BIPARTID ~da (~zi, ~de): Sistem ~ forma de organizare politica a societatii, caracterizata prin succesiunea la putere a doua partide principale. /bi- + partid

DEMOCRATIE s. f. forma de organizare politica a societatii care proclama principiul detinerii puterii de catre popor. ◊ ~ sclavagista = tip de democratie in care puterea era exercitata de stapanii de sclavi; ~ burgheza = forma specifica oranduirii capitaliste, prin care se incearca sa se asigure libertatea si egalitatea generala a cetatenilor in fata legilor; ~ populara = forma de democratie aparuta intr-o serie de tari din Europa si Asia, dupa cel de-al doilea razboi mondial, in care puterea apartine clasei muncitoare in alianta cu taranimea si alte categorii de oameni ai muncii; ~ interna de partid = principiu organizatoric al partidului marxist-leninist potrivit caruia toti membrii sai ar avea dreptul de a participa efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului si de viata interna de partid; ~ economica = democratie care presupune participarea sistematica directa sau prin reprezentanti (inclusiv manageri), liber si expres alesi ai poporului, la conducerea si realizarea procesului de productie, repartitie si schimb la toate nivelurile economiei. (< fr. democratie, gr. demokratia)

CNEZAT, cnezate, s. n. forma de organizare politica de tip statal (la romani si la slavi) in evul mediu bazata pe autoritatea cneazului; teritoriu stapanit de un cneaz. – Cneaz + suf. -at.

POLIS ~uri n. (in Grecia antica) forma de organizare social-politica si economica a societatii sclavagiste; oras-stat. /<ngr. polis

ELENISM s. n. 1. perioada in istoria si civilizatia societatii sclavagiste a popoarelor din bazinul Marii Mediterane, intre epoca cuceririlor lui Alexandru Macedon si caderea imperiului acestuia sub stapanirea romana, prin amestecul formelor grecesti de organizare politica, culturale, religioase cu cele orientale. ◊ cultura Greciei antice si influentele exercitate de ea. 2. expresie specifica limbii elene. (< fr. hellenisme)

DEMOCRATIE s.f. forma de organizare si conducere politica a societatii in care puterea suprema este exercitata de popor. [Gen. -iei, var. democratiune s.f. / < fr. democratie, it. democrazia, cf. gr. demokratia < demos – popor, kratos – putere].

DEMOCRATIE ~i f. 1) forma de organizare si de conducere politica a societatii, care proclama suveranitatea poporului. 2) forma de guvernare a statului, bazata pe separatia puterilor si pe votul universal. 3) Stat caruia ii este proprie o astfel de organizare. 4) Metoda de conducere a unui colectiv, care asigura participarea tuturor membrilor la luarea deciziilor importante. [Art. democratia; G.-D. democratiei; Sil. -ti-e] /<fr. demo-cratie

TRIB¹ s. n. 1. forma de organizare economica si social-politica a societatii primitive, dintr-o grupare de mai multe ginti sau de familii inrudite, reunite pe baza comunitatii teritoriului si supuse autoritatii unui sef unic. 2. (la unele popoare din ant.) semintie, ginta, neam. ◊ (biol.) subdiviziune a familiei cu genuri inrudite. (< lat. tribus, fr. tribu)

INSTITUTIE s.f. 1. forma de organizare a unor raporturi sociale – politice, juridice etc. – parte a suprastructurii. 2. Organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care cuprinde o anumita activitate, care imbratiseaza un anumit domeniu etc. ♦ Asezamant. [Gen. -iei, var. institutiune s.f. / cf. fr. institution, lat. institutio].

ORGAN¹ s. n. 1. parte a unui organism animal sau vegetal care indeplineste functii vitale sau utile vietii. 2. piesa componenta a unei masini, a unui mecanism. 3. (fig.) mijloc de actiune, de comunicare etc.; (p. ext.) publicatie, ziar. 4. grup de persoane numite, ori alese in conducerea unei organizatii politice sau administrative. ♦ ~ de stat = forma de organizare legala cu anumite puteri in exercitarea functiilor statului; ~ reprezentativ = organ de stat ales prin vot. (< lat. organum, gr. organon, fr. organe, germ. Organ, rus. organ)

CONSTITUTIE² ~i f. 1) Lege fundamentala a unui stat care determina forma de guvernamant, structura social-economica si politica, modul de organizare si de functionare a organelor de stat, drepturile esentiale si obligatiile cetatenilor. 2) Brosura care cuprinde aceasta lege. [Art. constitutia; G.-D. constitutiei; Sil. -ti-e] /<fr. constitution, lat. constitutio, ~onis

ANARHISM s. n. 1. conceptie, miscare social-politica extremista care neaga necesitatea statului si formele lui de organizare, a ordinii si disciplinei sociale in general. 2. stare de anarhie. (< fr. anarchisme, rus. anarhizm, germ. Anarchismus)

ORANDUIRE, oranduiri, s. f. Actiunea de a orandui si rezultatul ei. 1. Asezare, grupare intr-o anumita ordine, intr-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ organizare, intocmire; stabilire. 2. Investire. 3. (Inv. si reg.) Hotarare, dispozitie, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinarile „sociala” si „social-economica”) Treapta a dezvoltarii istorice a societatii, caracterizata printr-un nivel determinat al fortelor de productie, prin relatiile de productie corespunzatoare acestuia si prin suprastructura generata de aceste relatii; formatiune sociala, formatiune social-economica. ◊ Oranduire de stat = organizare politica si teritoriala a statului sub aspectul regimului si al formei de stat, precum si al impartirii administrativ-teritoriale, determinata, in esenta, de caracterul oranduirii sociale. – V. orandui.

ADHOCRATIE s.f. Termen care desemneaza in sociologia si viitorologia politica contemporana instabilitatea cronica pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economica si sociala) ca urmare a impactului societatii capitaliste dezvoltate cu revolutia stiintifica-tehnica, cerinta introducerii unor noi structuri organizationale la diverse niveluri de conducere. [Cf. lat. ad-hoc – pentru aceasta, gr. kratos – putere].

ADHOCRATIE s.f. (In sociologia si viitorologia politica contemporana) Instabilitatea cronica pe care o cunosc diferitele forme de organizare (economica si sociala) ca urmare a impactului societatii capitaliste dezvoltate cu revolutia stiintifico-tehnica. (< ad-hoc + -cratie)

ACORD s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cadea de ~ = a se invoi; de comun ~ = a) in perfecta intelegere; b) in unanimitate. 2. intelegere privitoare la relatiile de colaborare si de cooperare intre state, partide politice, organizatii. 3. forma de retributie a muncii prestate. ♦ ~ global = forma de organizare si de retribuire a muncii prin care se leaga marimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea si importanta muncii prestate. 4. concordanta in numar, gen, caz, persoana intre care exista raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecventelor de oscilatie a doua sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel putin trei sunete, formand o armonie; disciplina care studiaza legile de baza ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)

forma s.f. 1. Infatisare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofica ce desemneaza modul de existenta, de organizare interna, interactiunea si legaturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maxima capacitate de efort a organismului, obtinuta prin antrenament; conditie fizica buna. ◊ A fi in forma = a fi, a se afla in cele mai bune conditii. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprima continutul unei opere de arta (mai ales de literatura). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politica, sociala etc. 4. Dispozitie legala de procedura. ◊ Viciu de forma = nerespectare a unei dispozitii de procedura care atrage anularea unui act sau a unei hotarari judecatoresti. 5. Aspect pe care il ia un cuvant pentru a indeplini o functie gramaticala. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul in care se toarna o piesa. ♦ (Poligr.) Cutie de otel in care se toarna litere; zat al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusa aceeasi relatie. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

CONSTITUTIE (‹ fr., lat.) s. f. I. 1. Totalitatea particularitatilor morfologice, functionale si psihologice ale unui individ; este conditionata ereditar de si ontogenetic si determina caracterul reactiilor fata de actiunea agentilor externi; structura, alcatuire. 2. Conformatie. II. Legea fundamentala a unui stat, care reflecta stadiul de dezvoltare sociala, economica si politica a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernamint si organizare statala, precum si drepturile si obligatiile fundamentale ale cetatenilor. Prima c. a fost Constitutia americana de la 1787, urmata de Constitutia franceza de la 1791. In sec. 19 si la inceputul sec. 20, constitutia scrisa s-a generalizat in Europa si Asia, iar mai apoi si in Africa. In Romania, prima c. a fost adoptata la 1866. Au urmat c. de la 1923 si 1938. Alte c. au fost adoptate in anii 1948, 1952, 1965, 1991.

INSTITUTIE s. f. 1. forma de organizare a unor raporturi sociale, parte a suprastructurii. 2. organ, unitate cu caracter politic, economic, administrativ etc. care desfasoara o anumita activitate. ◊ asezamant. (< fr. institution, lat. institutio)

TACTICA s.f. 1. Parte a artei militare care se ocupa cu organizarea si conducerea actiunilor de lupta ale trupelor. 2. Stiinta de a determina mijloacele si formele de actiune, intr-o perioada relativ scurta, pentru realizarea obiectivelor unei miscari sociale, a unui partid politic etc., in functie de imprejurarile social-politice din acea perioada. 3. Mijloacele folosite de cineva pentru a face sa izbuteasca o intreprindere, o actiune etc. [Gen. -cii. / < fr. tactique, cf. gr. taktike – arta de a orandui].

ECONOMIE s. f. 1. totalitatea ramurilor muncii sociale existente intr-o anumita oranduire sociala, determinate de stadiul de dezvoltare a fortelor de productie si a relatiilor de productie. ◊ totalitatea relatiilor de productie care constituie cadrul desfasurarii muncii sociale. ♦ ~ de piata = forma de organizare si functionare a economiei in care oamenii isi desfasoara activitatea in mod liber, autonom si eficient. ◊ ramura, sector de activitate productiva. ◊ gospodarire. 2. stiinta care se ocupa cu studiul economiei (1). ♦ ~ politica = stiinta sociala care studiaza legile productiei sociale, ale repartitiei si schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor oranduiri sociale in succesiunea lor istorica. 3. chibzuinta, cumpatare (in cheltuieli). 4. (pl.) rezerva de bani: bani agonisiti. 5. alcatuire, compozitie a planului unei lucrari, a tratarii unei chestiuni etc. (< fr. economie, lat. oeconomia, gr. oikonomia)

TACTIC, -A I. adj. referitor la tactica; conform cu o anumita tactica. II. s. f. 1. arta organizarii si conducerii actiunilor de lupta ale trupelor. 2. mod de folosire a diferitelor forme si mijloace ale luptei revolutionare intr-o perioada relativ scurta, pentru realizarea obiectivului fundamental strategic, in functie de imprejurarile social-politice concrete. 3. (fig.) mod de actiune; totalitatea mijloacelor folosite de cineva pentru a izbuti intr-o actiune. (< fr. tactique)

ADMINISTRATIE, administratii, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; sectie a unei institutii insarcinata cu administrarea acelei institutii. ◊ Administratie de stat = a) forma de activitate (executiva si de dispozitie) a statului pentru realizarea functiilor sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se desfasoara aceasta activitate. Consiliu de administratie = organ colegial insarcinat cu administrarea unei intreprinderi sau a unei institutii. 2. Parte a armatei care se ocupa cu organizarea, intretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate, precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor. ♦ Conducerea politica-administrativa a unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitata de militarii ocupanti. – Din (1) fr. administration, lat. administratio, (2) rus. administratiia.