ZERO, zerouri, s. n. 1. Numar care, in numaratoare, reprezinta o cantitate vida si care se indica prin cifra 0; nula. ◊ Expr. A reduce ceva la zero = a reduce cu totul importanta unui lucru, a face sa fie neglijabil. ♦ Cifra reprezentand numarul de mai sus pusa la dreapta altei cifre pentru a mari de zece ori valoarea unui numar; nula. 2. Epitet dat unui om de nimic; nulitate. 3. (Fiz.) Punct care serveste ca origine a unei scari cu ajutorul careia se indica valorile unei marimi. ♦ Spec. Grad de temperatura fixat in unele sisteme de masura a temperaturii (Reaumur, Celsius) la punctul de inghetare a apei distilate la presiunea normala. ◊ Zero absolut = temperatura de minus 273 de grade Celsius, socotita ca cea mai joasa temperatura posibila. 4. (Lingv.) Desinenta (sau sufix) zero = absenta unui afix gramatical la o forma flexionara, care este marcata, fata de alte forme cu afixe exprimate, prin lipsa unei marci formale propriu-zise. – Din fr. zero.

RECTIUNE, rectiuni, s. f. (Gram.) Calitate a unui cuvant de a primi un determinant care trebuie sa aiba o anumita forma flexionara sau o anumita constructie prepozitionala; legatura dintre cuvinte si determinantele lor; regim. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. rection, germ. Rektion.

OCURENTA s.f. Intalnire, aparitie, circumstanta intamplatoare. ♦ (Lingv.) Cuvant dintr-un text (care apare intr-o anumita forma flexionara). ♦ Fel in care se prezinta o roca sau un mineral intr-un zacamant. [< fr. occurence, it. occorenza < lat. occurens – care intampina].

mine pron. pers. – Forma a cazurilor prepozitionale a pron. de persoana intii, eu. – Mr. mine „eu”. Lat. me, intr-o compunere mai putin clara (dupa Philippide, Principii, 78 si Candrea-Dens., 533, din lat. *me ne; dupa Scriban, din *mene, prin analogie cu *quene › cine). Probabil e vorba de aceeasi forma flexionara care indica acuzativul, in *tatanem › tatine, v. aici. Inv. se folosea pentru acuzativul fara prepozitie: cine uraste mine (Coresi). Cf. sine.

CAZ, cazuri, s. n. 1. Imprejurare, circumstanta, situatie. ◊ Caz de constiinta = Imprejurare in care cineva ezita intre sentimentul datoriei si un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul ca... = a presupune ca... A face caz de ceva = a acorda prea multa importanta unui lucru. A face caz de cineva = a scoate in evidenta in mod exagerat meritele cuiva. 2. Intamplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinari) Imbolnavire, boala. Doua cazuri de scarlatina. 4. (Gram.) Categorie specifica numelui, prin care se exprima raporturile logice dintre nume si diverse parti ale propozitiei; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.

PARADIGMA, paradigme, s. f. 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvant. ♦ Tablou al formelor unui cuvant, dat ca model pentru flexiunea unei parti de vorbire sau a unei clase din cadrul unei parti de vorbire. 2. (Inv.) Exemplu, model; pilda; invatatura. – Din lat. paradigma, ngr. paradigma.

PARTITIV, -A, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre constructii) Care exprima ideea de parte dintr-un intreg sau intregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. ◊ Articol partitiv = articol care se ataseaza la un cuvant partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinenta, alternanta fonetica, cuvant auxiliar etc.) cu ajutorul caruia se formeaza, de la o radacina, cuvinte si forme flexionare; cea mai mica unitate din structura morfologica a cuvantului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morpheme.

SUPLETIV, -A, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completeaza, care intregeste ansamblul formelor flexionare ale unui cuvant. 2. (Despre o norma legala) Care se aplica in masura in care partile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le incheie; facultativ. – Din fr. suppletif.

ALTERNANTA ~e f. 1) Caracter alternativ. 2) lingv. Proces care consta din schimbarea regulata a unui sunet din tema unui cuvant in formele flexionare sau in familia unui cuvant. ~ vocalica. ~ consonantica. /<fr. alternance

PARADIGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu asociativ de elemente ale limbii apartinand aceleiasi clase morfo-sintactice sau/si semantice, care poseda intre ele relatii virtuale de substitutie. 2) Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. 3) Model de declinare sau de conjugare. /<lat. paradigma, ngr. paradigma

SUPLETIV ~a (~i, ~e) (despre forme gramaticale) Care completeaza paradigma formelor flexionare ale unui cuvant; care isi modifica radicalul. [Sil. su-ple-] /<fr. suppletif

TEMA ~e f. 1) Idee fundamentala tratata intr-o lucrare (stiintifica, artistica etc.). ~ actuala. 2) Fraza sau peisaj care formeaza desenul melodic sau ritmic al unei compozitii muzicale; motiv. ~ cu variatii. 3) Lucrare scrisa data spre executare (acasa) elevilor sau studentilor. 4) lingv. Parte a cuvantului care, pe langa radacina, poate cuprinde sufixe sau prefixe si este comuna formelor flexionare ale cuvantului. ~ nominala. ~ verbala. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. theme, germ. Thema

APOFONIE s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvant in diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].

CONJUGARE s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui verb. ♦ Fiecare dintre categoriile in care se impart verbele dupa terminatia infinitivului. 2. (Rar) Imbinare, unire. 3. (Bot.) Unirea gametilor in procesul de fecundare. ♦ Mod de fecundatie la infuzori prin unirea temporara a doi indivizi, urmata de un schimb reciproc de substante nucleare. ♦ Unirea cromozomilor in timpul meiozei. [<conjuga].

DEFECTIV, -A adj. (Despre parti de vorbire flexibile) Care nu are unele forme; nefolosit la toate formele flexionare. [Cf. lat. defectivus, fr. defectif].

MORFEM s.n. Element morfologic (prefix, sufix, desinenta etc.) care serveste la formarea cuvintelor si a formelor flexionare ale acestora. ♦ (In conceptia moderna) Cea mai mica unitate cu sens determinat din structura morfologica a cuvantului. [< fr. morpheme].

PARADIGMA s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. ♦ Ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi categorii gramaticale, care se pot substitui unul cu altul. 2. (Rar) Exemplu, model. [< fr. paradigme].

CAZ s. n. I. 1. imprejurare, situatie, circumstanta. ♦ ~ de constiinta = imprejurare in care cineva este silit sa procedeze altfel decat ii dicteaza constiinta. ♦ a face ~ de ceva = a considera ceva (exagerand) foarte important; a face ~ de cineva = a exagera calitatile, meritele cuiva. 2. intamplare, eveniment, accident (petrecut pe neprevazute). 3. (med.) individ care reprezinta o situatie exemplara. II. fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima diferitele functii sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui si numeralului. (< lat. casus, fr. cas)

DEFECTIV, -A adj. (despre verbe, substantive si adjective) care nu este folosit la toate formele flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparatie (inclusiv pozitivul). (< fr. defectif, lat. defectivus)

INTERFIX s. n. segment din structura unui cuvant sau a unei forme flexionare plasata intre radacina si un sufix (lexical sau gramatical) ori o desinenta si analizat de obicei impreuna cu afixul urmator. (< inter¹- + /a/fix)

MORFEM s. n. element morfologic (prefix, sufix, desinenta) care serveste la formarea cuvintelor si a formelor flexionare ale acestora. ◊ (in conceptia moderna) cea mai mica unitate in sens determinat din structura morfologica a cuvantului. (< fr. morpheme)

PARADIGMA s. f. 1. (la Platon) lumea ideilor, prototip al lumii sensibile in care traim. ◊ principiu care distinge legaturile si opozitiile fundamentale intre cateva notiuni dominante cu functie de comanda si control al gandirii. ◊ caz exemplar, model, prototip, situatie ideala. 2. totalitatea formelor flexionare ale unui cuvant. ◊ ansamblu de termeni, apartinand aceleiasi clase morfosintactice sau semantice, care se pot substitui unul cu altul. (< fr. paradigme, lat. paradigma, gr. paradeigma)

PARTICULA s. f. 1. particica de materie; corpuscul, microobiect. ♦ (fiz.) ~ elementara = particula constitutiva a materiei, care prezinta atat caracteristici corpusculare, cat si ondulatorii, comportandu-se ca o entitate cu insusiri specifice. 2. element lexical si morfologic invariabil, care se ataseaza la sfarsitul unui cuvant sau al unei forme flexionare. (< fr. particule, lat. particula)

PERSOANA s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea insusirilor fizice si psihice; fiinta omeneasca, ins. ♦ in ~ = a) personal. b) in carne si oase. ♦ (jur.) ~ fizica = om privit ca subiect cu drepturi si obligatii. ~ juridica = intreprindere, institutie etc. careia legea ii acorda drepturi si datorii, recunoscuta ca subiect de drept. 2. categorie gramaticala specifica verbului si unor pronume, care indica pe cel caruia i se adreseaza sau pe cel despre care se vorbeste; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima aceasta categorie. (< lat. persona, fr. personne)

POLIPTOTON s. n. figura de stil constand in reluarea aceluiasi cuvant sub diverse forme flexionare; traductie. (< fr. polyptoton)

VARIABIL, -A I. adj. 1. care variaza; schimbator. ◊ (despre cuvinte) care are forme flexionare, flexibil. ♦ capital ~ = parte a capitalului cheltuita pentru cumpararea fortei de munca. 2. (mat.) care variaza² (I, 2). II. s f. 1. (mat.) marime care ia succesiv diferite valori; element generic al unei multimi. 2. (inform.) element al limbajului formalizat reprezentand un nume care semnifica o clasa ai carei membri sunt denotatii sai posibili. 3. (stat.) caracteristica putand prezenta variatie de la un element la altul al unei colectivitati. (< fr. variable, lat. variabilis)

REGIONALISM (‹ fr.) s. n. 1. Miscare sau doctrina care pornind de la existenta unor entitati regionale in unele provincii ale unei tari duc la o activitate descentralizatoare, independenta de capitala; supraapreciere a unei provincii; patriotism local. 2. (LINGV.) Fapt de limba existent numai intr-o anumita regiune, caracteristic pentru un anumit grai. R. sunt de obicei de natura lexicala (cuvinte, de ex. mold. curechi „varza”) si fonetica (variante ale cuvintelor existente in limba comuna, de exemplu pronuntarea banateana frace pentru frate); exista insa si r. gramaticale-morfologice (forme flexionare) si sintactice (constructii). R. sunt folosite pentru culoarea locala in limba literaturii artistice, unele dintre ele devenind cu timpul bunuri ale limbii literare. Sin. provincialism.

DESINENTA ~e f. lingv. Element morfologic variabil, care se adauga la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; terminatie. /<fr. desinence

SFARSIT ~uri n. 1) Partea cu care se termina sau se incheie ceva. ~ul drumului. ◊ In ~ in cele din urma. La ~ la urma. A se apropia de ~ a fi aproape pe terminate. Fara ~ a) care nu se termina niciodata; b) mereu; intruna; tot timpul. 2) Element morfologic variabil care se adauga la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima forme sau paradigme flexionare; terminatie; desinenta. 3) Stingere din viata; moarte. ◊ A-si da obstescul ~ a muri. /v. a sfarsi

TERMINATIE ~i f. 1) Parte terminala; extremitate. ~ nervoasa. 2) lingv. Element morfologic variabil, care se adauga la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; desinenta. [G.-D. terminatiei] /<lat. terminatio

FLEXIBIL adj. 1. elastic, mladios, suplu, (inv.) incovoios. (O nuia ~.) 2. (GRAM.) flexionar, (inv.) plecat, plecator. (forma ~.)

SUPLETIV, -A adj. (Despre forme gramaticale) Care completeaza schema flexionara a unui cuvant. [< fr. suppletif, cf. lat. suppletus].

SUPLETIV, -A adj. 1. (despre forme gramaticale) care completeaza schema flexionara a unui cuvant. 2. (despre o norma legala) care se aplica in masura in care partile nu convin altfel, prin actele juridice pe care le incheie; interpretativ, facultativ. (< fr. suppletif)

A flexiona ~ez 1. tranz. A face sa se flexioneze. 2. intranz. (despre cuvinte) A schimba forma (in procesul declinarii sau conjugarii). [Sil. -xi-o-] /Din flexiune

SUFIX, sufixe, s. n. Imbinare de sunete sau un singur sunet care se adauga dupa radacina sau dupa tema unui cuvant pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi. ◊ Sufix lexical = sufix care ajuta la formarea cuvintelor noi, schimband sensul sau categoria gramaticala a cuvantului de baza. Sufix gramatical (sau flexionar) = sufix cu ajutorul caruia se creeaza forme gramaticale. – Din fr. suffixe.

FLEXIBIL, -A, flexibili, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a se indoi, de a se incovoia usor (si de a-si reveni la forma initiala); elastic, mladios. 2. Adj. (Gram.) Care are flexiune (2); flexionar. 3. S. n. Grup de lamele flexibile (1) din cupru, folosit in legaturile electrice. – Din fr. flexible, lat. flexibilis.

A SE flexiona pers. 3 se ~eaza intranz. (despre corpuri elastice) A capata forma de arc; a se indoi; a se incovoia; a se curba; a se mladia; a se arcui; a se coroia. [Sil. -xi-o-] /Din flexiune