cocarai s.m. pl. (reg.) flori de primavara.

VERNAL ~a (~i, ~e) Care tine de primavara; propriu primaverii; primavaratic. flori ~e. Vant ~. /<fr. vernal, lat. vernalia

Flora, in mitologia romana, zeita florilor si a primaverii, identificata cu Chloris din mitologia greaca. Se credea ca le-ar fi dat oamenilor mierea de albine si semintele tuturor florilor, primite in dar de la sotul ei, Favonius. O legenda spunea ca prin atingerea unei flori cu seminte daruite de ea, Iuno l-ar fi zamislit pe Mars singura, fara ajutorul lui Iupiter. Serbarile celebrate in cinstea ei purtau numele de Floralia.

NOPTICOASA s. (BOT.; Hesperis matronalis) (rar) viola-de-noapte, viola-de-primavara, (reg.) micsunea, mirodenie, floarea-noptii, vioara-de-noapte, viorea-de-noapte, (Transilv.) sibiog.

VIOREA ~ele f. Planta erbacee de primavara din familia liliaceelor, cu flori violete (mai rar roz sau albe). [Art. vioreaua; G.-D. viorelei; Var. viorica] /vioara + suf. ea

FORSITIA s. f. copacel, tufa din familia oleaceelor, plantata adesea in parcuri, ale carei flori galbene apar la inceputul primaverii, inaintea frunzelor. (< fr. forsythia)

ARCIMBOLDO (ARCIMBOLDI), Giuseppe (c. 1527- 1593), pictor italian. Portrete simbolice compuse din flori, scoici, carti, fructe etc. („primavara”, „Bibliotecarul”). Prin originalitate si fantezie a anticipat pe unii suprarealisti.

BREBENEL ~i m. 1) mai ales la pl. Specie de plante erbacee de padure, din familia papaveraceelor, avand frunze ovale si flori purpurii, albe sau galbene, care infloresc primavara. 2) Planta din aceasta specie. /Din breaban + suf. ~el

MAZARICHE f. 1) Specie de plante furajere anuale, din familia leguminoaselor, cu tulpina subtire, ramificata, cu flori purpurii-liliachii, albe sau roz. ~-de-primavara. ~-paroasa. 2) Precipitatie atmosferica sub forma de bobite de gheata; grindina marunta. 3) pop. Boala a animalelor (transmisibila si oamenilor), cauzata de actiunea patogena a cisticercilor, manifestata prin dureri musculare, febra si tulburari digestive; cisticercoza. /Din mazare

BRANDUSA, branduse, s. f. 1. Planta erbacee cu flori violete in forma de palnie, care infloreste primavara timpuriu (Crocus heuffelianus). 2. (In sintagma) Brandusa galbena = planta erbacee perena cu florile galbene-aurii, ocrotita de lege (Crocus moesiacus). 3. Planta veninoasa din familia liliaceelor, cu frunze mari alungite si cu flori rosietice sau liliachii, care infloreste toamna si care este folosita in medicina (Colchicum autumnale); floarea-brumei. – Cf. bg. brenduska, scr. brndusa.

BREBENEL, brebenei, s. m. Numele mai multor specii de plante erbacee, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau galbui, care infloresc primavara (Corydalis); breaban (2), brebenea. – Breaban + suf. -el.

ANEMONA, anemone, s. f. 1. (La pl.) Gen de plante erbacee cu flori mari de diferite culori, care infloresc de obicei primavara (Anemone); (si la sg.) planta care apartine acestui gen. 2. (Zool.; in sintagma) Anemona-de-mare = actinie. – Din fr. anemone, lat. anemona.

RUSCUTA, ruscute, s. f. 1. (Reg.) Diminutiv al lui rusca. 2. (Bot.) Cocosel-de-camp. 3. Planta erbacee cu tulpina ramificata, cu flori de culoare rosie (Adonis flammea). ◊ Compuse: ruscuta-de-primavara (sau -primavaratica) = planta otravitoare caracteristica vegetatiei de stepa (Adonis vernalis); ruscuta-de-toamna (sau -tomnatica) = planta anuala cu flori de culoare purpuriu-inchis (Adonis autumnalis). – Et. nec.

ROZALII s. f. pl. Sarbatori romane celebrate la sfarsitul primaverii in cinstea mortilor, pe mormintele carora se presarau flori. – Din lat. rosalia.

GHIOCEL, ghiocei, s. m. Mica planta erbacee perena cu frunze liniare, cu o singura floare, alba, in forma de clopotel, aplecata in jos, care infloreste primavara foarte timpuriu; aisor (Galanthus nivalis). [Pr.: ghi-o-] – Cf. ghioc¹.

MARTISOR, (1) martisoare, s. n., (2, 3, 4) martisori, s. m. 1. S. n. Mic obiect de podoaba legat de un fir impletit, rosu cu alb, care se ofera in dar ca semn al sosirii primaverii, mai ales femeilor si fetelor, la 1 martie; mart². 2. S. m. (Pop.) Martie. 3. S. m. Planta erbacee din familia rozaceelor, cu frunzele crestate adanc si cu flori galbene (Geum montanum). 4. S. m. (Bot.; reg.) Ament (de salcie, de rachita etc.). – Mart² + suf. -isor.

RIDICHE ~i f. 1) Planta erbacee legumi-cola, cu frunze mari, crestate, cu flori albe sau violete, cultivata pentru radacina ei comestibila. 2) Radacina acestei plante. ◊ ~ de luna ridiche cu radacina rotunda sau alungita, cu coaja rosie sau alba, recoltata primavara timpuriu. ~ neagra (~ -de-toam-na sau ~ -de-iarna) ridiche cu radacina rotunda, avand coaja groasa, de culoare neagra, recoltata toamna tarziu. ~-salbatica planta erbacee necultivata, cu radacina lunga si subtire, cu tulpina paroasa, cu frunze al-terne, ovale si cu flori divers colorate. [G.-D. ridichii] /<lat. radicula

LALEA (‹ tc.) s. f. Planta decorativa erbacee, vivace, din familia liliaceelor, originara din Europa, Africa de Nord, Asia Centrala si de Est (avand c. 100 de specii si cateva mii de hibrizi), cu tulpina inalta de 30-40 cm, frunze lanceolate, groase si flori mari, simple sau invoalte, campanulate etc., avand o gama foarte mare de culori (Tulipa). Se inmulteste de obicei prin bulbi, dar si prin seminte (mai ales in scopul obtinerii de noi soiuri). Infloreste primavara devreme. In Europa este cultivata de c. 500 ani, cea mai importanta cultivatoare fiind Olanda, unde s-au obtinut si un insemnat numar de noi soiuri.