LEGIONAR ~i m. 1) ist. Ostas care facea parte dintr-o legiune romana. 2) Membru al unei formatiuni politice nationaliste, anticomuniste si xenofobe din Romania interbelica; gardist. [Sil. -gi-o-] /<fr. legionnaire, lat. legionarius

ANONYMUS (sec. 12), nume sub care este cunoscut notarul regelui ungur Bela III. Autor al cronicii „Gesta Hungarorum”, care atesta prezenta romanilor in Transilvania in vremea invaziei si stabilirii ungurilor in Pannonia si a expansiunii lor in teritoriile invecinate; el mentioneaza si existenta unor formatiuni politice in spatiul romanesc, ai unor conducatori, Menumorut, Glad si Gelu, au opus o rezistenta puternica cuceririi ungare.

COTISO (sec. 1 i. Hr.), rege geto-dac, conducator al unei formatiuni politice situate probabil in Oltenia si Banat.

ORGANIZARE s. f. actiunea de a organiza; (p. ext.) randuiala, disciplina, ordine. ◊ alcatuire, oranduire. ♦ ~ social(-economica) = formatiune sociala; ~ de stat = organizare politica si teritoriala a unui stat. (< organiza)

ORANDUIRE, oranduiri, s. f. Actiunea de a orandui si rezultatul ei. 1. Asezare, grupare intr-o anumita ordine, intr-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, intocmire; stabilire. 2. Investire. 3. (Inv. si reg.) Hotarare, dispozitie, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinarile „sociala” si „social-economica”) Treapta a dezvoltarii istorice a societatii, caracterizata printr-un nivel determinat al fortelor de productie, prin relatiile de productie corespunzatoare acestuia si prin suprastructura generata de aceste relatii; formatiune sociala, formatiune social-economica. ◊ Oranduire de stat = organizare politica si teritoriala a statului sub aspectul regimului si al formei de stat, precum si al impartirii administrativ-teritoriale, determinata, in esenta, de caracterul oranduirii sociale. – V. orandui.

BUREBISTA, rege geto-dac (c. 82-44 i. Hr.), intemeietor al statului centralizat al geto-dacilor, care se intindea din muntii Slovaciei si Dunarea mujlocie pana la Hemus si Marea Neagra. Pe plan intern, politica lui B. a fost indreptata spre unificarea formatiunilor politico-militare din Dacia si spre construirea unui sistem defensiv in zona M-tilor Orastiei. Pe plan extern, a dus o politica activa de redobandire a unor vechi tinuturi dacice si de preintimpinare a pericolului roman in Pen. Balcanica. In anul 60/59 i. Hr. i-a invins pe boii si tauriscii de la Dunarea mijlocie si din Slovenia, iar intre 50 si 48 i. Hr. a cucerit si supus influentei sale cetatile grecesti de pe tarmul de N si V al Marii Negre, precum su terit. cuprins intre Dunare si Balcani. A intervenit in conflictul dintre Cezar si Pompei (48 i. Hr.), fagaduindu-i acestuia din urma ajutor militar. Dupa moartea sa (44 i. Hr.). statul geto-dac dezmembrat temporar, s-a refacut sub conducerea lui Decebal.

SUPRASTRUCTURA, suprastructuri, s. f. 1. Totalitatea conceptiilor si institutiilor politice, juridice, religioase, artistice, filozofice etc. dintr-o anumita formatiune social-economica, generate de baza economica a acestei formatiuni. 2. Totalitatea elementelor care formeaza partea utila a unei constructii. 3. Constructie metalica sau de lemn situata deasupra puntii principale a unei nave, care cuprinde incaperile de locuit si de deservire. ♦ Ansamblu format din sasiul si caroseria sau platforma unui autovehicul. – Supra- + structura (dupa fr. superstructure).

COMUNA s. f. 1. oras medieval, care se bucura de o anumita autonomie politica. 2. unitate de baza administrativ-teritoriala compusa din unul sau mai multe sate. 3. ~ primitiva = prima formatiune social-economica din istoria societatii, cu nivelul scazut al fortelor de productie, proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si egalitatea in repartitia produselor. ◊ C-a din Paris = forma de guvernare a orasului Paris, instituita in 1871 de masele muncitoare rasculate, prima incercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C-elor = una dintre cele doua camere ale parlamentului englez. (<fr. commune)

SOCIALISM s. n. 1. formatiune social-economica intemeiata pe proprietatea colectiva asupra mijloacelor de productie si de schimb, ca urmare a desfiintarii claselor sociale. 2. conceptie social-politica care sustine ingradirea proprietatii private. ♦ ~ stiintific = parte constitutiva a marxismului, care studiaza structura si dinamica proceselor trecerii de la oranduirea capitalista la cea comunista; ~ utopic = ansamblu al conceptiilor premarxiste care sustineau necesitatea socialismului, dar nu cu argumente stiintifice, ci „rationale” si morale. 3. ansamblu de doctrine ale partidelor de stanga nemarxiste. (< fr. socialisme, germ. Sozialismus)

COMUNA s.f. 1. Oras medieval (dezvoltat in apusul Europei din vechile cetati situate pe caile de comunicatie comerciala), care se bucura de o anumita autonomie politica. ♦ Diviziune teritoriala, administrata de un primar si de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativa compusa din unul sau mai multe sate sau catune si condusa de un consiliu popular comunal. 3. Comuna primitiva = prima formatiune social-economica din istoria societatii, corespunzand unor forte de productie slab dezvoltate, bazata pe proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si pe relatii de colaborare si ajutor reciproc. ◊ Comuna din Paris = forma de guvernare a orasului Paris, instituita in 1871 de masele muncitoare rasculate; Camera Comunelor = una dintre cele doua camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat.med. communa].