisle, Th. de Banville, Ch. Baudelaire, urmați de Sully-Prudhomme, J.-M. de Heredia, Mallarmée, Verlaine, C. Mendès și, apoi, de Bourget, Saint-Beuve, A. France, Villiers de l'Isle-Adam ș.a., p. a reprezentat o reacție față de excesele lirismului romantic. Situând creația poetică sub semnul „impasibilității lucide” și al analogiei cu artele plastice, p. cultivă construcția savantă și impersonală, descriptivă sau evocativă, virtuozitatea formei, imagismul rafinat și armonia plastică. Contestat în Franța de simboliști (a căror poezie stă sub semnul analogiei cu muzica), în literatura română p. a coexistat cu simbolismul (A. Macedonski, I.C. Săvescu, N. Davidescu, I. Pillat și Cincinat Pavelescu).

GALERÍE s. f. 1. cavitate subterană, îngustă și alungită, săpată prin eroziune. ◊ canal săpat de animale în sol. ◊ excavație minieră în formă de tunel, executată pentru a permite accesul la un zăcământ. 2. canal de legătură între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. ◊ coridor ca element de legătură sau de promenadă la o construcție. 3. conductă metalică, montată la motoarele cu ardere internă, care conduce amestecul carburant către cilindri sau prin care sunt evacuate produsele rezultate din arderea combustibilului. 4. muzeu, sală unde sunt expuse sculpturi, picturi sau alte obiecte de artă. 5. magazin cu obiecte de artă; (p. ext.) magazin universal. 6. ultimul balcon (de sus) al sălilor de spectacol. ◊ (fam.) spectatorii de la acest balcon; (p. ext.) publicul care se manifestă zgomotos la un meci, la un spectacol. 7. platformă mică la prora sau pupa unei nave. 8. bară de lemn sau metalică de care se atârnă perdelele. 9. (fig.) șir, serie (de portrete literare). (< fr. galerie, it. galeria, germ. Galerie)