Rezultate din textul definițiilor
BIOLOGISM s. n. Doctrina care considera fenomenele fizice, psihice si sociale drept manifestari biologice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologisme.
MEDIU1, medii, s. n. 1. Natura inconjuratoare alcatuita din totalitatea factorilor externi in care se afla fiintele si lucrurile. ◊ Mediu intern = totalitatea umorilor care scalda celulele organismului. Mediu de cultura = solutie nutritiva sterilizata, utilizata pentru inmultirea microbilor in laborator, in diverse scopuri. 2. Societatea, lumea in mijlocul careia traieste cineva: ambianta. 3. Substanta solida, lichida sau gazoasa, camp electromagnetic sau gravitational etc. in care se desfasoara fenomenele fizice. 4. Persoana care poate fi trecuta in stare de hipnoza, de transa si despre care, in practicile oculte, se crede ca poate comunica cu spiritele si poate servi ca intermediar intre ele si cei vii. – Din lat. medium.
METALOFIZICA s.f. Disciplina care studiaza fenomenele fizice care se petrec in metale si aliaje. [Gen. -cii. / cf. fr. metallophysique].
LIMNOLOGIE s.f. 1. Ramura a hidrologiei care studiaza fenomenele fizice si biologice ce au loc in lacuri. 2. Parte a hidrobiologiei care se ocupa cu studiul apelor interioare. [Gen. -iei. / < fr. limnologie, cf. gr. limne – lac, logos – studiu].
CINETISM s. n. 1. sistem care reduce toate fenomenele fizice la miscare. 2. directie in arta moderna cuprinzand o serie de tendinte, curente si grupari preocupate de reprezentarea sau aplicarea miscarii in artele vizuale. (< fr. cinetisme)
LIMNOLOGIE s. f. 1. ramura a hidrologiei care studiaza fenomenele fizice si biologice ce au loc in lacuri. 2. parte a hidrologiei care se ocupa cu studiul apelor interioare. (< fr. limnologie)
METALOFIZICA s. f. disciplina care studiaza fenomenele fizice ce se petrec in metale si aliaje. (< fr. metallophysique)
ablatiune s. f. 1. indepartare chirurgicala din corpul uman (o tumoare, un calcul, un organ bolnav); exereza, extirpare. 2. transportare a materialelor rezultate din dezagregarea rocilor. ♦ reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire si evaporare. 3. fenomen fizic in urma caruia un meteorit, satelit etc., pierde din substanta datorita incalzirii sale pana la incandescenta. (< fr. ablation, lat. ablatio)
ABLATIUNE, ablatiuni, s. f. 1. Transportare (prin actiunea vantului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat in urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Indepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
ABSORBTIE, absorbtii, s. f. 1. fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid incorporeaza prin difuzie din afara o substanta oarecare. ♦ Micsorare sau anulare a intensitatii unei radiatii care cade pe un corp. ♦ fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a retine, filtra etc. razele de lumina care dauneaza ochiului. 2. Proces de patrundere a apei, a substantelor minerale si organice, precum si a gazelor in celulele organismului. ◊ Absorbtie intestinala = patrunderea in sange si in limfa a produsilor rezultati din digestia alimentelor. 3. Incrucisare repetata a unei rase perfectionate cu una ameliorata in scopul imbunatatirii radicale a acesteia. [Var.: absorbtiune s. f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.
HELIOTERMIE, heliotermii, s. f. fenomen fizic care consta in pastrarea mai mult timp a caldurii inmagazinate in apa sarata a unor lacuri comparativ cu regiunile invecinate, datorita prezentei la suprafata lacurilor a unui strat izolator de apa dulce, care impiedica iradierea caldurii in atmosfera. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.
INDUS, -A, indusi, -se, adj., s. n. 1. Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influentat de un alt proces fizic cu care evolueaza concomitent. ♦ (Despre tensiuni electromotoare si curenti electrici) Care se produce prin inductie electromagnetica. 2. S. n. Parte componenta a unui sistem electromagnetic in care se produc tensiunile electromotoare induse de campul magnetic al inductorului. – V. induce.
INTERACTIUNE, interactiuni, s. f. 1. Forma de legatura a obiectelor, a fenomenelor etc., manifestata printr-o influentare, conditionare sau actiune cauzala reciproca. 2. (Fiz.) Actiune reciproca intre doua sau mai multe corpuri, sisteme fizice, fenomene etc. ♦ Forma de legatura intre corpuri, realizata fie direct, fie prin intermediul campurilor fizice. [Pr.: -ti-u-] – Din fr. interaction.
RELATIVITATE s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a marimilor fizice de a avea valori dependente de conditiile concrete in care se efectueaza masurarea lor sau de sistemul de referinta la care sunt raportate. ◊ Teoria relativitatii = teorie fizica a interdependentei dintre spatiu, timp si materia in miscare, prin care se stabilesc, cu precizie mai mare decat in fizica clasica, legile generale ale tuturor fenomenelor fizice si pentru cazurile in care vitezele corpurilor nu sunt neglijabile fata de viteza de propagare a luminii in vid. – Din fr. relativite.
SCURTCIRCUIT, scurtcircuite, s. n. 1. Legatura electrica intre doua puncte ale unei retele sau instalatii, avand o rezistenta foarte mica. 2. fenomen fizic care consta in intreruperea accidentala a curentului electric intr-o retea sau o instalatie prin stabilirea unui scurtcircuit (1). – Scurt + circuit (dupa fr. court-circuit).
SECVENTA, secvente, s. f. 1. Succesiune de fenomene fizice sau ordinea de variatie in timp a marimilor unui sistem. 2. Sir de imagini sau de scene dintr-un film, care formeaza un anumit episod. ♦ Fig. Serie de fapte, de evenimente, de stari etc., care se succeda intr-o anumita ordine si formeaza un tot unitar. – Din fr. sequence. Cf. it. sequenza.
FOSILIZARE, fosilizari, s. f. Actiunea de a se fosiliza si rezultatul ei; ansamblu de fenomene fizice, chimice si biologice care intervin dupa moartea unui organism si care fac posibila conservarea lui in straturile geologice. – V. fosiliza.
TEORIE, teorii, s. f. 1. Forma superioara a cunoasterii stiintifice care mijloceste reflectarea realitatii. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi si concepte care descriu si explica fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. In teorie = in mod abstract, speculativ. 3. (In sintagme) Teoria informatiei = teorie matematica a proprietatilor generale ale surselor de informatie, ale posibilitatilor de pastrare si de transmitere a informatiilor etc. Teoria literaturii = ramura a stiintei literaturii care studiaza trasaturile generale ale creatiei literare, curentele si metodele artistice etc. Teoria relativitatii = teorie a relatiilor dintre spatiu, timp si miscare a materiei, in care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enuntate intr-o forma valabila atat pentru viteze relative mici ale corpurilor, cat si pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretica a instructiei militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. theorie, lat. theoria.
OCEANOGRAFIE s. f. Ramura a hidrologiei care se ocupa cu studiul fenomenelor fizice si chimice din oceane si din mari si al reliefului si structurii fundului oceanelor si al marilor; oceanologie. ♦ Stiinta care se ocupa cu studiul influentei mediului marin asupra florei si a faunei marine de la diferite adancimi. – Din fr. oceanographie.
CINETIC, -A, cinetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care tine de miscare, privitor la miscare. ◊ Energie cinetica = energie dezvoltata de un corp in miscare, egala cu jumatatea produsului dintre masa corpului si patratul vitezei lui. 2. S. f. Ramura a mecanicii care studiaza legile fenomenelor fizice bazate pe miscarea materiei. 3. S. f. (In sintagma) Cinetica chimica = ramura a chimiei fizice care studiaza evolutia reactiilor chimice si influenta factorilor fizico-chimici asupra desfasurarii acestor reactii. – Din fr. cinetique.
ENDOTERMIC, -A, endotermici, -ce, adj. (Despre unele fenomene fizice sau chimice) Care se produce cu absorbtie de caldura din mediul inconjurator; endoterm. – Din fr. endothermique.
PROCES s. 1. (JUR.) actiune, cauza, judecata, (livr.) speta, (inv. si pop.) price, (pop.) dreptate, lege, pricina, (reg.) para, (prin Transilv.) targhelas, (inv.) divan, judet, prigonire, sud, (inv., in Mold.) dela. (Maine are loc ~ul de partaj.) 2. fenomen. (~ fizic, chimic, biologic.) 3. (BIOL.) proces metabolic v. metabolism.
UNIVERS s. 1. cosmos, lume, macrocosm. (fenomenele fizice din ~.) 2. v. natura.
ENDOTERMIC ~ca (~ci, ~ce) (despre fenomene fizice si chimice) Care se produce absorbind caldura din mediul inconjurator; realizat prin absorbirea caldurii din mediul inconjurator. /<fr. endothermique
MEDIU1 ~i n. 1) Ansamblu de factori, de obiecte materiale si de conditii fizice, care inconjoara si influenteaza organismele. 2) Spatiu material in care se afla un corp sau in care se desfasoara un fenomen fizic. 3) Ansamblu de conditii externe in care traieste si se dezvolta un individ uman. 4) Ansamblu de circumstante materiale sau morale; ambianta care inconjoara o persoana; anturaj; climat; cadru. /<lat. medium
A RASPUNDE raspund 1. intranz. 1) A da un raspuns. ◊ ~ in doi peri a da un raspuns evaziv. 2) A reactiona intr-un anumit fel (prin vorbe, gesturi etc.) la un imbold venit din afara. 3) fig. (mai ales despre obiecte) A fi in spiritul anumitor exigente; a corespunde cerintelor. 4) rar A avea iesire (in sau spre ceva). 5) (despre fenomene fizice sau psihice) A-si manifesta efectele. 6) A fi responsabil de cineva sau de ceva. 7) (despre obiecte) A produce efectul asteptat. 2. tranz. (urmat, mai ales, de o propozitie complementara) A aduce la cunostinta. Mi-a raspuns ca n-are obiectii. /<lat. respondere
ACRETIE s.f. fenomen fizic prin care un corp ceresc capteaza materie din spatiul cosmic. [Gen. -iei. / < fr. accretion].
CUANTA s.f. Cea mai mica cantitate de energie radianta, a carei valoare depinde numai de frecventa radiatiei. ◊ Teoria cuantelor = teorie care explica o serie de fenomene fizice la scara atomica si subatomica. [Pron. cuan-ta, var. cvanta s.f. / < lat., fr. quantum, pl. quanta].
ABLATIUNE s.f. 1. Operatie chirurgicala prin care se indeparteaza total sau partial un organ, un tesut sau un membru bolnav. 2. (Geol.) Transportare (prin actiunea apei, a vantului, a ghetarilor etc.) a materialului rezultat din dezagregarea rocilor. ♦ Reducere a masei unui ghetar prin topire, evaporare sau distrugere mecanica. 3. (Astr.) fenomen fizic in urma caruia un meteorit, satelit etc., strabatand atmosfera, pierde din substanta datorita incalzirii sale pana la incandescenta. [Var. ablatie s.f. / cf. fr. ablation, lat. ablatio].
FOSILIZARE s.f. Ansamblu de fenomene fizice, chimice si biologice care intervin dupa moartea unui organism animal sau vegetal si fac posibila conservarea acestuia in stratele geologice sub forma de fosila. [< fosiliza].
POLARIZARE s.f. 1. fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].
RELATIVITATE s.f. 1. Insusirea a ceea ce este relativ; relativism. 2. Proprietate a marimilor fizice de a depinde de conditiile concrete in care se efectueaza masurarea lor sau de sistemul de referinta la care sunt raportate. ♦ Teoria relativitatii = teorie formulata de Einstein, potrivit careia legile fenomenelor fizice sunt valabile cu o precizie cu atat mai mica cu cat vitezele corpurilor sunt mai mari comparabile cu viteza de propagare a luminii in vid. [Cf. fr. relativite].
ACRETIE s. f. 1. (astr.) fenomen fizic prin care un corp ceresc capteaza materia din spatiul cosmic. 2. (tehn.) proces de aglomerare a unor elemente. ◊ formarea de crusta oceanica, prin extensiunea crustei terestre. (< fr. accretion)
CINETIC, -A I. adj. referitor la miscare. ♦ energie ~a = a) energie dezvoltata de un corp in miscare; b) energie rezultata in urma procesului de dezasimilatie; arta ~a = arta care atribuie miscarii reale aceeasi importanta estetica precum formei, culorii, liniei si compozitiei. II. s. f. 1. ramura a mecanicii care studiaza legile fenomenelor fizice bazate pe miscarea materiei. 2. studiu al vitezei reactiilor chimice. (< fr. cinetique, gr. kinetikos)
CUANTA s. f. cea mai mica cantitate de energie radianta, a carei valoare depinde numai de frecventa radiatiei. ♦ teoria ~telor = teorie care explica o serie de fenomene fizice la scara atomica si subatomica. (< fr. quanta, lat. quantum)
ETOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social si artistic, privit in unitatea dintre intern si extern, dintre etic si estetic. 2. ansamblu de trasaturi morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci. 3. specific cultural al unei colectivitati. 4. parte a unui discurs in care se vorbeste despre moravuri. (< fr. ethos)
FOSILIZARE s. f. actiunea de a se fosiliza; ansamblu de fenomene fizice si chimice care conduc la conservarea resturilor si a urmelor de organisme in straturile geologice. (< fosiliza)
RELATIVITATE s. f. 1. faptul de a fi relativ; relativism (2). 2. proprietate a fenomenelor, a marimilor fizice de a depinde de conditiile concrete in care se efectueaza masurarea lor sau de sistemul de referinta la care sunt raportate. ♦ teoria ~atii = teorie fizica potrivit careia legile fenomenelor fizice sunt valabile cu o precizie cu atat mai mica cu cat vitezelor corpurilor sunt mai mari comparabile cu viteza de propagare a luminii in vid. (< fr. relativite)
SECVENTA s. f. 1. succesiune de fenomene fizice; ordinea de variatie in timp a marimilor unui sistem. 2. sir de imagini sau de scene dintr-un film care formeaza o unitate. ◊ (fig.) serie de fapte, evenimente, stari etc. care se succeda intr-o anumita ordine, formand un tot. 3. (muz.) transpunere, riguroasa sau libera, pe alte teme a unei structuri melodice sau armonice; progresie (2). ◊ gen de cantari in muzica bisericeasca medievala care foloseau acest procedeu. (< fr. sequence, it. sequenza, lat. sequentia)
ABSORBTIE, absorbtii, s. f. fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid incorporeaza din afara o substanta oarecare. ♦ Extragere, aspirare. ♦ fenomen de micsorare (sau de anulare) a intensitatii radiatiei care cade pe un corp. – Fr. absorption (lat. lit. absorptio, -onis).
ABLATIE, ablatii, s.f. 1. Transportare (prin actiunea vantului, a apelor sau a ghetarilor) a materialului rezultat in urma dezagregarii solului sau a rocilor. 2. Indepartare chirurgicala a unui organ, a unui membru al corpului omenesc, a unei tumori etc. 3. fenomen fizic prin care un corp care strabate atmosfera cu mare viteza pierde din substanta, devenind incandescent prin frecarea cu aerul. [Pr.: -ti-u-. – Var. ablatiune s.f.] – Din fr. ablation, lat. ablatio, -onis.
AGENT, agenti, s. m. 1. Reprezentant (oficial) al unei institutii, al unei organizatii etc., care indeplineste anumite insarcinari. 2. Factor activ, eficient, care provoaca diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenti atmosferici. 3. (In expr.) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indica pe autorul actiunii unui verb. [Var.: (inv.) aghent s. m.] – Fr. agent (lat. lit. agens, -ntis).
ABLATIE (ABLATIUNE) (< fr., lat.) s. f. 1. (MED.) Extirpare (totala sau partiala) a unui organ, tumori etc. 2. (GEOGR.) Proces de indepartare a particulelor fine, rezultate in urma dezagregarii, de pe suprafata solului si a rocilor prin procesul de spalare in suprafata. ■ Reducere a masei unui ghetar sau a zapezii prin topire, evaporare si deflatie. 3. (ASTR.) fenomen fizic in urma caruia un corp ce strabate atmosfera cu mare viteza (meteorit, satelit etc.) pierde din substanta datorita incalzirii sale pana la incandescenta prin frecare cu aerul. ◊ Scut de a. = dispozitiv construit din materiale speciale care protejeaza navele cosmice impotriva a. (3).
EINSTEIN [ainstain], Albert (1879-1955), fizician german. Emigrat (1933) in S.U.A.; naturalizat (1940). Prof. univ. la Berlin si Princeton. In 1905, a explicat efectul fotoelectric pe baza naturii corpusculare (discontinue) a luminii, introducand notiunea de foton. Autorul teoriei relativitatii restranse, care modifica legile mecanicii newtoniene (mai ales la viteze mari), ce sta la baza electrodinamicii relativiste („Asupra electrodinamicii corpurilor in miscare”, „Depinde oare inertia corpurilor de cantitatea de energie pe care o contin?”, 1905) si al teoriei relativitatii generalizate, conform careia legile generale ale tuturor fenomenelor fizice sunt aceleasi in toate sistemele de referinta din Univers, inertiale sau neinertiale („Bazele teoriei relativitatii restranse si generalizate”, 1916). In 1917, a enuntat legile statistice ale proceselor de emisie spontana si de absorbtie a luminii de catre atomi si ale emisiei stimulate a luminii, pe baza careia s-a construit ulterior (1960) laserul. A elaborat teoria caldurii specifice a solidelor, a efectului giromagnetic (numit si efectul Einstein-de Haas, 1915). In 1928, a enuntat teoria campului unitar (magnetismul si gravitatia sunt doua aspecte ale aceluiasi fenomen). Premiul Nobel pentru fizica (1921).
reactie (raspuns la ceva, fenomen chimic, fizic) s. f. (sil. re-ac-ti-e), art. reactia (sil. -ti-a), g.-d. art. reactiei; pl. reactii, art. reactiile (sil. -ti-i-)
fizic, -A adj. 1. Referitor la corpul omului si la activitatea musculara. 2. Referitor la materie, material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei care studiaza natura suprafetei terestre si a mediului geografic. 3. Referitor la metodele fizicii, la fenomenele pe care le studiaza fizica. // s.n. Infatisare, aspect exterior al (corpului) unei persoane. [Var. fisic, -a adj. / < fr. physique, lat. physicus, gr. physikos].
SIMBOLISM s.n. 1. Curent in arta si literatura universala, de la sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX, care a incercat, cu ajutorul simbolurilor, sa stabileasca corespondente intre fenomenele universului fizic si cele ale lumii morale, eliberand totodata versul de rigorile traditionalismului clasic si cautand prin melodie si armonie verbala sa-l apropie de muzica. ♦ (In artele plastice) Practicarea unei arte ideiste si sintetiste in spiritul simbolismului literar. 2. Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvant de a sugera sau a intari notiunea pe care o desemneaza. 3. Curent filozofic idealist potrivit caruia legatura dintre idei nu presupune raporturi de la cauza la efect, ci de la simbol la obiectul reprezentat de acesta, gandirea reducandu-se doar la cunoasterea simbolurilor realitatii. [< fr. symbolisme].
FIZIC, -A I. adj. 1. referitor la corpul omului si la activitatea musculara. 2. referitor la materie, material, concret. 3. referitor la fizica, la fenomenele pe care le studiaza. II. s. n. aspect exterior al (corpului) unui om. III. s. f. stiinta care studiaza structura si proprietatile materiei, cu formele miscarii ei si cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ♦ ~ atomica = parte a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale atomilor; ~ nucleara = ramura a fizicii care studiaza proprietatile nucleului atomic. (< fr. physique, lat. physicus, gr. physikos)
SIMBOLISM s. n. 1. sistem de simboluri destinate a interpreta fapte sau a exprima credinte. 2. curent in literatura si arta, de provenienta franceza, de la sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX, care a incercat, cu ajutorul simbolurilor, sa stabileasca corespondente intre fenomenele universului fizic si cele ale lumii spirituale, eliberand totodata versul de rigorile traditionalismului clasic si cautand prin melodie si armonie verbala sa-l apropie de muzica. 2. ~ fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvant de a sugera sau intari notiunea pe care o desemneaza sau o anumita atitudine fata de ea. (< fr. symbolisme)
MAGNETOOPTIC, -A, magnetooptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Capitol al fizicii care studiaza fenomenele produse in interactiunea undelor electromagnetice luminoase cu campurile magnetice. 2. Adj. De magnetooptica (1). [Pr.: -to-op-] – Din fr. magneto-optique.
ELECTROCHIMIE s. f. Ramura a chimiei fizice care studiaza fenomenele de transformare a energiei chimice in energie electrica si invers, precum si legile acestor fenomene. – Din fr. electrochimie.
ELECTROSTATIC, -A, electrostatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Referitor la sarcinile electrice aflate in stare de repaus. ◊ Masina electrostatica = generator electric care functioneaza pe baza fenomenului de electrizare. 2. S. f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele ce insotesc sarcinile electrice aflate in repaus. – Din fr. electrostatique.
ENERGETIC, -A, energetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la producerea si la folosirea diferitelor forme de energie. ◊ Sistem energetic = ansamblu de instalatii organizat unitar in scopul producerii, transmisiunii si distributiei energiei electromagnetice pe un anumit teritoriu. 2. S. f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele produse in sistemele fizice din punctul de vedere al transformarilor de energie dintr-o forma in alta; ramura a tehnicii care se ocupa cu studiul surselor si al posibilitatilor tehnico-economice de exploatare si de utilizare a diferitelor forme de energie. – Din fr. energetique.
CUANTIC, -A, cuantici, -ce, adj. Referitor la cuanta sau la cuantificare. ◊ Numar cuantic = fiecare dintre numerele care caracterizeaza starile stationare ale unui atom, ale unei molecule etc. Mecanica cuantica = ramura a fizicii care studiaza fenomenele care se petrec la scara atomilor. Electrodinamica cuantica = ramura a fizicii care studiaza procesele elementare discontinue din campul electromagnetic si interactiunea dintre campul electromagnetic si substante sau corpuri. [Var.: cvantic, -a, adj.] – Din fr. quantique.
ELECTROOPTICA s.f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele datorate actiunii campului electric asupra luminii. [Pron. -tro-op-, gen. -cii. / < fr. electro-optique].
FIZICA s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul structurii si al proprietatilor materiei, cu formele miscarii ei si cu legile generale ale fenomenelor naturii anorganice. ◊ Fizica atomica = parte a fizicii care studiaza proprietatile fizice ale atomilor; fizica nucleara = ramura a fizicii care studiaza proprietatile nucleului atomic. [Gen. -iei, var. fisica s.f. / < fr. physique, lat. physica, gr. physikos < physis – natura].
PSIHOFIZICA s.f. Disciplina care studiaza raporturile dintre fenomenele psihice si fizice pe baza de observatie si de experiment. [Gen. -cii. / < fr. psychophysique].
ELECTRICITATE s.f. 1. Marime de stare pe care o capata corpurile dupa ce au fost frecate unul de altul si apoi separate; sarcina electrica. ♦ Totalitatea fenomenelor produse de repausul si de miscarea unei particule numite electron. 2. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele electrice. [Cf. fr. electricite < lat. electrum , gr. elektron – ambra galbena, la care s-a observat prima data fenomenul de catre Thales].
ELECTROSTATICA s.f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele ce insotesc electricitatea statica. [Gen. -cii. / < fr. electrostatique].
MAGNETISM s.n. Proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. ◊ Magnetism terestru = totalitatea fenomenelor magnetice cauzate de Pamant; magnetism animal = pretins fluid care ar lucra asupra simturilor si imaginatiei, producand diferite fenomene. ♦ Capitol al fizicii care studiaza proprietatile magnetice ale materiei. [Cf. fr. magnetisme, germ. Magnetismus].
RADIOACTIVITATE s.f. 1. Proprietate a unor elemente cu atomi grei de a emite, prin dezintegrare spontana, raze cu proprietati similare razelor X. 2. Parte a fizicii care studiaza fenomenele radioactive. [Cf. fr. radioactivite].
ELECTRICITATE s. f. 1. marime de stare pe care o capata corpurile dupa ce au fost frecate unul cu altul si apoi separate; sarcina electrica. ◊ lumina electrica. 2. ramura a fizicii care studiaza fenomenele electrice. (< fr. electricite)
ELECTROOPTIC, -A I. adj. referitor la electrooptica. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza fenomenele datorate actiunii campului electric asupra luminii. (< fr. electro-optique)
ELECTROSTATIC, -A I. adj. referitor la electricitatea statica. ◊ (despre instrumente de masurat) bazat pe interactiunea dintre doua conductoare supuse unei diferente de potential. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza fenomenele ce insotesc sarcinile electrice aflate in repaus. (< fr. electrostatique)
MAGNETISM s. n. 1. proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. ♦ ~ terestru = totalitatea fenomenelor magnetice cauzate de Pamant; geomagnetism; ~ animal = pretins fluid care ar lucra asupra simturilor si imaginatiei, producand diferite fenomene. ◊ (fig.) atractie; influenta, fascinatie. 2. ramura a fizicii care studiaza fenomenele magnetice. (< fr. magnetisme, germ. Magnetismus)
PARAMETRU s. m. 1. (mat.) litera intr-o expresie sau ecuatie care, considerata in calcule, constanta, poate lua diferite valori. 2. marime proprie unui sistem fizic, tehnic, unui fenomen etc., o caracteristica constructiva sau functionala. ♦ ~ economic = unitate de masura a aspectelor cantitative si calitative ale proceselor si fenomenelor economice. 3. (stat.) marime masurabila care permite prezentarea mai simpla a caracteristicilor principale ale unui ansamblu statistic. ◊ (inform.) simbol care desemneaza datele preluate de catre o procedura. 4. element constant intr-un calcul, intr-o operatie intelectuala. (< fr. parametre)
PSIHOFIZIC, -A I. adj. 1. referitor la psihofizica. 2. care permite psihicului si fizicului. II. s. f. curent psihologic care studiaza raporturile dintre fenomenele psihice si fizice pe baza de observatie si de experiment. (< fr. psychophysique)
BIOFIZICA (‹ fr. {i}) s. f. Ramura a biologiei al carui obiect il constituie studiul fenomenelor si proceselor fizice si fizico-chimice care se desfasoara in organismele vii, precum si influenta factorilor fizici asupra acestora. In prezent, b. s-a separat in citeva ramuri independente: radiobiologia, bioenergetica, fotobiologia, biomecanica s.a.
SANIELEVICI 1. Simion S. (1870-1963, n. Botosani), matematician roman. Acad. (1948), prof. univ. la Iasi. Lucrari in domeniul ecuatiilor diferentiale si integrale („Ecuatii diferentiale ale coardelor si membranelor vibrante”) si al mecanicii. Manuale universitare („”Curs de mecanica rationala„). 2. Alexandru S. (1899-1969, n. Bucuresti), Fiul lui S. (1). M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucuresti. Lucrari in domeniul radioactivitatii si al fizicii nucleare (”Radioactivitatea. fenomene si legi generale„, ”Structura nucleului atomic si tranzactiile radioactive„). A pus la punct masurarea dozelor de energie inalta, cu aplicatie in tratamentul tumorilor maligne.
ELECTRICITATE f. 1) Forma de energie produsa de miscarea si de interactiunea unor particule purtatoare de sarcina electrica. 2) Totalitate a fenomenelor electrice. 3) Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice. [G.-D. electricitatii; Sil. -lec-tri-] /<fr. electricite, lat. electricitas, ~atis
GEOFIZICA f. Stiinta care se ocupa cu studiul proprietatilor fizice ale globului pamantesc (fenomenele seismice, magnetice, meteorologice etc.). /<fr. geophysique
A PATRUNDE patrund 1. intranz. A intra (intr-un mediu) avansand cu greu; a penetra; a razbate; a razbi. Hotul a patruns in apartament. Vantul patrunde in camera. 2. tranz. 1) (despre fenomene ale naturii, stari fizice sau morale etc.) A cuprinde pe de-a intregul; a razbi. Ploaia m-a patruns pana la piele. 2) fig. (esenta lucrurilor) A fi in stare sa cuprinda cu mintea; a descifra prin rationamente; a intelege; a pricepe. ◊ ~ cu privirea a strapunge cu ochii. 3) fig. A zgudui sufleteste; a impresiona. [Sil. -trun-] /<lat. pertundere
SINCRON ~a (~i, ~e) 1) v. SINCRONIC. 2) (despre fapte, fenomene, evenimente, sisteme tehnice sau fizice) Care contine un fenomen cu evolutie simultana. /<fr. synchrone
TELEMETRIE f. Disciplina care se ocupa cu masurarea de la distanta a diferitelor marimi fizice caracteristice unor procese, fenomene, stari. [G.-D. telemetriei; Sil. -me-tri-] /<fr. telemetrie
INTERFEROMETRIE, interferometrii, s. f. Ansamblul metodelor de masurare a unor marimi fizice, care se bazeaza pe fenomenul de interferenta. – Din fr. interferometrie.
CRONOGRAF2, cronografe, s. n. Aparat automat de precizie, prevazut cu un mecanism de ceasornic, care inregistreaza inceputul si sfarsitul unei actiuni sau al unui fenomen in desfasurare, folosit in fizica, in aviatie, in sport etc. – Din fr. chronographe.
TERMOELECTRICITATE f. Ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenome-nele termice si cele electrice. [G.-D. termoelectricitatii; Sil. -mo-e-lec-tri-] /<fr. thermoelectricite
OPTICA s.f. 1. Ramura a fizicii care studiaza lumina si fenomenele luminoase si vizuale. 2. (Fig.) Aspect particular al unei idei; punct de vedere, conceptie. [Cf. lat. optica, germ. Optik, fr. optique].
INTERFEROMETRIE s.f. Determinare a unor masuri fizice care se bazeaza pe fenomene de interferenta. [Gen. -iei. / < fr. interferometrie].
TERMOELECTRICITATE s.f. Ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenomenele electrice si cele termice. [Pron. -mo-e-. / cf. fr. thermo-electricite].
BIOFIZIC, -A I. adj. referitor la biofizica. II. s. f. stiinta care studiaza procesele fizice ce stau la baza fenomenelor biologice. (< fr. biophysique)
GEOGRAFIE s. f. stiinta care studiaza si descrie scoarta terestra cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, biologic etc. si fenomenele care se produc la suprafata ei. ♦ ~ umana = antropogeografie; ~ lingvistica = metoda de cercetare a fenomenelor de limba prin stabilirea ariilor lor de raspandire pe baza de anchete pe teren; geolingvistica. (< fr. geographie, lat. geographia)
INTERFEROMETRIE s. f. tehnica determinarii unor marimi fizice care se bazeaza pe fenomene de interferenta. (< fr. interferometrie)
OPTIC, -A I. adj. referitor la ochi, la vedere; folosit in optica; o centru ~ = punct pe axa unei lentile catre care tind punctele ei principale si nodale si prin care poate trece o raza de lumina nedeviata; nerv ~ = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier. ◊ (adv.) substanta ~ activa = substanta care isi roteste planul de polarizare cand este strabatuta de lumina polarizata liniar. II. s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza lumina si fenomenele luminoase si vizuale. ♦ ~ electronica = domeniu al electronicii care studiaza miscarea electronilor in vid, intr-un camp electric sau magnetic. 2. (fig.) mod personal de a vedea si interpreta faptele si fenomenele; punct de vedere, opinie. (< fr. optique, lat. opticus, gr. optikos, /II/ Optik)
TERMOELECTRICITATE s. f. 1. energie electrica produsa prin transformarea directa a energiei termice. 2. ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenomenele electrice si cele termice. (< fr. thermo-electricite)
ELECTRICITATE s. f. 1. Una dintre proprietatile fizice fundamentale ale materiei, care se manifesta prin ansamblul fenomenelor legate de aparitia, de miscarea si de interactiunea corpurilor purtatoare de sarcina electrica. ♦ Totalitatea fenomenelor electrice. ♦ Electricitate atmosferica = ansamblul fenomenelor electrice din atmosfera (fulgere, trasnete etc.) Electricitate animala = energie electrica produsa de tesuturile vii. ♦ Lumina electrica. 2. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice. – Din fr. electricite.
SINCRON, -A, sincroni, -e, adj. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Sincronic (1). ♦ (Despre sisteme fizice sau chimice) Care este sediul unor fenomene periodice cu evolutie sincronica. ◊ Camera sincrona = dispozitiv special folosit in cinematografie, in televiziune, pentru inregistrarea simultana a sunetului si a imaginii. Masina sincrona = masina electrica de curent alternativ (monofazat sau trifazat) a carei turatie de regim este constanta si proportionala cu frecventa tensiunii la borne. – Din fr. synchrone.
DIOPTRICA f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor de refractie a luminii. /<fr. dioptrique
ELECTROCHIMIE f. Ramura a chimiei fizice care se ocupa cu studiul fenomenelor de transformare a energiei chimice in energie electrica si invers. [G.-D. electrochimiei] /<fr. electrochimie
ELECTROMAGNETISM n. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice si magnetice. /<fr. electromagnetisme, germ. Elektromagnetismus
ELECTROSTATICA f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor ce insotesc sarcinile electrice in stare de repaus. [G.-D. electrostaticii] /<fr. electrostatique
MAGNETISM n. 1) Proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. ◊ ~ terestru (sau pamantesc) totalitate a proprietatilor magnetice ale Pamantului. 2) Parte a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor si proprietatilor magnetice ale corpurilor. /<fr. magnetisme, germ. Magnetismus
RADIOACTIVITATE f. 1) Proprietate a unor elemente chimice (radiu, uraniu etc.) de a se dezintegra, emitand radiatii corpusculare sau electromagnetice. ~ naturala. ~ artificiala. 2) Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor radioactive. [Sil. -di-o-] /<fr. radioctivite
ELECTRODINAMICA s.f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor privitoare la actiunile dintre curentii electrici. [Gen. -cii. / < fr. electrodynamique].
NUCLEAR adj. Referitor la nucleu, al nucleului (unui atom). ◊ fizica nucleara = parte a fizicii care studiaza nucleul atomic si fenomenele legate de el; chimie nucleara = parte a chimiei care studiaza nucleul atomului; reactie nucleara = interactiune a doua sau mai multe nuclee atomice (ori constituenti ai acestora), prin care se modifica natura, structura, numarul particulelor participante si se dezvolta o mare cantitate de energie; energie nucleara = energie care se dezvolta prin dezintegrarea atomului in urma unor reactii nucleare. [Pron. -cle-ar. / cf. fr. nucleaire].
LARMOR [la:mo:], Sir Joseph (1857-1942), fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Lucrari in domeniile fizicii matematice, teoriei relativitatii, electrodinamicii si fizicii particulelor elementare; a elaborat (1900) teoria fenomenului de precesie a orbitei unei particule incarcate (ex.: electronul), survenita in prezenta unui camp magnetic static uniform (precesia L.). Opera sa principala „Eter si materie” reprezinta una din lucrarile fundamentale pentru fizica electronica.
BIOFIZICA s.f. Stiinta care studiaza procesele (fenomenele) biologice cu ajutorul mijloacelor si al metodelor fizice. [< fr. biophysique].
LUNGIME, lungimi, s. f. 1. Marime fizica fundamentala care exprima intinderea spatiala a corpurilor sau fenomenelor; distanta dintre doua puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafete plane dreptunghiulare. ◊ Lungime de unda = distanta care separa intr-o unda doua puncte succesive aliate in aceeasi faza de oscilatie; spatiul parcurs de unda timp de o perioada. 2. Timp cat dureaza ceva; interval mare de timp; durata. 3. (Inform.; in sintagma) Lungimea cuvantului = numarul de biti care compun un cuvant. – Lung + suf. -ime.
TEST1 s.n. 1. Incercare; experimentare, experiment. ♦ Proba prin care, in psihologia experimentala, se pot examina unele aptitudini fizice si psihice ale unei persoane; (p. ext.) materialul folosit pentru aceasta proba. 2. Determinare experimentala a rezistentei si functionarii unei piese, unui aparat, unei instalatii etc.; incercare, proba. ♦ Mijloc fizic sau chimic de recunoastere si masurare a unui fenomen, proces biologic etc. ♦ Test-film = film folosit pentru verificarea si reglarea aparatului de proiectie. ◊ Test-meci = meci international menit sa stabileasca o ierarhie neoficiala in rugbi, crichet etc. [< engl., fr. test].
TERMODINAMICA s.f. Ramura a fizicii care studiaza legile generale carora le sunt supuse fenomenele care implica transformarea caldurii in lucru mecanic si invers. [Gen. -cii. / < fr. thermodynamique, cf. gr. thermos – cald, dynamis – forta].
TERMODINAMIC, -A I. adj. referitor la termodinamica. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza legile generale carora le sunt supuse fenomenele ce implica transformarea caldurii in lucru mecanic si invers. (< fr. thermodynamique)
TEST1 s. n. 1. incercare; experimentare, experiment. ◊ proba in psihologie, pedagogie etc. pentru a examina unele aptitudini fizice si psihice ale unei persoane. 2. mijloc fizic sau chimic de recunoastere si masurare a unui fenomen, proces biologic etc. 3. determinare experimentala a rezistentei si a functionarii unei piese, unui aparat, unei instalatii etc.; incercare, proba. (< fr., engl. test)
NUCLEAR, -A, nucleari, -e, adj. 1. Care apartine nucleului atomic, privitor la nucleul atomic. ◊ fizica nucleara = ramura a fizicii care se ocupa cu studiul nucleului atomic si al fenomenelor in care nucleul are rolul principal. Chimie nucleara = ramura a chimiei care se ocupa cu studiul nucleului atomic. Reactie nucleara = fenomen de interactiune intre doua sau mai multe nuclee atomice (ori constituenti ai lor), in urma caruia se modifica natura, structura, numarul etc. particulelor participante si se dezvolta o mare cantitate de energie. Energie nucleara = energie obtinuta prin dezintegrarea atomului in urma unor reactii nucleare; energie atomica. 2. Care se bazeaza pe energia atomica, pe degajarea de energie atomica sau pe arme atomice. [Pr.: -cle-ar] – Din fr. nucleaire.
PERIODICITATE, periodicitati, s. f. Proprietate a unui fenomen, a unei marimi, a unei actiuni de a fi periodica (1); repetarea periodica a valorilor unei marimi, a unui fenomen, a unei actiuni. ◊ Periodicitatea elementelor = repetarea proprietatilor chimice si fizice la elementele chimice cu structura analoaga si cu numar atomic diferit, care formeaza un grup si care sunt cuprinse in aceeasi coloana din tabloul periodic al elementelor. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. periodicite.
INDUCTIE, inductii, s. f. 1. Forma fundamentala de rationament, care realizeaza trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influentare a unui fenomen de catre un alt fenomen altfel decat printr-o actiune mecanica nemijlocita. ◊ Inductie magnetica = marime fizica vectoriala care, impreuna cu intensitatea campului magnetic, determina macroscopic starea magnetica a campului electromagnetic din corpuri. Inductie electrica = marime fizica vectoriala care, impreuna cu intensitatea campului electric, determina macroscopic starea electrica a campului electromagnetic din corpuri. Inductie electromagnetica = fenomen de aparitie a unei tensiuni electromotoare intr-un circuit strabatut de un flux magnetic variabil. Inductie electrostatica = separare a sarcinilor electrice si redistribuirea lor pe suprafata unui conductor, datorita actiunii unui camp electric; electrizare prin influenta1 (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de e*******e sau de inhibitie aflata intr-un centru nervos favorizeaza sau determina aparitia starii opuse intr-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.
A AVANTAJA ~ez tranz. 1) (persoane) A sustine acordand avantaje (adesea nemotivat si in detrimentul altora); a favoriza; a privilegia; a partini; a proteja. 2) (actiuni, fenomene, evenimente etc.) A inlesni, creand conditii favorabile; a avantaja. 3) (calitati fizice ale cuiva) A scoate in relief. /<fr. avantager, it. avvantaggiare
CRIOLOGIE s. f. Capitol al fizicii care studiaza procedeele de obtinere a temperaturilor joase, proprietatile corpurilor si fenomenelor specifice care se manifesta in apropiere de zero absolut. [Pr.: cri-o-] – Din fr. cryologie.
LIZA s.f. 1. fenomenul de dezintegrare a elementelor organice (tesuturi, celule, microbi) sub actiunea agentilor fizici, chimici sau biologici. 2. Diminuarea treptata a intensitatii simptomelor unei boli. // -liza – element secund de compunere savanta, cu semnificatia „solutie”, „descompunere”, „separare”, „distrugere”. [< fr. lyse, it. lisi, cf. gr. lysis – dizolvare].
CRIOLOGIE s.f. 1. Studiul legilor de congelare a solutiilor. 2. Capitol al fizicii care studiaza procedeele de obtinere a temperaturilor joase, proprietatile corpurilor si fenomenele specifice care se petrec in apropiere de zero absolut; crionica. [Pron. cri-o-, gen. -iei. / < fr. cryologie, cf. gr. kryos – frig, logos – studiu].
CRIOLOGIE s. f. 1. studiul legilor de congelare a solutiilor. 2. capitol al fizicii care studiaza procedeele de obtinere a temperaturilor joase, proprietatile corpurilor si fenomenelor specifice care se petrec in apropiere de zero absolut; crionica. ◊ tehnica inghetarii organismului. (< fr. cryologie)
REZONATOR, -OARE I. adj. 1. care face sa sune. ♦ organ ~ = organ in forma de punga, sub coardele vocale superioare la maimutele antropide si la animale rumegatoare, care amplifica sunetele emise de acestea. 2. (fig.) care ofera o imagine amplificata a realitatii. II. s. n. 1. sistem fizic, corp etc. capabil sa amplifice oscilatii prin rezonanta. ◊ dispozitiv care indica existenta fenomenului de rezonanta. 2. parte a cavitatii bucale sau nazale care participa la emiterea sunetelor. (< fr. resonateur)
ELECTRONICA s.f. Ramura a fizicii care studiaza particulele incarcate electric. ♦ Ramura a electrotehnicii care studiaza aplicatiile tehnice ale fenomenelor electromagnetice. [Gen. -cii. / < fr. electronique].
CARACTERISTIC, -A I. adj. care constituie trasatura distinctiva a cuiva sau a ceva. II. s. f. 1. insusire tipica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, fenomen etc. 2. partea intreaga a unui logaritm. 3. curba reprezentand variatia unei marimi importante a unui sistem fizic sau tehnic in functie de un anumit parametru. ◊ marime, element care determina, dintr-un anumit punct de vedere, modul de functionare a unui sistem tehnic. 4. (stat.) trasatura cantitativa comuna a unui fenomen sau proces social-economic. (< fr. caracteristique)
GEOGRAFIE s. f. Stiinta care studiaza si descrie invelisul terestru, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, etnografic etc. ◊ Geografie lingvistica = metoda de cercetare pe teren a graiurilor unei limbi, in care fenomenele de limba inregistrate sunt cartografiate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. geographie, lat. geographia.
STATISTIC, -A, statistici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Evidenta numerica, situatie cifrica referitoare la diverse fenomene (izolate sau generale); numaratoare. 2. Culegere, prelucrare si valorificare a unor date legate de fenomene generale. 3. Stiinta care culege, sintetizeaza, descrie si interpreteaza date referitoare la fenomene generale. ♦ Statistica matematica = ramura a matematicii care elaboreaza notiunile si metodele folosite in statistica (I) 4. Teorie fizica ce urmareste si descrie comportarea unui sistem format din numeroase particule. II. Adj. Care apartine statisticii (I), privitor la statistica, bazat pe statistica. – Din fr. statistique, germ. Statistik, statistisch.
NUCLEAR ~a (~i, ~e) 1) Care tine de nucleul atomic; propriu nucleului atomic. ◊ fizica ~a ramura a fizicii care se ocupa cu studiul nucleului atomic. Energie ~a energie produsa de reactia nucleara. Reactie ~a fenomen de transformare a nucleelor atomice in procesul de interactiune reciproca dintre ele. Explozie ~a degajare brusca a unei cantitati enorme de energie, determinata de o reactie in lant. 2) Care tine de energia atomica; propriu energiei atomice. ◊ Arme ~e arme bazate pe folosirea energiei atomice. 3) Care apartine nucleului (unei celule). [Sil. -cle-ar] /<fr. nucleaire
COOPER [cu:pə], Leon N. (n. 1930), fizician american. Prof. la Universitatea Brown, Providence. Studii privind fizica nucleului (efectul C.). Impreuna cu J. Bardeen si J.R. Schrieffer a elaborat teoria cuantica a fenomenului de supraconductibilitate, cunoscuta sub denumirea de teoria BCS (dupa initialele descoperitorilor). Premiul Nobel (1978), impreuna cu J. Bardeen si J.R. Schrieffer.
ACUSTIC, -A, acustici, -ce, adj., s. f. I. Adj. Care emite, transmite sau receptioneaza sunete, care apartine acusticii (II 1), privitor la acustica. ◊ Nervi acustici = a opta pereche de nervi cranieni. Tub acustic = tub lung care serveste la transmiterea vocii pe nave, in puturi minere etc. Cornet acustic = dispozitiv cu ajutorul caruia se receptioneaza sunete si se inlesneste perceperea lor. II. S. f. 1. Parte a fizicii care se ocupa cu studiul producerii, propagarii si receptionarii sunetelor. ◊ Acustica arhitecturala = ramura a acusticii care studiaza fenomenele legate de propagarea undelor acustice in incaperi. 2. Calitatea de a inlesni o (buna) auditie. – Din fr. acoustique.
TERMODINAMIC, -A, termodinamici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Parte a fizicii al carei obiect de studiu il constituie starile de echilibru ale sistemelor fizice si proprietatile generale ale proceselor care conduc spre astfel de stari, procese in care pot interveni si fenomene termice; studiul relatiilor dintre fenomenele mecanice si cele calorice. 2. Adj. Care apartine termodinamicii (1), privitor la termodinamica, de termodinamica. – Din fr. thermodynamique.
ACTIVITATE ~ati f. 1) Ansamblu de actiuni fizice sau spirituale in vederea obtinerii unui rezultat. ~ pedagogica. ~ stiintifica. 2) fiziol. Functie a unui organ. 3): ~ solara totalitate a fenomenelor care au loc in paturile exterioare ale Soarelui. [G.-D. activitatii] /<fr. activite, lat. activitas, ~atis
METAfizicA s.f. 1. (In filozofia premarxista) Parte a filozofiei care trateaza speculativ principiile fundamentale ale ontologiei. 2. Metoda antidialectica de cunoastere a realitatii care considera fenomenele izolate unele de altele si imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de crestere, subapreciaza contradictiile interne ale fenomenelor, nerecunoscand rolul de motor primordial al dezvoltarii. [Cf. fr. metaphysique, lat. metaphysica, germ. Metaphysik < gr. meta – dupa, physike – fizica].
MAGNETIC, -A, magnetici, -ce, adj. (Despre forte, fenomene) Care se refera la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ◊ Camp magnetic = stare fizica particulara a unui spatiu in care se exercita forte magnetice; p. ext. spatiul respectiv. Fluid magnetic = forta prin care se explica, in stiintele oculte, fenomenele telepatice si hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele doua puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele doua puncte ale globului pamantesc catre care se indreapta capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercita o influenta profunda sau o atractie irezistibila; care magnetizeaza. – Din fr. magnetique, germ. magnetisch.
FIZIC, -A, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, in special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, in special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei avand ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S. f. Stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.
ELECTRODINAMIC, -A, electrodinamici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Referitor la starile si la fenomenele legate de prezenta campului electromagnetic variabil in timp; referitor la actiunile care se exercita intre conductoarele parcurse de curentii electrici; care apartine acestor stari, fenomene si actiuni. ♦ (Despre instrumente de masura) Bazat pe interactiunea dintre doua bobine parcurse de curent electric. 2. S. f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul proprietatilor electrice si magnetice ale materiei. – Din fr. electrodynamique.
SUBSTANTA ~e f. 1) Materie din care sunt formate lucrurile. ~ lichida. ~ gazoasa. ~ solida. 2) Esenta calitativa a materiei, care exista prin sine insasi si constituie esenta lucrurilor indiferent de varietatea si modificarea lor. 3) chim. fiz. Corp fizic omogen din punctul de vedere al structurii si al compozitiei. ~ organica. ~ toxica. 4) Parte concreta sau materiala a lucrurilor si a fenomenelor. ~ a limbii. 5) fig. Parte constitutiva a unui lucru; continut principal; esenta. [G.-D. substantei] /<lat. substantia, fr. substance
INPUT s.n. (Tehn.) 1. Intrare, introducere. ♦ Energie, forta introdusa intr-un sistem tehnic. ♦ Elemente initiale ale unui anumit procedeu, proces, fenomen etc. 2. Introducere de date intr-un sistem electronic. ◊ Input-output = raportul dintre energia sau forta introdusa intr-un sistem tehnic, fizic sau natural si energia sau forta produse de acestea; ansamblu de operatii privind elaborarea datelor la un calculator electronic. [< engl., fr., it. input < engl. in – in, put – a pune, a introduce, a calcula].
INPUT s. n. 1. intrare, introducere. *energie, forta introdusa intr-un sistem tehnic. *elemente initiale ale unui anumit procedeu, proces, fenomen etc. 2. introducere de date intr-un sistem electronic. ♦ ~ out-put = raportul dintre energia sau forta introdusa intr-un sistem tehnic, fizic sau natural si energia sau forta produse de acestea; ansamblu de operatii privind elaborarea datelor la un calculator electronic. (< engl. input)
FACULTATE s. f. I. capacitate, aptitudine fizica, psihica sau intelectuala a cuiva care ii permite a se comporta si a actiona intr-un anumit fel. ◊ insusire a unui fenomen, obiect, sistem etc. de a actiona, de a se dezvolta, de a rezolva ceva. II. unitate didactica, stiintifica si administrativa in cadrul unei institutii de invatamant superior. (< fr. faculte, lat. facultas)
MINUNE ~i f. 1) fenomen iesit din comun; fapt supranatural; minunatie; miracol. 2) fig. Lucru cu calitati extraordinare si imprevizibile care provoaca admiratie; minunatie; miracol. 3) Persoana cu calitati (fizice sau morale) iesite din comun. [G.-D. minunii] /<lat. mirio, ~onis
VIOLENTA ~e f. 1) Faptul de a viola; aplicare a fortei fizice. 2) Forta brutala de oprimare. Act de ~. 3) Pornire naturala de a-si exprima in mod brutal sentimentele. ~ verbala. 4) Forta brutala (a unui lucuru sau fenomen). ~a vantului. /<fr. violence, lat. violentia, it. violenza
CURIE [curi] 1. Pierre C. (1859-1906, n. Paris), fizician si chimist francez. Prof. univ. la Sorbona. Contributii in domeniile magnetismului si radioactivitatii. Lucrari despre fenomenul de piezoelectricitate (1880) si despre legile de simetrie la cristale. Impreuna cu sotia sa a descoperit si izolat elementele radiu si poloniu (1898). Premiul Nobel pentru fizica (1903). 2. Maria Sklodowska-C. (1867-1934, n. Varsovia), fiziciana si chimista franceza de origine poloneza. Sotia lui C. (1). Prof. univ. la Sorbona. Contributii fundamentale la studiul radioactivitatii A pus bazele radioterapiei Premiul Nobel pentru fizica (1903) si pentru chimie (1911).
STUPEFIANT, -A, stupefianti, -te, adj., s. n. (Substanta medicamentoasa) care inhiba centrii nervosi, provocand o stare de inertie fizica si psihica si care, folosita mult timp, duce la obisnuinta si la necesitatea unor doze crescande; p. gener. (substanta) care, prin folosire repetata, da nastere fenomenului de obisnuinta; d**g. [Pr.: -fi-ant] – Din fr. stupefiant.
CONDITIE s.f. 1. Imprejurare, fapt etc. care prilejuieste, ofera cadrul pentru aparitia unui fenomen, imprejurare in care se produce un fenomen. 2. Clauza (a unei intelegeri, a unei conventii). 3. Intamplare viitoare si nesigura de care depinde existenta unei obligatii. ♦ Situatia unei persoane din punct de vedere juridic. 4. Situatie, stare fizica sau sociala a cuiva. ◊ Conditie fizica = situatie a unei persoane (mai ales sportiv) din punctul de vedere al starii sale fizice si al antrenamentului. [Gen. -iei, var. conditiune s.f. / cf. lat. conditio, fr. condition, it. condizione].
CICLU s.n. 1. Serie, lant de fenomene, de stari etc., care se produc totdeauna in aceeasi ordine. ♦ Serie, numar de luni, de ani etc., dupa care se reproduc constant anumite fenomene in aceeasi ordine. ♦ Serie de productii literare, de opere stiintifice etc. cu tema comuna. 2. Lant inchis de atomi din molecula unei substante. 3. Totalitatea starilor succesive prin care trece un sistem fizic intr-o transformare ciclica. 4. Unitate de masura pentru frecventa (la v******i), reprezentand frecventa unei v******i cu perioada de o secunda. [Pl. -uri. / < lat. cyclus, cf. it. ciclo, fr. cycle, gr. kyklos – cerc].
SEDIMENTARE, sedimentari, s. f. Actiunea de a se sedimenta si rezultatul ei. ♦ Totalitatea proceselor fizice, chimice si biologice care se desfasoara la suprafata scoartei terestre si in urma carora are loc depunerea unor fragmente sau particule de minerale, roci, organisme etc. din care provin rocile sedimentare. ♦ fenomen de depunere lenta a particulelor solide dintr-o suspensie, dintr-o emulsie etc. prin cadere libera sau prin centrifugare; sedimentatie. ◊ (Med.) Viteza de sedimentare = intervalul de timp in care se depun globulele rosii dintr-o cantitate de sange recoltat intr-un tub de sticla gradat, care permite depistarea unor procese infectioase. – V. sedimenta.
INTARI, intaresc, vb. IV. 1. Refl. A se face (mai) tare, (mai) rigid, a (se) indura; a deveni (mai) dens. 2. Tranz. A mari rezistenta unei piese, a unui sistem tehnic etc. ♦ A fortifica un loc, o pozitie strategica; a baricada. 3. Tranz. si refl. A face sa prinda sau a prinde puteri (de obicei dupa o boala), a face sa-si recapete sau a-si recapata puterile; a (se) intrema, a (se) inzdraveni. ♦ A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. ♦ Fig. A reconforta, a da puteri fizice sau morale. 4. Tranz. si refl. A (se) consolida. 5. Tranz. A confirma, a adeveri (o convingere, o banuiala). ♦ A accentua o linie, un contur etc. 6. Tranz. A legaliza o actiune, un act. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se inteti, a se intensifica. – In + tare.
OPTICA f. 1) Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul luminii si a particularitatilor acesteia. 2) Totalitate a aparatelor si a instrumentelor a caror functionare este bazata pe legile reflectiei si refractiei luminii. 3) fig. Mod de interpretare a faptelor si fenomenelor. /<fr. optique, lat. optice
ACTIVITATE, activitati, s. f. Ansamblu de acte fizice, intelectuale si morale facute in scopul obtinerii unui anumit rezultat; folosire sistematica a fortelor proprii intr-un anumit domeniu, participare activa si constienta la ceva; munca, ocupatie, indeletnicire, lucru. ♦ Sarguinta, harnicie. 2. (In sintagma) Activitate solara = totalitatea fenomenelor care se produc in paturile exterioare ale suprafetei soarelui si care pot influenta suprafata terestra. 3. (Fiz.) Numarul de particule emise pe secunda de o sursa radioactiva. – Din fr. activite, lat. activitas, -atis.
CONTRACTIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Micsorare a volumului unui corp in urma unui proces fizic si tehnologic (uscare, solidificare, sinterizare etc.). ◊ Teoria contractiei = teorie prin care se explica formarea muntilor pornind de la racirea planetei, contractarea nucleului sau si cutarea scoartei terestre. Emisa de geologul francez Leonce Elie de Beaumont, in 1852. 2. fenomen de reducere treptata a sectiunii transversale a unei vine de lichid pina la o valoare minima in raport cu aria orificiului prin care a trecut fluidul. 3. (FIZIOL.) Diminuare in volum, lungime sau diametru a unor tesuturi sau organe, determinata de actiunea anumitor stimuli (fizici, chimic etc.). ◊ C. musculara = scurtare a unui muschi in urma e*******i sale; are ca efect realizarea unui lucru mecanic si asigura miscarile animalelor pluricelulare. 4. C. gravitationala = reducerea volumului unei stele datorita fortelor de atractie gravitationala, insotita de eliberarea unei mari cantitati de energie.
CONDITIE s. f. 1. imprejurare, fapt etc. care ofera cadrul pentru aparitia unui fenomen. 2. (biol.) ~tii de mediu = totalitatea factorilor in care sunt obligate sa traiasca organismele. 3. clauza (a unei intelegeri, a unei conventii). 4. (jur.) eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept. 5. situatie sociala a cuiva. ♦ ~ fizica = nivel superior al pregatirii fizice a unui sportiv. (< fr. condition, lat. conditio)
GESTALTISM (‹ fr.; {i} germ. Gestalt „structura”) [ghestaltism] s. n. Conceptie in psihologia sec. 20 elaborata de M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka, K. Lewin, care accentueaza principiul integralitatii si structuralitatii fenomenelor psihice, faptul ca ele au un caracter global, neputand fi reduse la o simpla insumare a elementelor componente. G. a aparut ca o reactie fata de behaviorism. A influentat si alte domenii ale stiintei (lingvistica structurala, fiziologia, fizica s.a.). Sin. structuralism psihologic.
MAGNETISM s. n. 1. Proprietatea pe care o au corpurile magnetice de a se magnetiza. ◊ Magnetism terestru (sau pamantesc) = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pamantului. Magnetism animal = fluid universal care ar strabate toate corpurile insufletite si care s-ar transmite (in anumite conditii) de la om la om; conceptie si ansamblu de procedee terapeutice bazate pe proprietatile acestui fluid. 2. Parte a fizicii care studiaza proprietatile magnetice ale materiei. – Din fr. magnetisme, germ. Magnetismus.
ACTIVITATE s.f. 1. Indeplinirea unor acte fizice, intelectuale, morale etc. in vederea unui anumit rezultat; ocupatie, munca, lucru, indeletnicire. ♦ Situatie a unui ofiter care face parte din cadrele active ale armatei. 2. (Fiz.) Numarul de particule emise de o sursa radioactiva intr-o secunda. 3. (Astr.) Activitate solara = totalitatea fenomenelor (pete, protuberante, eruptii etc.) care au loc in paturile exterioare ale Soarelui. [Cf. lat. activitas, fr. activite].
ACTIVITATE s. f. 1. indeplinire a unor acte fizice, intelectuale etc.; munca, actiune, ocupatie. ◊ situatie a unui ofiter care face parte din cadrele active ale armatei. 2. marime ce caracterizeaza intensitatea dezintegrarii unei substante radioactive. 3. capacitate a unei particule materiale (atom, molecula, radical) de a lua parte la o reactie. 4. ~ solara = totalitatea fenomenelor (pete, protuberante, eruptii etc.) in paturile exterioare ale Soarelui. (< fr. activite, lat. activitas)
SATURATIE s. f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai contine valente libere si deci nu mai poate aditiona alte elemente in molecula lui; stare a unei solutii in care nu se mai poate dizolva o noua cantitate din substanta dizolvata; stare a unui mediu gazos in care nu se mai poate evapora o noua cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumita marime caracteristica a atins valoarea ei maxima. ◊ Loc. adv. Pana la saturatie = a) pana la completarea tuturor valentelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maxima a unui fenomen, satisfacere maxima a cuiva; p. ext. plictiseala, oboseala, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.
PUTERNIC ~ca (~ci, ~ce) (in opozitie cu slab) 1) (despre fiinte sau despre parti ale corpului lor) Care are o mare putere fizica; voinic; tare. 2) Care rezista la actiunea fortelor din afara; tare; dur; solid. Stalp ~. Gard de fier ~. 3) (despre masini, motoare, mecanisme etc.) Care are putere mecanica mare. 4) (despre sunete, lumini etc.) Care are intensitate sporita; intens. 5) (despre medicamente) Care actioneaza cu putere. 6) (despre actiuni, procese, fenomene) Care se produce cu putere. Ploaie ~ca. 7) (despre sentimente, senzatii) Care se caracterizeaza prin profunzime. 8) (despre persoane oficiale, colectivitati, organizatii, state etc.) Care se bucura de autoritate si influenta. 9) fig. Care este important prin continut sau valoare. Eveniment ~. /putere + suf. ~nic
SINCRONIC ~ca (~ci, ~ce) si adverbial 1) (despre fenomene, procese, evenimente) Care se produce concomitent si in mod identic. Oscilatii ~ce. 2) Care tine de fapte, fenomene sau evenimente ce exista sau se produc concomitent. ◊ Tabele ~ce tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc in aceeasi perioada. 3) (despre metode de cercetare) Care studiaza obiectul in starea lui actuala (fara a tine cont de evolutia istorica); independent de evolutia istorica. 4) (despre sisteme fizice, tehnice) Care functioneaza in acelasi timp; cu functionare simultana. [Sil. sin-cro-] /<fr. synchronique
DEZVOLTA, dezvolt, vb. I. 1. Refl. (Despre materie si despre fenomenele naturii si ale societatii) A trece de la o stare calitativa veche la alta noua, de pe o treapta inferioara la alta superioara, de la simplu la complex. ♦ Tranz. A amplifica in mod creator (o doctrina, o teorie, o idee), a completa cu idei noi. ♦ A se extinde dobandind proportii, insemnatate, forta; a creste, a se mari. ♦ (Despre fiinte) A evolua crescand treptat (in sens fizic); a creste; (despre oameni) a evolua treptat (in ceea ce priveste intelectul). 2. Tranz. A expune in mod amanuntit; a desfasura. Oratorul dezvolta subiectul. 3. Tranz. A produce, a degaja. Unele fermentatii dezvolta caldura. – Et. nec.
ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)
CONDITIE, conditii s. f. 1. Fapt, imprejurare de care depinde aparitia unui fenomen sau care influenteaza desfasurarea unei actiuni, putand-o frana sau stimula. 2. (La pl.) Imprejurarile in care se petrece un fenomen. ◊ Conditii de mediu = totalitatea factorilor de mediu biotici si abiotici in care traieste o fiinta. 3. Clauza a unei intelegeri, a unei conventii, a unor negocieri etc. Conditiile tratatului de pace. ◊ Loc. adj. adv. Fara conditii = fara pretentii. ◊ Loc. conj. Cu conditia (ca sa)... = numai in cazul ca..., cu obligatia (ca sa)... 4. (Jur.) Eveniment viitor si nesigur de a carui indeplinire atarna existenta unei obligatii. ♦ Situatie juridica a unei persoane. 5. Situatie sociala a cuiva. 6. (Sport; in sintagma) Conditie fizica = situatie a unui sportiv din punct de vedere fizic si al pregatirii sale teoretice si practice. – Din fr. condition.
MINUNE, minuni, s. f. 1. fenomen iesit din comun, surprinzator, atribuit fortei divine sau altor forte supranaturale. ◊ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o data, pe neasteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobisnuit, extraordinar; minunatie. ◊ Cele sapte minuni ale lumii = nume sub care sunt cunoscute sapte monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni si realizare tehnica. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamatie care exprima uimire, admiratie, neincredere etc. fata de cele vazute sau auzite. Mare minune sa... = m-as mira sa... Minunea minunilor, formula care exprima o apreciere superlativa. (Fam.) A se face de minune = a se face de ras; a produce uimire. 3. Lucru cu insusiri exceptional de frumoase, care uimeste, produce admiratie; minunatie. ◊ Loc. adj. si adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoana cu calitati (fizice sau morale) exceptionale. – Lat. *mirio, -onis.
VALOARE s. f. 1. insusire a unor obiecte, fenomene, fapte, idei de a corespunde trebuintelor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; insemnatate, pret, merit. ♦ judecata de ~ = judecata care enunta o apreciere; a pune in ~ = a demonstra calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru etc.; a valorifica. ◊ (concr.) ceea ce este important, valoros; om care intruneste calitati deosebite. 2. eficiacitate, putere. 3. atribut al produselor-marfa, respectiv al bunurilor care sunt produs al muncii, satisfac o anumita trebuinta sau sunt destinate schimbului, reprezentand munca sociala necesara pentru producerea lor. ◊ (ec.) a marfii = munca materializata in marfa, exprimand raporturi sociale intre oameni. 4. marime in bani reprezentand echivalentul pretului unei marfi, al unui cec, al unei actiuni etc. ◊ inscris (cec, cambie, obligatiune) reprezentand un drept in bani. ◊ rentabilitate, productivitate. 5. marime matematica asociata unei marimi fizice, dupa un anumit procedeu, care permite compararea marimii cu altele de aceeasi natura. 6. durata unei note muzicale sau a unei pauze. 7. sens sau nuanta de sens a unui cuvant. 8. (pict.) intensitate a unei culori. (< fr. valeur, lat. valor)
