Rezultate din textul definițiilor
PERSONIFICÁRE, personificări, s. f. Faptul de a personifica; personificație; spec. figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însușiri omenești. – V. personifica.
METÁFORĂ, metafore, s. f. figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine; p. gener. figură de stil. – Din lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore.
SILÉPSĂ, silepse, s. f. Construcție sintactică în care cuvintele se acordă după asociații logice și nu după regulile gramaticale obișnuite; p. ext. figură de stil în care se folosește o astfel de construcție sintactică și în care un cuvânt este luat atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsís.
ANTONOMÁZĂ s. (LIT.) (rar) antonomasie. (~ este o figură de stil.)
FIGÚRĂ s. 1. v. față. 2. v. fizionomie. 3. v. persoană. 4. imagine, simbol. (O ~ reprezentând...) 5. v. piesă. 6. poziție. (Cadrilul are numeroase ~.) 7. (LIT.) figură de stil = trop, (înv.) shimă.
SHÍMĂ s. v. figură de stil, trop.
TROP s. v. figură de stil.
anafóră (figură de stil) s. f., g.-d. art. anafórei; pl. anafóre
chiásm (figură de stil) s. n., pl. chiásme
trop (figură de stil) s. m., pl. tropi
TROP2 ~i m. Procedeu stilistic de întrebuințare a cuvântului cu alt sens decât cel obișnuit pentru a reda mai plastic conținutul de idei; figură de stil. /<ngr. trópos, lat. tropus, fr. trope
TROP s.m. Termen generic pentru orice figură de stil, care constă în întrebuințarea unui cuvânt sau a unei expresii în sens figurat. // (Și în forma tropo-) Element prim și secund de compunere savantă cu semnificația „schimbare”, „care se schimbă”, „care se întoarce”, „cu o anumită direcție”, „cu o anumită caracteristică”, „care se răsucește”. [< fr. trope, lat. tropus, gr. tropos].
COMUTÁȚIE s. f. 1. comutare; schimbare, mutație. ◊ totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta în cursul rotirii rotorului. 3. figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții, astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. (<fr. commutation, lat. commutatio)
CONCATENÁȚIE s. f. 1. figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire retorică de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă. 2. (lingv.) înlănțuire de elemente vecine, în plan sintagmatic; (p. ext.) înlănțuire de elemente constitutive (cauze și efecte, termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere. (<fr. concaténation, lat. concatenatio)
SILÉPSĂ s.f. Construcție sintactică în care acordul se face potrivit ideii care predomină în mintea vorbitorului și nu conform regulilor gramaticale; sineză; (p. ext.) figură de stil în care un cuvânt este luat atât în înțelesul lui propriu, cât și în cel figurat. [< fr. syllepse, cf. lat., gr. syllepsis].
ALÚZIE s. f. 1. cuvânt, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație etc., fără a se exprima direct. 2. figură de stil constând în a exprima un lucru cu intenția de a face să se înțeleagă altceva. (< fr. allusion, lat. allusio)
ANOMINÁȚIE s. f. figură de stil, constând în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. (< fr. annomination)
ANTANACLÁZĂ s. f. figură de stil constând în reluarea unui cuvânt, folosit succesiv în accepții diferite. (< fr. antanaclase)
ANTITÉZĂ s. f. 1. opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți. 2. figură de stil care exprimă opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje etc. puse reciproc în lumină. 3. (fil.; la Hegel) treapta a doua a triadei, opusă tezei. (< fr. antithèse, gr. antithesis)
APOSIOPÉZĂ s. f. 1. reticență; întrerupere a vorbirii. 2. figură de stil constând în întreruperea unei propoziții sau fraze din cauza grabei, ori pentru că interlocutorul poate înțelege singur ce ar mai urma să se spună. (< fr. aposiopèse, gr. aposiopesis)
ARNÉZĂ s. f. figură de stil prin care se scot în evidență însușiri legate de o anumită calitate omenească. (< fr. arnèse)
ASINDÉT/ASÍNDETON s. f. figură de stil constând în suprimarea conjuncțiilor copulative într-o frază, pentru a-i da expresie, dinamism. (< fr. asyndète, gr. asyndeton)
ATELÁJ s. n. 1. animalele de tracțiune înhămate la un vehicul și harnașamentul necesar. 2. harnașament pentru caii unui atelaj (1). 3. echipament de legătură dintre două vehicule. 4. figură de stil, prin coordonarea unui termen concret cu unul abstract. (< fr. attelage)
CATAHRÉZĂ s. f. figură de stil prin atribuirea înțelesului unui cuvânt altui cuvânt cu sens apropiat. (< fr. catachrèse, lat. catachresis, gr. katachresis, abuz)
CHARIENTÍSM /șa-/ s. n. figură de stil reprezentând o ironie fină, care nu vrea să indispună. (< fr. charientisme, cf. gr. kharientismos, spirit)
CHIÁSM s. n. figură de stil constând în așezarea inversată a două perechi de cuvinte, pentru a forma o antiteză. (< fr. chiasme, gr. khiasma)
CLEUÁSM s. n. figură de stil prin care cineva simulează că își reproșează anumite lipsuri pentru a da de înțeles că nu e vinovat. (< fr. cléuasme, gr. kleuasmos)
CLÍMAX s. n. 1. figură de stil în care desfășurarea ideilor, a acțiunii se face treptat, în gradație ascendentă. 2. punct culminant al unei acțiuni, al unui conflict. 3. stadiu final de evoluție a unui ecosistem. (< fr. climax)
COMPARÁȚIE s. f. 1. stabilire a asemănărilor și deosebirilor dintre lucruri, ființe, idei; comparare. 2. categorie gramaticală a adjectivului și adverbului, prin care se evidențiază un anumit grad al însușirii. ♦ termen de ~ = expresie, idee care servește pentru a compara ceva. 3. figură de stil constând în relevarea raportului de asemănare dintre două lucruri, persoane sau acțiuni. (< lat. comparatio, după fr. comparaison)
CONJÚNCȚIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau cuvinte cu aceeași funcție sintactică. 2. (log.) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă, când cel puțin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunță o observație din asocierea unor aspecte de viață contradictorii. 4. poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)
DIAFÓRĂ s. f. figură de stil constând în reluarea unui cuvânt, modificându-i ușor accepția. (< germ. Diaphora, fr. diaphore, gr. diaphora)
DIASÍRM s. n. figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică și umilitoare. (< fr. diasyrme, gr. diasyrmos)
ELÍPSĂ s. f. 1. curbă loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. 2. omisiune din vorbire, ori din scriere a unor cuvinte sau chiar propoziții care se subînțeleg. 3. figură de stil constând în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare, pentru mai multă expresivitate. (< fr. ellipse)
ENALÁGĂ s. n. figură de stil care constă în schimbarea unui element al discursului cu un altul. (< fr., gr. enallage)
ENTIMÉMĂ s. f. 1. silogism prescurtat, în care una dintre premise sau concluzia nu sunt exprimate explicit. 2. figură de stil constând în exprimarea gândului printr-o contradicție sau sub forma unei concluzii. (< fr. enthymème, gr. enthymema)
ENUMERÁȚIE s. f. 1. enumerare. 2. figură de stil constând în înșiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeași împrejurare sau temă. 3. parte a unui discurs care precedă perorația și în care autorul recapitulează toate dovezile cuprinse în argumentație. (< fr. énumération, lat. enumeratio)
EPITÉT s. n. figură de stil constând în alăturarea unui cuvânt de un altul pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ◊ calificativ. (< fr. épithète, lat. epithetum, gr. epitheton)
EPITROCHÁSM s. n. figură de stil constând dintr-o serie de enunțuri nominale, formate din cuvinte monosilabice succesive și care se încheie cu un cuvânt bisilabic sau polisilabic. (< fr. épitrochasme, gr. epitrochasmos)
ETOPÉE s. n. 1. figură de stil constând în personificarea unor lucruri. 2. figură de compoziție care constă în descrierea caracterului sau structurii psihice a unui erou epic prin scrisori ori printr-o cuvântare. (< fr. éthopée, lat. ethopoeia)
EXCLAMÁȚIE s. f. 1. cuvânt, propoziție, frază rostite cu o anumită modulație a vocii, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment; strigăt. 2. figură de stil prin care autorul exprimă, cu autorul unei exclamații (1), un sentiment puternic. (< fr. exclamation, lat. exclamatio)
GRADÁȚIE s. f. 1. creștere sau descreștere graduală, pe grade. 2. fiecare dintre semnele de pe scara gradată a unui aparat, instrument de măsurat etc.; diviziune; totalitatea acestor diviziuni. 3. figură de stil care constă în trecerea treptată, ascendentă (climax) sau descendentă (anticlimax), de la o idee la alta. 4. (pict.) trecere ușoară de la un ton la altul, de la o nuanță la alta etc. 5. grad de vechime în serviciu, care aduce cu sine creșterea retribuției. ◊ sumă cu care, după anumite state de serviciu, se mărește retribuția. (< fr. gradation, lat. gradatio)
HENDIÁDĂ s. f. figură de stil constând în înlocuirea unui substantiv însoțit de un atribut prin două substantive; înlocuire a unui atribut adjectival cu unul substantival. (< fr., lat., gr. hendiadys)
HIPERBÁT s. n. /hiperbátă s. f. figură de stil care constă în adaosul pe care scriitorul îl face la sfârșitul unui enunț, acolo unde acesta putea fi încheiat, pentru a-i spori patetismul. (< fr. hyperbate, gr. hyperbaton)
HIPÉRBOLĂ s. f. 1. figură de stil, constând în folosirea unor expresii și imagini exagerate, pentru a reda mai plastic ideea și a impresiona mai puternic. 2. curbă loc geometric al punctelor dintr-un plan, a căror diferență a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. (< fr. hyperbole)
HIPOTIPÓZĂ s. f. figură de stil, constând în zugrăvirea vie, printr-o acumulare gradată de epitete, a unei întâmplări, a unui obiect. (< fr. hypotypose, gr. hypotyposis)
HISTÉRON-PROTÉRON s. n. figură de stil, constând în răsturnarea ordinii firești a termenilor (cuvinte sau propoziții), anticipându-se ceea ce ar trebui să urmeze. (< fr. hystéron-protéron)
IMPRECÁȚIE s. f. 1. blestem; injurie, ocară. 2. figură de stil care conține un blestem. (< fr. imprécation, lat. imprecatio)
INTEROGÁȚIE s. f. 1. interogare. 2. figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta un răspuns. (< fr. interrogation, lat. interrogatio)
IRONÍE s. f. 1. persiflare. ◊ ironie a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ◊ figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. (< fr. ironie, lat. ironia)
LITÓTĂ s. f. figură de stil constănd în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, ale unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. (< fr. litote)
METÁFORĂ s. f. figură de stil constând în a atribui unui cuvânt un înțeles nou pe baza unei comparații subînțelese. (< fr. métaphore, lat., gr. metaphora, it. metafora)
METALÉPSĂ s. f. figură de stil, constând în indicarea unui amănunt antecedent pentru a sugera consecința unui fapt, sau invers. (< fr. métalepse)
METONIMÍE s. f. figură de stil, constând în inversarea cauzei prin efect, a abstractului prin concret, a noțiunilor morale prin cele fizice etc. și invers. (< fr. métonymie, lat., gr. metonymia)
ORNAMÉNT s. n. 1. element decorativ din motive sculptate, pictate etc. și aplicate pe obiecte, pe tipărituri, manuscrise, monumente etc. 2. figură de stil folosită pentru a înfrumuseța o frază, o cuvântare. 3. (muz.) notă sau grup de note care „înfrumusețează”, cu înflorituri de scurtă durată, linia melodică. (< fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum)
OXIMORÓN s. n. figură de stil constând în a îmbina două cuvinte în aparență contradictorii, incompatibile, pentru a da expresiei un caracter usturător. (< fr., gr. oxymoron)
PARAGRÁMĂ s. f. 1. greșeală de ortografie prin folosirea unei litere în locul alteia. ◊ joc de cuvinte. 2. figură de stil constând în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț. (< fr. paragramme, engl. paragram, gr. paragramma)
PARONOMÁZĂ s. f. figură de stil, constând în alăturarea de cuvinte asemănătoare ca formă, dar cu înțeles deosebit; paronomasie. (< fr. paronomase, lat., gr. paronomasia)
PERMISIÚNE/PERMÍSIE s. f. 1. învoire dată cuiva de a face ceva; încuviințare. 2. (în forma permisiune) învoire de a părăsi serviciul pe o perioadă scurtă de timp, dată unui militar. 3. figură de stil prin care vorbitorul mărturisește că se află la discreția preopinentului. (< fr. permission, lat. permissio)
PERSONIFICÁRE s. f. 1. faptul de a personifica; personificație. ◊ figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii, chiar unor idei abstracte însușiri omenești. 2. întruchipare. (< personifica)
POLIPTOTÓN s. n. figură de stil constând în reluarea aceluiași cuvânt sub diverse forme flexionare; traducție. (< fr. polyptoton)
POLISÍNDETON s. n. figură de stil constând în întrebuințarea repetată a unei conjuncții pentru a da mai multă energie unui discurs. (< fr. polysyndète, gr. polysyndeton)
PREMUNÍȚIE s. f. 1. stare de imunitate la orice nouă infecție bacteriană sau virală a unui organism deja infectat. 2. figură de stil de ordin retoric constând într-o precauție menită să pregătească auditoriul față de ceea ce ar putea să-i displacă. (< fr. prémunition, lat. praemunitio)
PROCATALÉPSĂ s. f. figură de stil, constând în dislocarea și anticiparea unui membru al propoziției subordonate, îndeosebi a subiectului, și introducerea lui în propoziția regentă, ca obiect direct sau indirect al acesteia. (< fr. prokatalepsis, anticipare)
SIMPLÓCĂ s. f. figură de stil constând din reunirea anaforei cu epifora, astfel încât în mai multe fraze consecutive cuvântul de la început este același cu cel de la sfârșit. (< fr. symploque, gr. symploke)
SINÉCDOCĂ s. f. figură de stil constând în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt, folosindu-se partea pentru întreg, genul pentru specie, singularul pentru plural și invers, materia din care e făcut un lucru pentru lucrul însuși. (< fr. synecdoque, gr. synekdokhe)
TAUTACÍSM s. n. figură de stil constând în repetarea aceluiași semn la începutul unor cuvinte sau silabe succesive. (< fr. tautacisme)
TROP1 s. m. 1. (în fil. sceptică antică) argument potrivit căruia nici o afirmație sau negație nu are temei, nici un adevăr nu poate fi formulat, orice judecată filozofică trebuind suspendată. 2. figură de stil. 3. (în cultul liturgic gregorian) parafrază, interpolare care orna textul și prelungea melodia. (< fr. trope, lat. tropus, gr. tropos)
ZÉUGMĂ [ZEUG-] s. f. figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se raportează decât la unul dintre substantive. (< fr. zeugma)
anafóră / anáforă (figură de stil) s. f., g.-d. art. anafórei / anáforei; pl. anafóre / anáfore
figuraTÍV, -Ă, figurativi, -e, adj. 1. Care conține (multe) figuri de stil; figurat. 2. (Despre unele arte) Care se bazează pe reprezentarea plastică și ușor identificabilă a ființelor și obiectelor din realitate. ♦ P. gener. Care constituie reprezentarea unui lucru. Plan figurativ. – Din fr. figuratif.
figuraTÍV, -Ă adj. 1. Cu figuri de stil; figurat. 2. (Despre unele arte) Bazat pe reprezentarea plastică a realității. [Cf. fr. figuratif, lat. figurativus].
figuraTÍV, -Ă adj. 1. cu figuri de stil; figurat. 2. (despre unele arte) care folosește reprezentarea plastică a realității. (< fr. figuratif, lat. figurativus)
ASINDÉT s. n. figură de stil constând în suprimarea conjuncțiilor (copulative). [Var.: asíndeton s. n.] – Din lat. asyndetus, asyndeton, fr. asyndéte.
CATAHRÉZĂ, catahreze, s. f. figură de stil care constă în transferarea înțelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înțeles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.
CHIÁSM, chiasme, s. n. figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau expresii. – Din fr. chiasme.
GRADÁȚIE, gradații, s. f. 1. Creștere sau descreștere treptată, progresivă, înaintare succesivă (a unui proces, a unui fenomen, a unei acțiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se găsesc pe suportul unui instrument de măsură cu scări gradate. 3. figură de stil constând în trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptată de la o nuanță la alta. 4. Fiecare dintre treptele de încadrare pe care se află un salariat în cadrul gradului său, acordată pe baza vechimii în serviciu și a aportului în muncă; p. ext. spor de salariu care corespunde fiecăreia dintre aceste trepte. – Din fr. gradation, lat. gradatio.
HENDIÁDĂ, hendiade, s. f. figură de stil care constă în înlocuirea unui substantiv însoțit de un atribut prin două substantive sau a unui atribut adjectival cu unul substantival. [Pr.: -di-a-] – Din fr., lat. hendiadys.
HIPÉRBOLĂ, hiperbole, s. f. 1. (Mat.) Curbă reprezentând locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care diferența distanțelor față de două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. figură de stil care constă în exagerarea mărimii, importanței etc. reale a lucrurilor. [Var.: ipérbolă s. f.] – Din fr. hyperbole.
HIPOTIPÓZĂ, hipotipoze, s. f. figură de stil care sugerează imagini vizuale foarte vii. [Var.: ipotipóză s. f.] – Din fr. hypotypose.
IMPRECÁȚIE, imprecații, s. f. (Livr.) Blestem; ocară. ♦ figură de stil care conține un blestem. – Din fr. imprécation, lat. imprecatio.
METONIMÍE, metonimii, s. f. figură de stil care constă în inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului prin concret, ale posesorului prin lucrul posedat etc. – Din fr. métonymie.
OXIMORÓN, oximoroane, s. n. figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. – Din fr. oxymoron.
UZÁ, uzez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) degrada, a (se) deteriora, a (se) strica, a (se) toci (prin întrebuințare îndelungată). ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A se consuma, a se epuiza. ♦ Refl. Fig. (Despre cuvinte, construcții, figuri de stil) A-și pierde valoarea expresivă (prin deasa întrebuințare). 2. Intranz. A face uz de...; a se folosi de..., a întrebuința. – Din fr. user.
ZÉUGMĂ, zeugme, s. f. figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la unul dintre cele două substantive. – Din fr. zeugma.
SINÉCDOCĂ, sinecdoce, s. f. figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. [Acc. și: sinecdócă] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque.
PARONOMÁZĂ, paronomaze, s. f. figură de stil constând în asocierea de paronime; paronomasie. – Din fr. paronomase.
ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. 1. Opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți etc. ♦ figură de stil bazată pe opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje, expresii etc., care se pun reciproc în relief. 2. (Fil.) Momentul al doilea al triadei teză-antiteză-sinteză, care neagă teza. – Din fr. antithèse.
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume propriu; antonomasie. – Din fr. antonomase.
POLISÍNDETON s. n. figură de stil care constă în repetarea unei conjuncții la începutul fiecăreia dintre părțile unei fraze sau înaintea fiecăruia dintre termenii unei enumerări, pentru a da discursului mai multă forță. – Din fr. polysyndéton.
PROLÉPSĂ, prolepse, s. f. figură de stil sau de retorică prin care se preîntâmpină obiecțiile posibile ale adversarului. – Din fr. prolepse.
EPIFÓRĂ, epifore, s. f. figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârșitul propozițiilor, frazelor sau al unor strofe; epistrofă. – Din fr. épiphora.
LITÓTĂ, litote, s. f. figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult. – Din fr. litote.
METAFORÍSM s. n. (Rar) Mod de exprimare în care se folosesc frecvent metaforele sau, p. gener., alte figuri de stil. – Metaforă + suf. -ism.
METALÉPSĂ, metalepse, s. f. figură de stil înrudită cu metonimia, care constă în indicarea unui amănunt antecedent pentru a sugera consecința unui fapt, sau invers. – Din fr. métalepse.
CLÍMAX, climaxuri, s. n. 1. Fază finală într-o succesiune ecologică, în care există o relativă stabilitate a biocenozei și o corespondență a ei cu clima și cu solul 2. figură de stil care constă în desfășurarea ascendentă a ideilor, acțiunii etc. dintr-o operă. – Din fr. climax.
ELÍPSĂ, elipse, s. f. 1. Locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. (figură de stil care constă în) omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării. – Din fr. ellipse, lat. ellipsis.
ENUMERÁȚIE, enumerații, s. f. 1. Enumerare. 2. figură de stil care constă în înșirarea unor argumente, fapte etc. privitoare la aceeași împrejurare sau temă. ♦ (Înv.) Parte a unui discurs care precedă perorația și în care autorul recapitulează argumentele expuse anterior. – Din fr. énumération, lat. enumeratio.
TROP2, tropi, s. m. (Livr.) figură de stil. – Din fr. trope, lat. tropus, ngr. trópos.
DIAFÓRĂ, diafore, s. f. figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt, dar cu o altă semnificație. [Pr.: di-a-] – Din germ. Diaphora, fr. diaphore.
COMPARÁȚIE, comparații, s. f. 1. Examinare a două sau a mai multor lucruri, ființe sau fenomene, făcută cu scopul de a se stabili asemănările și deosebirile dintre ele. ◊ Grad de comparație = formă pe care o ia adjectivul și unele categorii de adverbe pentru a arăta măsura mai mică sau mai mare în care un substantiv sau un verb posedă însușirea sau caracteristica exprimată de acel adjectiv sau adverb. Termen de comparație = cuvânt, expresie sau noțiune care servește pentru a compara ceva. ◊ Expr. În comparație cu... = comparativ, față de... A nu suferi comparație = a fi mai presus de orice alt obiect sau ființă cu care ar putea fi comparat. 2. figură de stil care constă în alăturarea a două obiecte, persoane, acțiuni etc. pe baza unor însușiri comune. [Var.: (înv.) comparațiúne s. f.] – Din lat. comparatio, -onis.
CONOTATÍV, -Ă, conotativi, -e, adj. (Despre sensul cuvintelor) Suplimentar față de denotația cuvântului; care este rezultat din experiența personală, din context; figurat. ♦ (Despre stil) Care este dominat de conotații. – Din fr. connotatif.
ALEGORÍE ~i f. 1) Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei printr-o imagine. 2) Operă artistică în care se folosește acest procedeu. 3) figură de stil constituită dintr-un șir de metafore, comparații și personificări. 4) Compoziție muzicală care face impresia că urmărește desfășurarea unei povestiri imaginare. [G.-D. alegoriei] /<fr. allégorie, lat. allegoria
ALITERÁȚIE ~i f. figură de stil constând în repetarea aceluiași sunet în cuvinte care se succed. /<fr. aliteration
ANAFÓRĂ ~e f. figură de stil care constă în repetarea aceluiași cuvânt la începutul a mai multor versuri, propoziții sau fraze. /<ngr. anaforá
ANTITÉZĂ ~e f. 1) Opoziție între două sau mai multe idei, noțiuni, acțiuni; contrast. 2) log. Judecată opusă tezei. 3) figură de stil bazată pe contrastul dintre două cuvinte, noțiuni, personaje. 4) (în filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei. /<lat. antithesis, fr. antithese
ANTONOMÁZĂ ~e f. figură de stil, constând în folosirea unui nume propriu în locul unui nume comun și invers. /<fr. anthonomase
ASINDÉT n. figură de stil care constă în suprimarea conjuncțiilor copulative pentru a da dinamism frazei. [Var. asindeton]/<lat. asyndetus, fr. asyndéte
CATAHRÉZĂ ~e f. figură de stil care constă în folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel obișnuit. /<fr. catachrese
CHIÁSM ~e n. figură de stil care constă în reluarea inversată a două cuvinte sau expresii pentru a forma o antiteză. [Sil. chi-asm] /<fr. chiasme
CLÍMAX1 n. figură de stil care constă în desfășurarea ascendentă a ideilor unei opere. /<fr. climax
COMPARÁȚIE ~i f. 1) Alăturare a unor lucruri sau ființe pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele. 2) figură de stil care constă în confruntarea a două elemente dintr-un enunț cu scopul de a reliefa anumite însușiri specifice asemănătoare. 3): Grade de ~ categorie gramaticală specifică pentru adjectiv (și adverb), având trei aspecte: pozitiv, comparativ și superlativ. [Art. com-parația; G.-D. comparației; Sil. -ți-e] /<lat. comparatio, ~onis
COMÚN ~ă (~i, ~e) 1) Care aparține mai multor persoane. Casă ~ă. Pământ ~. 2) Care se face împreună; realizat de mai multe persoane; colectiv. Muncă ~ă. Operă ~ă. Acțiune ~ă. 3) Care aparține tuturor; aflat în posesiunea tuturor; obștesc; colectiv. Bun ~. Interes ~. Voință ~ă. Drept ~. 4) Care nu se deosebește prin nimic; lipsit de originalitate; obișnuit; ordinar; banal; trivial; vulgar. Metodă ~ă. figură ~ă. stil ~. Manieră ~ă. ◊ În ~ împreună. A ieși din ~ a se deosebi; a se distinge. /<fr. commun, lat. communis
ENUMERÁȚIE ~i f. 1) v. A ENUMERA. 2) figură de stil, constând în numirea consecutivă a unor argumente și fapte referitoare la aceeași împrejurare sau la aceeași temă, pentru a reda ceva cu mai multă forță de convingere. /<fr. énumération, lat. enumeratio, ~onis
FIGURÁT ~tă (~ți, ~te) și adverbial 1) (despre sensuri) Care comportă un transfer semantic; întrebuințat cu valoare semantică modificată. 2) (despre limbă, stil) Care conține figuri de stil sau tropi; bogat în figuri de stil sau în tropi. /<lat. figuratus, fr. figuré
figuraTÍV ~ă (~i, ~e) 1) (despre stil, poezie etc.) Care este bogat în figuri de stil. 2) Care reproduce realitatea într-un mod plastic. Artă ~ă. 3) Care prezintă lucrurile reproduse ca în natură. /<fr. figuratif
GRADÁȚIE ~i f. 1) Creștere sau descreștere succesivă; schimbare treptată. 2) (la instrumentele de măsurat) Diviziune pe scara unui instrument de măsură; grad. 3) (în operele literare) figură de stil constând în desfășurarea succesivă (ascendentă sau descendentă) a acțiunii. 4) (în pictură) Trecere treptată de la o nuanță la alta. /<fr. gradation, lat. gradatio, ~onis
HIPÉRBOLĂ2 ~e f. figură de stil constând în exagerarea realității, folosind expresii și imagini sugestive, pentru a impresiona mai puternic. /<lat., fr. hyperbole
IMPRECÁȚIE ~i f. 1) Invocare a urgiei divine asupra cuiva; blestem. 2) Cuvânt sau expresie prin care cuiva i se dorește răul; blestem. 3) figură de stil care conține astfel de cuvinte sau expresii. [G.-D. imprecației; Sil. im-pre-ca-ți-e] /<lat. imprecatio, ~onis, fr. imprecation
METÁFORĂ ~e f. figură de stil care constă în a da unui cuvânt o semnificație nouă, printr-o comparație subînțeleasă. /<lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore
METONIMÍE ~i f. figură de stil care constă în înlocuirea unui termen prin altul cu care se află în raport de continuitate. /<fr. métonymie
OXIMORÓN ~e n. figură de stil constând în exprimarea unei ironii sau a unui adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii. /<fr. oxymoron
PARONOMÁZĂ ~e f. figură de stil constând în folosirea paronimelor pentru a obține anumite efecte expresive. /<fr. paronomase
PERSONIFICÁRE ~ări f. 1) v. A PERSONIFICA. 2) figură de stil constând din atribuirea unui animal sau unui obiect însușiri omenești. /v. a personifica
POLISÍNDETON ~oane n. figură de stil constând în repetarea unei conjuncții înaintea fiecărei părți omogene din cadrul unei propoziții. /<fr. polysyndéton
RETICÉNȚĂ ~e f. 1) Trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia sau putea să fie spus; omitere intenționată a unui gând; lucru omis. 2) figură de stil constând în întreruperea bruscă a unei idei și trecerea la alta, lăsând să se înțeleagă cele neexprimate. /<fr. réticence, lat. reticentia
SINECDÓCĂ ~ce f. figură de stil care constă în extinderea sau restrângerea sensului unui cuvânt, substituindu-se denumirea întregului cu denumirea unei părți a acestuia și invers. /<lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque
ANOMINÁȚIE s.f. (Lit.) figură de stil care constă în repetarea unui nume propriu, de obicei de persoană, prin apelativul din care provine prin antonomază. [< fr. annomination, cf. lat. ad – lângă, nominare – a numi].
GRADÁȚIE s.f. 1. Creștere sau descreștere graduală, pe grade. ♦ Totalitatea diviziunilor de pe o scară gradată. 2. figură de stil care constă în trecerea treptată, ascendentă (climax) sau descendentă (anticlimax), de la o idee la alta. 3. (Pict.) Trecere ușoară de la un ton la altul, de la o nuanță la alta etc. 4. Grad de vechime în serviciu, care aduce cu sine creșterea salariului sau a retribuției. ♦ Sumă cu care, după anumite state de serviciu, se mărește salariul sau retribuția. [Gen. -iei, var. gradațiune s.f. / cf. fr. gradation, lat. gradatio].
APOSIOPÉZĂ s.f. (Liv.) Reticență; întrerupere a vorbirii. ♦ figură de stil constând în întreruperea unei propoziții sau fraze din cauza grabei ori pentru că interlocutorul poate înțelege singur ce ar mai urma să fie spus. [Pron. -si-o-. / < fr. aposiopèse, it. aposiopesi, cf. gr. aposiopesis < aposiopao – încetez să vorbesc].
ARNÉZĂ s.f. figură de stil prin care se scot în evidență însușiri legate de o anumită calitate omenească pentru a arăta că cineva este nedemn de această calitate. [< fr. arnèse, gr. arnesis].
ASTEÍSM s.n. (Lit.) figură de stil constând în deghizarea unei laude sau a unei flatări sub aparența blamului sau a reproșului. [< fr. astéisme, cf. gr. asteismos – urbanitate].
CATAHRÉZĂ s.f. figură de stil constând în atribuirea înțelesului unui cuvânt altui cuvânt cu sens apropiat. [Pl. -ze, var. catacreză s.f. / < fr. catachrèse, cf. lat. catachresis, gr. katachresis – abuz].
CHARIENTÍSM s.n. figură de stil reprezentând o ironie fină, care nu vrea să indispună. [Pron. șa-ri-en-tism. / < fr. charientisme, cf. gr. charientismos – glumă, spirit].
CLEUÁSM s.n. (Lit.) figură de stil prin care cineva simulează că își reproșează anumite lipsuri pentru a da de înțeles că nu e vinovat sau că altcineva este vinovat. [< fr. cléuasme, cf. gr. kleuasmos].
COMUTÁȚIE s.f. 1. Comutare; schimbare, mutație. ♦ Totalitatea operațiilor de conectare și deconectare a liniilor, efectuate în scopul realizării unei legături telefonice sau telegrafice. 2. Trecere a unei secțiuni a înfășurării induse a rotorului unei mașini electrice cu colector dintr-o cale de curent într-alta, în cursul rotirii rotorului. 3. (Lit.) figură de stil prin care sunt puse în opoziție două propoziții astfel încât prin schimbarea ordinii cuvintelor să rezulte un sens contrar. [Gen. -iei, var. comutațiune s.f. / cf. fr. commutation, lat. commutatio].
CONCATENÁȚIE s.f. (Lit.) figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin unele cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă. [< fr. concaténation, lat. concatenatio].
CONJÚNCȚIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă când cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].
DIASÍRM s.n. figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică și umilitoare. [< fr. diasyrme, cf. gr. diasyrmos – atac perfid].
ENALÁGĂ s.f. (Lit.) figură de stil care constă în schimbarea unui element al discursului cu un altul. [Cf. it. enallage, lat., gr. enallage].
ENTIMÉMĂ s.f. 1. Silogism în care una dintre premise sau concluzia nu este exprimată, ci se subînțelege. 2. figură de stil constând în exprimarea gândului printr-o contradicție sau sub forma unei concluzii. [Cf. fr. enthymème, gr. enthymema – reflecție].
EPANÓDĂ s.f. (Lit.) figură de stil care constă în reluarea unui cuvânt sau grup de cuvinte la începutul unor unități sintactice; regresiune (6) [în DN]. [Cf. fr. épanode, gr. epanodos – întoarcere].
EPANORTÓZĂ s.f. (Lit.) figură de stil constând în retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus în același enunț în scopul corectării enunțului sau a unei noțiuni; corecție. [Cf. fr. épanorthose, gr. epanorthosis].
EPIFÓRĂ s.f. 1. Exagerare de natură patologică a secreției lacrimale. 2. (op. anaforă) figură de stil constând în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârșitul unor unități sintactice sau metrice; epistrofă. [< fr. épiphora, cf. gr. epiphora].
EPITROCHÁSM s.n. (Lit.) figură de stil constând dintr-o serie de enunțuri nominale, formate din cuvinte monosilabice succesive și care se încheie cu un cuvânt bisilabic sau polisilabic. [< fr. épitrochasme, gr. epitrochasmos].
ETOPÉE s.f. (Liv.) Descriere, înfățișare a moravurilor și a sentimentelor oamenilor. ♦ Figură de compoziție constând în zugrăvirea caracterului sau structurii psihice a unui personaj prin scrisori ori printr-o cuvântare, adesea fictive. ♦ figură de stil constând în personificarea unor lucruri. [Pron. -pe-e, var. etopoezie s.f. / < fr. éthopée, lat. ethopoeia, gr. ethopoiia].
EXPOLIȚIÚNE s.f. (Lit.) figură de stil care constă în reluarea unei idei cu alte cuvinte. [Cf. fr. expolition].
HISTERON-PROTERON s.n. (Ret.) figură de stil constând în răsturnarea ordinii firești între fenomene, anticipându-se ceea ce ar trebui să urmeze. [< it., fr., gr. hysteron-proteron].
IRONÍE s.f. 1. Cuvânt, frază conținând o ușoară batjocură, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. Categorie estetică și filozofică desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].
LITÓTĂ s.f. figură de stil care constă în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. [Cf. fr. litote, gr. litotes – simplificare].
METONIMÍE s.f. figură de stil constând în înlocuirea unui termen prin altul, legat de primul printr-un oarecare raport (de la cauză la efect, de la abstract la concret). [Gen. -iei. / cf. fr. métonymie, lat., gr. metonymia].
ORNAMÉNT s.n. 1. Element decorativ format din motive sculptate, pictate etc. și aplicate pe obiecte, pe tipărituri, pe manuscrise, pe monumente etc.; podoabă. ◊ De ornament = ornamental. 2. figură de stil folosită pentru a înfrumuseța o frază, o cuvântare. ♦ (Muz.) Semn, notă sau grup de note care mărește efectul unei note principale. [Pl. -te, -turi. / < lat. ornamentum, cf. fr. ornement, it. ornamento].
PARAGRÁMĂ s.f. Greșeală de ortografie care constă în folosirea unei litere în locul alteia. ♦ figură de stil constând în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț. [< fr. paragramme, gr. paragramma].
PARONOMÁZĂ s.f. figură de stil care constă în alăturarea de cuvinte asemănătoare ca formă, dar cu înțeles deosebit; paronomasie. [Cf. fr. paronomase, gr. paronomasia].
PERSONIFICÁRE s.f. 1. Faptul de a personifica; personificație. ♦ figură de stil prin care se atribuie ființelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. V. prozopopee. 2. Întruchipare, încarnare. [< personifica].
POLISÍNDETON s.n. figură de stil care constă în întrebuințarea repetată a unei conjuncții pentru a da mai multă energie unui discurs. V. sinafie. [< fr. polysyndéton, cf. gr. polysyndeton].
PROCATALÉPSĂ s.f. figură de stil constând în dislocarea și anticiparea unui membru al propoziției subordonate și introducerea lui în propoziția regentă. [Cf. gr. prokatalepsis – anticipare].
TAUTACÍSM s.n. figură de stil care constă în repetarea aceluiași semn la începutul unor cuvinte sau silabe succesive. [< fr. tautacisme, cf. gr. tauto – același lucru].
ANTITÉZĂ s.f. 1. Opoziție între două idei, între două noțiuni, între două teze. 2. figură de stil bazată pe contrastul dintre două idei care se pun în relief una pe cealaltă. 3. Judecată opusă unei alte judecăți, numită teză. ♦ (În filozofia lui Hegel) A doua etapă a triadei; negație, opoziție. [< fr. antithèse, cf. lat., gr. antithesis – opoziție].
ANAFÓRĂ s.f. figură de stil constând în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor versuri, propoziții sau fraze succesive. [< fr. anaphore, lat., gr. anaphora, cf. gr. ana – înapoi, phora – întoarcere].
ANTANACLÁZĂ s.f. (Lit.) figură de stil constând în reluarea unui cuvânt, folosit succesiv în alte accepții ale sale. [Pl. -ze. / < fr. antanaclase, cf. gr. antanaklasis].
ANTONOMÁZĂ s.f. figură de stil constând în folosirea unui nume comun în locul unui nume propriu și invers. [Var. antonomasie s.f. / < fr. antonomase, cf. it., gr. antonomasia < anti – în loc de, onoma – nume].
ASINDÉT s.n. (Lit.) figură de stil care constă în suprimarea conjuncțiilor copulative într-o frază pentru a-i da expresie, dinamism; asindeton. [Pl. -te. / < it. asindeto, fr. asyndète, cf. gr. asyndeton, lat. asyndetus].
CLÍMAX1 s.n. 1. figură de stil în care desfășurarea ideilor, a gândirii se face treptat, în gradație (2) [în DN] ascendentă în formă de scară. 2. (Liv.) Punct culminant al unei acțiuni, al unui conflict. [Pl. -xuri. / < lat., fr. climax, cf. gr. klimax – scară].
ELÍPSĂ s.f. 1. Curbă, loc geometric al punctelor dintr-un plan a căror sumă a distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă. 2. Omisiune din scriere sau din vorbire a unor cuvinte care se subînțeleg. ♦ figură de stil care constă în omiterea unor cuvinte care nu sunt absolut necesare pentru a scurta fraza, dându-i astfel mai multă expresivitate. [< fr. ellipse, cf. gr. elleipsis – lipsă].
ENUMERÁȚIE s.f. 1. (Liv.) Enumerare; numărătoare, numărare. 2. figură de stil care cuprinde înșiruirea tuturor argumentelor, faptelor etc. privitoare la aceeași împrejurare sau temă. 3. Parte a unui discurs care precedă perorația și în care autorul recapitulează toate dovezile cuprinse în argumentație. [Gen. -iei. / cf. fr. énumération, lat. enumeratio].
EPANALÉPSĂ s.f. (Lit.) figură de stil constând în repetarea întreruptă a aceluiași cuvânt sau a unui grup de cuvinte în propoziție sau vers. [< fr. épanalepse, gr. epanalepsis].
FIGÚRĂ s.f. 1. Chip, față, obraz. 2. Formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imaginea plastică (desenată, pictată, sculptată) a unui corp. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje (valet, damă etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de șah (cu o formă caracteristică). 3. Persoană; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolică sau alegorică. ◊ figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt în vers sau în proză. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de poziția termenului mediu în premise. 6. Poziție, mișcare (la dans, la scrimă etc.). [< it., lat. figura].
HENDIÁDĂ s.f. (Lit.) figură de stil care constă în înlocuirea unui substantiv însoțit de un atribut prin două substantive; înlocuire a unui atribut adjectival cu unul substantival. [Pron. -di-a-. / < fr., lat., gr. hendiadys].
STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. 2. Partea pistilului care se află deasupra ovarului și poartă stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui conținut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gândirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau școlilor artistice naționale. ◊ figură de stil = v. figură (4) [în DEX ´98, DN]. 3. Mod, fel, manieră de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de muncă = fel de a concepe munca și de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].
HIPÉRBOLĂ s.f. 1. figură de stil prin care se exagerează realitatea, folosindu-se expresii și imagini sugestive pentru a impresiona mai puternic. 2. Curbă care reprezintă locul geometric al punctelor dintr-un plan a căror diferență a distanțelor la două puncte fixe (focare) este constantă. [Var. iperbolă s.f. / < fr. hyoerbole, lat., gr. hyperbole].
HIPOTIPÓZĂ s.f. figură de stil constând în zugrăvirea vie, printr-o acumulare de epitete, a unei întâmplări. [Var. ipotipoză s.f. / < fr. hypotypose, cf. gr. hypo – sub, typoo – a fasona].
IMPRECÁȚIE s.f. Blestem; injurie, ocară. ♦ figură de stil care conține un blestem. [Gen. -iei. / cf. fr. imprécation, lat. imprecatio].
INTEROGÁȚIE s.f. (Rar) Interogare, întrebare. ♦ figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta însă un răspuns. [Gen. -iei, var. interogațiune s.f. / cf. lat. interrogatio, fr. interrogation].
METÁFORĂ s.f. figură de stil care constă în a atribui unui cuvânt un înțeles nou pe baza unei comparații subînțelese. [Cf. lat., gr. metaphora, it. metafora, fr. métaphore].
METALÉPSĂ s.f. figură de stil care constă în indicarea unui amănunt antecedent pentru a sugera consecința unui fapt sau invers. [< fr. métalepse, cf. lat., gr. metalepsis – transpoziție].
METAFÓRIC, -Ă adj. 1. Propriu metaforei; figurat. 2. (Despre stil) Cu multe metafore. [< fr. métaphorique].
RETICÉNȚĂ s.f. Omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; reținere, atitudine reținută, rezervată într-o anumită chestiune. ♦ figură de stil prin care cineva își întrerupe deodată șirul gândirii pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce ar fi voit să spună. [< fr. réticence, cf. lat. reticentia].
SIMBÓL s.n. Semn care reprezintă, în mod convențional sau prin analogie, un obiect, o noțiune, o idee etc. ♦ Orice semn convențional care abreviază ceva; literă sau grup de litere care reprezintă numele unui element chimic; literă sau grup de litere care reprezintă o unitate de măsură etc. ♦ Simbolul credinței = crez. ♦ figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul unui obiect, pe baza unei analogii. [Cf. lat. symbolum, gr. symbolon – semn, marcă, fr. symbole, it. simbolo].
SINECDÓCĂ s.f. figură de stil care constă în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt folosindu-se partea pentru întreg, întregul pentru parte, genul pentru specie, specia pentru gen, singularul pentru plural etc. [Cf. fr. synecdoque, lat., gr. synecdoche].
AMPLIFICÁRE s. f. 1. acțiunea de a amplifica; amplificație. 2. înlănțuire de figuri de stil prin care se reiau elementele unei descrieri pentru a se reda gradat și viu imaginea. (< amplifica)
CONOTATÍV, -Ă adj. referitor la conotație; (despre sensul cuvintelor) suplimentar față de denotația cuvântului; reieșind din experiența personală, din context; figurat. ◊ (despre stil) dominat de conotații. (< fr. connotatif)
ANTITÉZĂ, antiteze, s. f. Opoziție între două fenomene, idei etc. exprimând caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură și societate. ♦ figură de stil care se bazează pe opoziție. – Fr. antithèse (lat. lit. antithesis).
ANTONOMÁZĂ, antonomaze, s. f. figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu numele unei persoane (sau invers). – Fr. antonomase (< gr.).
ASINDÉT s. n. figură de stil constând în suprimarea conjuncțiilor copulative. – Lat. lit. asyndetus (fr. asyndète).
CATACREZĂ (CATAHREZĂ) (‹ fr.; s gr. kathachresis „folosire abuzivă”) s. f. 1. Folosirea improprie a unui cuvînt în locul altuia. 2. figură de stil, constînd din folosirea abuzivă sau metaforică a unui cuvînt, pentru a indica un obiect care nu are denumire proprie (de ex. „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”).
CHIÁSM, chiasme, s. n. figură de stil care constă în așezarea a două perechi de cuvinte în ordine încrucișată. – Fr. chiasme, chiasma (< gr.).
PARS PRO TOTO (lat.) parte pentru întreg – figură de stil, denumită sinecdocă, constând în sugerarea întregului prin descrierea sau numirea unei părți caracteristice din întreg.
FIGURÁT, -Ă adj. (Despre sensul unor cuvinte, al unor expresii) Care este folosit într-un înțeles diferit față de cel propriu, obișnuit (întrebuințat astfel de obicei în scopuri afective, expresive etc.). ♦ (Despre stil) Bogat în figuri poetice. ♦ Elemente figurate = celulele din sânge. [Cf. fr. figuré, lat. figuratus].
GEOMÉTRIC, -Ă adj. 1. Care formează obiectul geometriei, de geometrie. ◊ Loc geometric = figură plană sau în spațiu ale cărei puncte se definesc toate prin aceeași proprietate; progresie geometrică = progresie matematică în care fiecare număr este egal cu produsul dintre numărul precedent și un număr constant, numit rația progresiei. 2. (Fig.) În forma figurilor geometrice; schematic. ♦ stil geometric = stil ornamental bazat pe combinații de figuri geometrice, caracteristic producțiilor artistice ale epocilor orânduirilor primitive și începutului artei grecești. ♦ (Rar) Riguros, sistematic, precis. [Cf. fr. géométrique, lat. geometricus].
APOSTRÓFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.
GEOMÉTRIC, -Ă adj. 1. care formează obiectul geometriei, de geometrie. ♦ loc ~ = figură plană sau în spațiu ale cărei puncte se definesc toate prin aceeași proprietate. 2. (fig.) în forma figurilor geometrice; regulat, schematic. ♦ stil ~ = stil ornamental bazat pe combinații de figuri geometrice, caracteristic producțiilor artistice ale orânduirii primitive și începutului artei grecești. 3. (fig.) precis, (riguros). (< fr. géométrique, lat. geometricus)
FIGURÁT, -Ă adj. 1. (despre cuvinte, expresii) folosit în alt sens decât cel propriu, obișnuit. 2. (despre stil) bogat în imagini, în figuri poetice; figurativ (1). 3. elemente ĕ = celulele din sânge. (< fr. figuré, lat. figuratus)
FIGURÁT, -Ă, figurați, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Întrebuințat cu alt înțeles decât cel obișnuit, propriu, de obicei pentru obținerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limbă etc.) Care conține (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figuré, lat. figuratus.
BOMBÁSTIC, -Ă adj. (Despre stil, vorbe) Încărcat cu fraze și figuri nefolositoare; emfatic, umflat; bombast. [< germ. bombastisch].
RETÓRIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de retorică; propriu retoricii. Tratat ~. 2) depr. (despre stil, exprimare etc.) Care abundă în fraze și figuri nefirești. /<lat. rhetoricus, fr. rhétorique
NATURALÍSM s.n. 1. Tendință în literatură și artă de a reconstitui realitatea cât mai fidel, chiar în aspectele ei neesențiale (uneori accentuând laturile urâte, vulgare). 2. Curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a sec. XIX sub influența scientismului și pozitivismului, care susținea ideea determinismului social și (mai ales) biologic în explicarea caracterelor umane. 3. stil ornamental caracterizat prin motive inspirate din natură (animale, plante, figuri umane). 4. Doctrină potrivit căreia nu există supranatural, natura existând prin ea însăși, printr-un principiu imanent ei. 5. Doctrină după care viața morală trebuie să se conformeze legilor naturii. [Cf. fr. naturalisme].
RETÓRICĂ s.f. 1. Arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ◊ figură (de) retorică = formă de vorbire, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și mai multă vigoare. 2. (Peior.) Declamație emfatică, lipsită de un fond serios de idei; discurs pompos. ♦ Afectare în vorbire. [Gen. -cii. / cf. fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. rhetorike].
RETÓRIC, -Ă I. adj. care aparține retoricii; de retor. ◊ (peior.; despre stil) afectat, emfatic. II. s. f. 1. arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ♦ figură (de) ~ă = formă de exprimare, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și vigoare. 2. (peior.) declarație emfatică; afectare (< fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike)
BOOGIE-WOOGIE BÚGHI-ÚGHI/ s. n. 1. stil pianistic în jaz, derivat din blues, care constă în susținerea ritmului la mâna stângă prin executarea unor figuri de bas repetate continuu, în timp ce mâna dreaptă dezvoltă scurte motive melodice; cântec cu sonorități antrenante. 2. dans modern, de origine nord-americană, care se dansează după muzica de jaz; melodia corespunzătoare. (< amer. boogie-woogie)
FIGÚRĂ ~i f. 1) Ansamblu de trăsături specifice ale feței; chip; fizionomie. 2) Imagine a unui obiect sau a unei ființe, reprezentată printr-un desen, pictură sau sculptură. 3) fam. Om cu merite în viața publică. 4) Carte de joc care reprezintă persoane (valet, damă etc.). 5) Piesă cu semnificație deosebită în șah (rege, nebun, cal etc.). 6) Poziție (sau ansamblu de poziții) pe care o ia cineva în timpul unor mișcări special orientate (la dans, în sport, în pilotaj etc.). ◊ ~ de stil procedeu prin care sensul propriu al cuvântului se modifică pentru a reda plastic conținutul de idei; trop. [G.-D. figurii] /<fr. figure, lat. figura
BOOGIE-WOOGIE s.n. stil pianistic în jaz, derivat din blues, care se caracterizează prin ritmul obsedant întreținut de mâna stângă (prin executarea unor figuri de bas repetate fără intrerupere), în timp ce mâna dreaptă dezvoltă o linie melodică de obicei simplă. ♦ Dans modern american, care se dansează după muzica de jaz; melodia acestui dans. [Pron. búghi-úghi. / < engl. boogie-woogie].
OTTONIAN, stilul ~, nume dat stilului definitoriu al artei (pictură, sculptură și alte arte vizuale) din Sfântul Imperiu German în sec. 10 și 11 (în timpul împăraților Ottoni și a primilor lor succesori din Casa Saliană, 950-1050), caracterizat prin importanța acordată reprezentării figurii umane și prin gesturile emfatice ale personajelor. Denumirea provine de la numele lui Otto I cel Mare.
FIGÚRĂ s. f. 1. chip, față, obraz. ♦ (fam.) a-i face ă (cuiva) = a păcăli, a face cuiva o farsă. 2. formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imagine plastică a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje. ◊ (șah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoană; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolică sau alegorică a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt, îmbogățindu-i-se semnificația. ♦ ĩ silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul în funcție de poziția termenilor în premise. 6. poziție, mișcare (la dans, la scrimă, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)
