PARA¹ s. f. Flacara, vapaie; p. ext. caldura dogoritoare, dogoare. ◊ Loc. adj. De para = rosu aprins (ca flacara); arzator, dogoritor. ◊ Expr. A trece (sau a sari) prin foc si para = a infrunta orice primejdie, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. A se face foc si para (de manie) = a se supara, a se mania foarte tare. foc si para = infierbantat, indarjit; suparat, infuriat. ♦ Fig. Sentiment puternic si chinuitor; inflacarare; chin sufletesc, dorinta chinuitoare. – Din sl. para.

parafoc, parafocuri, s. n. Zid (facut dintr-un material refractar) care apara de flacari o parte mai expusa a unui cazan de aburi. – para²- + foc.

PARPALI, parpalesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A frige un animal sau o bucata de carne la frigare, pe jeratic sau la para focului. ♦ A frige sau a incalzi ceva superficial, la repezeala. 2. Refl. A se incalzi la dogoarea focului sau la soare. II. Refl. (Mai ales in forma perpeli) 1. A se zvarcoli, a se zbate, a se tavali de durere. ♦ Fig. A se framanta, a se chinui, a se zbuciuma. 2. A se rasuci (in asternut), a se intoarce de pe o parte pe alta fara a-si gasi locul (din cauza unei stari fizice sau psihice chinuitoare). [Var.: perpeli vb. IV] – Din bg. pripalja, scr. pripaliti.

PARPALIT, -A, parpaliti, -te, adj. Fript sau prajit in pripa, numai pe deasupra (la frigare, pe jeratic sau la para focului). [Var.: perpelit, -a adj.] – V. parpali.

SFARAI vb. (Mold.) a parai. (focul ~ in soba.)

A FLAMBA ~ez tranz. 1) (mai ales instrumente medicale) A steriliza, trecand prin para focului. 2) tehn. (bare sau placi) A supune unei operatii de flambaj. /<fr. flamber

parafoc ~uri n. Perete refractor care protejeaza partile sensibile ale cazanului de abur de actiunea focului. /para- + foc

A PARPALI ~esc tranz. (carne sau alte alimente) 1) A frige putin pe jaratic, la frigare sau la para focului. 2) A coace la repezeala, numai pe deasupra; a pripi. [Var. a perpeli] /<bulg. pripalja, sb. pripaliti

parafoc s.n. Zid mic dintr-un material refractar, facut pentru a apara de flacari partea mai sensibila a unei caldari cu abur. [< para- + foc, dupa fr. pare-feu, it. parafuoco].

PAI, paie, s. n. Tip de tulpina simpla, in general fara ramificatii si cu internodurile lipsite de maduva, caracteristic pentru cereale (grau, orz, orez etc.) si pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) gramada de asemenea tulpini ramase dupa treierat. ◊ Expr. Om de paie = om fara personalitate, de care se serveste cineva pentru a-si atinge un scop personal. foc de paie = entuziasm sau pasiune trecatoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocneste (fara a izbucni). A intemeia (ceva) pe paie = a cladi, a realiza (ceva) pe temelii subrede. (Fam.) Vaduva, (sau, rar) vaduv de paie = sotie sau sot care a ramas o perioada scurta de timp fara sot sau, respectiv, fara sotie. A fugi ca taunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a inrautati si mai mult situatia (dintre doi adversari); a intarata, a atata pe cei care se cearta. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucata din aceasta tulpina sau tub subtire din material plastic cu care se sorb unele bauturi. – Lat. palea.

DOGOARE s. 1. v. canicula. 2. arsita, dogoreala, fierbinteala, para, vapaie. (~ focului.)

PAI paie n. 1) Tulpina cilindrica subtire, neramificata, goala pe dinauntru, avand noduri pronuntate, specifica plantelor graminee. ◊ A nu lua un ~ de jos a nu face nimic. A se agata si de un ~ a incerca intr-o situatie grea chiar si cel mai neinsemnat mijloc de salvare. 2) Multime de astfel de tulpini ramase dupa treierat. ◊ Om de paie. v. OM. Vaduva (sau vaduv) de paie sotie ramasa temporar fara sot (sau invers). A-si aprinde paie-n cap a-si provoca singur neplaceri. A pune paie pe foc a inrautati o situatie (favorizand o cearta). 3) Tub folosit pentru a sorbi anumite bauturi. /<lat. palea

parCA² conj. (exprima un raport modal) Ca si cum; ca si cand. Striga parca era in foc. /a parea + ca

parpor, -a, adj., s.m. si f. (reg.) 1. (adj.) care nu rezista la frig; plapand. 2. (s.m.) cenusa uda din ciubarul in care se oparesc rufele; solutie din soda caustica dizolvata in apa. 3. (s.m.) taciune stins in apa, folosit la vindecarea intepaturilor de cuie. 4. (s.m. si f.) foc de paie; caldura, arsita, fierbinteala. 5. pojar. 6. (fig.) agitatie, zbucium, avant, entuziasm, inflacarare. 7. (s.f.) mana vitei de vie. 8. (s.f.) aversa de ploaie.

PALILII s.f. pl. serbari pastorale in Roma antica la 21 aprilie, ziua aniversarii intemeierii cetatii, cu care prilej pastorii dansau si sareau, cu turmele lor, deasupra unor focuri de paie. (< lat. Palilia)

A APRINDE aprind tranz. 1) A face sa arda. ~ focul. ◊ A-si ~ paie in cap a-si pricinui singur neplaceri. 2) inv. (arme de foc) A face sa ia foc. 3) (surse de lumina) A face sa lumineze. ~ lanterna. 4) si fig. A face sa se aprinda. [Sil. a-prin-] /<lat. apprehendere

FLACARA s. para, vapaie, (livr.) flama. (~ focului.)

TROSNI vb. 1. a parai, (inv.) a prasni. (focul ~.) 2. v. pocni. 3. a parai, a pocni. (Ii ~ incheieturile.) 4. v. plesni.

FLACARA, flacari, s. f. 1. Masa libera de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins si care arde cu dezvoltare de caldura si de lumina; parte luminoasa mobila care se inalta ca o limba de foc dintr-un corp aprins; para¹, vapaie; flama. ◊ Expr. A fi in flacari = a arde puternic, a fi cuprins de flacari. 2. Fig. Inflacarare, pasiune; caldura; stralucire. [Pl. si: flacari, flacare] – Lat. *flaccula (= facula).

flacara (-acari), s. f. Parte luminoasa care se inalta ca o limba de foc dintr-un corp aprins, para, vapaie. – Lat. facula, cu l expresiv, care insoteste adesea un f initial, cf. flamand, si it. fiaccola < facula (Battisti, II, 1629), it. fieno < *flenum < fenum, it. fiocina < lat. fuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Puscariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explica de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminari cu flamma sau cu *flacca. – Der. flacara, vb. (a arde, a scoate flacari); flacarie, s. f. (vilvataie); flacaros, adj. (rar, care scoate flacari); inflacara, vb. (a aprinde, a arde, a infierbanta). – [3415]

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. A face sa arda focul sau un material combustibil; a da foc unui obiect. ◊ Expr. A-si aprinde paie in cap = a-si crea singur o neplacere; a o pati cu cineva, a nu putea scapa de cineva. ♦ Refl. A incepe sa arda, a lua foc. 2. Tranz. (Inv.) A face sa ia foc o arma. 3. Refl. Fig. A izbucni, a se dezlantui. 4. Tranz. si refl. A face sau a incepe sa lumineze. A aprins lampa. 5. Refl. Fig. (Despre oameni) A se inflacara, a se pasiona; a-si iesi din fire. ♦ A se inrosi, a se imbujora (la fata). 6. Refl. (Despre fan, cereale, faina etc.) A se incinge¹; a se altera. – Lat. appre[he]ndere.

sperla (-le), s. f. – Funingine, negreala, spuza. – Var. sperla. Origine incerta. Daca acest cuvint este expresiv, cum pare sa indice suf., trebuie pornit de la ideea de „producere de scintei”, cf. sfirii, pirii (se numeste sperla spuza care acopera focul cu mult fum). Legatura cu sl. para „fum”, mag. pernje „cenusa fierbinte” (Cihac, II, 243) este dubioasa. – Der. sperli (var. sparli), vb. (a fugi, a o intinde; a fura), se leaga mai putin de sensul actual al lui sperla, decit de radacina lui expresiva (dupa Conev 61, din bg. sparljam, care pare sa provina din rom.).

paraI vb. 1. v. scartai. 2. v. trosni. 3. a trosni, (inv.) a prasni. (focul ~.) 4. v. pacani.

hasca (hasti), s. f. – Trunchi gol, scobit. Origine necunoscuta. In Mold. pare identic cu hasca, s. f. (inv., tigaie la armele de foc).

jimi (-mesc, -it), vb. – A fierbe, a misuna. Origine necunoscuta. Ar putea fi in legatura cu sl. zęti „a stoarce”, a carui tema la prezent este zimą, cf. jintui, jintita; sensul de „a fierbe” ar proveni in acest caz, de la procedeul ce consta in a stoarce grasimea jumarilor in foc, cf. bg. zumerki, sb. zmire, rom. jumari; insa toate acestea par incerte. DAR se refera, desigur gresit, la alb. dhemez „vierme”. Cf. jumuli. Der. jumet, s. f. (gloata), cu suf. -et; jumedie, s. f. (gloata), probabil in loc de jumet-ie (dupa DAR, prin incrucisare cu sumedenie); jumegai (var. jumigai, jimigai), s. n. (resturi, farimituri).

ZGANDARI, zgandaresc, vb. IV. Tranz. 1. (Pamant, gunoi, paie, etc.) A rascoli dand la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a scurma. 2. (focul, jaraticul) A amesteca (cu ceva) pentru a arde mai tare; a rascoli; a scormoni; a zadari. 3. (Rani, bube) A irita prin rupere sau scarpinare. 4. (Fig.; Sentimente, amintiri, etc.) A readuce in memorie (producand durere sufleteasca); a scormoni; a rascoli. 5. (Fig.; Fiinte) A aduce in mod intentionat intr-o stare de iritare; a atata; a incita; a starni; a intarata. (Et. nec.)

A ZGANDARI ~esc tranz. 1) (pamant, gunoi, paie etc.) A rascoli dand la o parte straturile de deasupra; a scormoni; a scurma. 2) (focul, jaraticul) A amesteca (cu ceva) pentru a arde mai tare; a rascoli; a scormoni; a zadari. 3) (rani, bube) A irita prin rupere sau scarpinare. 4) fig. (sentimente, amintiri etc.) A readuce in memorie (producand durere sufleteasca); a scormoni; a rascoli. 5) fig. (fiinte) A aduce in mod intentionat intr-o stare de iritare; a atata; a incita; a starni; a intarata. /Orig. nec.

para¹ f. 1) Ansamblu de flacari aparut in procesul arderii in mediu aerian; vapaie. ◊ A se face foc si ~ a se infuria. 2) Emanatie fierbinte a unui izvor puternic de caldura; vapaie; dogoare. [G.-D. perei] /<sl. para

pirjoli (parjolesc, -parjolit), vb. – A pirli, a pirpali. Mag. porzsolni (Cihac, II, 286), perzselni (Tiktin), in legatura cu sl. pruziti (Miklosich, Slaw. Elem., 40), cf. praji, pirg. – Der. pirjol, s. n. (pirlire, incendiu, foc), deverbal, cf. mr. pirjala „loc insorit”, slov. prazola „pirlire” (originea tc., cf. Graur, BL, VI, 167, pare indoielnica); pirjoala, s. f. (chiftea; carne la gratar), unde pare sa fie o incrucisare cu it. braciuola, ven. bresuola „vitel la gratar”, ngr. μπρίζολα, tc. purzola, mr. brujola (Pascu, I, 226).

SOMOIOG, somoioage, s. n. Manunchi de fan, de paie, de calti cu care se spala, se freaca sau se sterge un obiect, cu care se aprinde focul etc., somoltoc, fumuiag. ♦ Smoc (de par sau de lana). – Cf. magh. csomo.

para s.f. (pop.) 1. flacara, valvataie, dogoare. 2. (fig.; inv.) tarie, intensitate. 3. (fig.; inv.) sentiment puternic; inflacarare, chin sufletesc, dorinta chinuitoare, foc. 4. (adv.; pe langa verbul a rosi) foarte intens, foarte tare. 5. (inv.) emanatie puternica, exalatie. 6. (inv.) sul de fum. 7. (reg.) traznet. 8. (reg.) taisul toporului.

SOMOIOG ~ioage n. pop. Cantitate de plante (paie, fan etc.) luate in mana la intamplare cu un anumit scop (pentru a sterge sau a spala ceva, pentru a aprinde focul etc.); manunchi. [Sil. -mo-iog] /cf. ung. csomo

A paraI pers. 3 paraie intranz. 1) (despre corpuri tari) A produce un zgomot caracteristic la rupere, frangere, apasare sau ardere. Crengile paraie. 2) (despre arme de foc) A produce pocnituri scurte si repetate. /par + suf. ~ai

coporiie (coporai), s. f. – 1. Miner de coasa. – 2. Nume dat celor trei stele din constelatia Cefeu. – Var. coporisca, toporiie, toporisca. Mag. kaparo (Candrea); var. indica o contaminare cu topor(isca). Cf. si bg. kopralja „prajina”, de unde copreala, s. f. (prajina, par), cuvint legat de copala, s. f. (prajina), in Trans., si copaita, s. f. (prajina pe care se pun de obicei fisii de coaja uscata de copac, la care se da foc, in anumite obiceiuri populare din Trans.), copirsoi, s. m. (persoana slaba).

VUI, pers. 3 vuieste, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau inabusit; a vajai, a mugi, a fremata, a hui, a tiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a tiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a rasuna. Buciumul vuieste. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibreaza) A trosni, a parai, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face galagie, zarva, a vocifera; a fremata. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (si a le transmite prin ecou); a rasuna. – Onomatopee.

catuie (catui), s. n. – Vas in care se ard mirodenii. – Var. mr. catie. Ngr. ϰατσί „faras” (Cihac, II, 645; Bogrea, Dacor., IV, 798); cf. alb. katsi(je), sl. kacija „foc”. La incercarile lui Puscariu de a explica acest cuvint prin lat. (*cata din lat. cyatus ‹ gr. ϰυάθειον, Puscariu 320, cf. it. cazzo, sp. cazo; lat. *quatium, Lat. ti, 40) a renuntat insusi autorul in DAR. Nu pare mai probabila der. din lat. cattia (Iordan, BF, VI, 174).

A SCORMONI ~esc 1. tranz. 1) (pamant, paie, gunoi etc.) A rascoli dand la o parte straturile de deasupra; a scurma. 2) fig. (sentimente, amintiri etc.) A face sa reinvie (producand durere sufleteasca); a rascoli. 3) A scobi patrunzand in adanc; a scociori. ~ o rana. 4) (focul, jaraticul) A amesteca cu ceva, facand sa arda mai tare; a rascoli. 2. intranz. A rascoli peste tot, cautand cu ravna; a cotrobai; a scociori; a scotoci. /Orig. nec.

MOCNIT, -A, mocniti, -te, adj. 1. (Despre foc; adesea adverbial) Care arde inabusit, infundat, fara flacara; care este pe punctul de a se stinge. 2. Fig. Care lancezeste, care este fara viata, inactiv. 3. Fig. Retinut vreme indelungata (dar gata oricand sa izbucneasca); tacut, posomorat. 4. Care (pare ca) ascunde o amenintare (gata sa se declanseze). 5. (Despre vreme, atmosfera) Innorat, mohorat. ♦ (Despre ploaie) Incet si potolit, dar persistent. – V. mocni.

scinteie (-i), s. f. – Particula incandescenta care sare din foc; licar. – Mr. scinteal’e. Lat. scintilla, prin intermediul unei forme ipotetice *scantilia (Puscariu 1533; Pascu, Beitrage, 12; Philippide, II, 653; cf. REW 7220 si Graur, BL, V, 113), care a fost explicat printr-o anumita contaminare sau analogie cu excandere (Puscariu) sau cu alb. skendilje (Densusianu, Rom., XXXIII, 285). Lat. *scinta, forma primitiva a lui scintilla (Cihac, I, 244), pare indoielnica. Scant- in loc de scint- nu pare greu de admis, cf. formele paralele scindula-scandula, silvaticus-salvaticus, serica-*sarica etc. Der. scinteia, vb. (a scoate scintei; a luci, a straluci); scinteiuta, s. f. (focsor, vacarita, Anagallis arvensis; banut, Bellus perennis; plante, Gagea arvensis, Gagea pratensis); scinteioara, s. f. (focsor, vacarita).

A TURNA¹ torn tranz. 1) (substante lichide, pulverulente, granuloase) A face sa curga prin rasturnarea unui recipient (in, pe sau peste ceva); a varsa. ~ apa in pahar. ◊ ~ ulei pe rana a alina durerea cuiva. ~ gaz in foc a atata si mai tare spiritele. ~ cu galeata (sau ca din galeata) a ploua torential. 2) tehn. (obiecte) A obtine, varsand un amestec special intr-un tipar. ~ o statuie de bronz. 3) fam. A compune la repezeala. ~ o scrisoare. ◊ ~ la gogosi (sau verzi si uscate) a spune minciuni.4) fam.(persoane) A invinui de lucruri considerate reprobabile si tinute in taina, dandu-le in vileag cu intentii rele (in fata unor persoane sau a unor organe oficiale); a denunta; a pari; a declara. /<lat. tornare