Rezultate din textul definițiilor
BIOELECTRICITATE s. f. Ansamblu de fenomene electrice care insotesc unele manifestari biologice. [Pr.: bi-o-] – Din engl. bioelectricity.
DESCARCARE ~ari f. v. A DESCARCA si A SE DESCARCA. ◊ ~ electrica fenomen constand in micsorarea sau in pierderea capacitatii electrice a unui corp ~ari atmosferice fenomene electrice produse in atmosfera. /v. a descarca
ELECTROMUSCULAR, -A adj. (Despre fenomene electrice) Care se produce in muschi. [Cf. fr. electromusculaire].
ELECTRIZA vb. I. tr. 1. A dezvolta, a produce intr-un corp fenomene electrice. 2. (Fig.) A inflacara, a entuziasma, a anima. [< fr. electriser].
FOTOELECTRIC, -A adj. Care se refera la fenomene electrice si luminoase. ◊ Celula fotoelectrica = aparat care transforma energia luminoasa in energia unor curenti electrici; fotocelula. [< fr. photoelectrique].
BIOELECTRICITATE s. f. ansamblu de fenomene electrice care insotesc unele manifestari biologice. (< engl. bioelectricity)
ELECTROMUSCULAR, -A adj. (despre fenomene electrice) care se produce in muschi. (< fr. electromusculaire)
FAZMETRU s. n. instrument pentru masurarea diferentei de faza a doua fenomene electrice periodice. (< fr. phasemetre)
ELECTRICITATE s. f. 1. Una dintre proprietatile fizice fundamentale ale materiei, care se manifesta prin ansamblul fenomenelor legate de aparitia, de miscarea si de interactiunea corpurilor purtatoare de sarcina electrica. ♦ Totalitatea fenomenelor electrice. ♦ Electricitate atmosferica = ansamblul fenomenelor electrice din atmosfera (fulgere, trasnete etc.) Electricitate animala = energie electrica produsa de tesuturile vii. ♦ Lumina electrica. 2. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice. – Din fr. electricite.
ELECTROBIOLOGIE s. f. Studiu al aparitiei si al efectelor fenomenelor electrice in organismele vii, in special asupra sistemului nervos si a contractiilor musculare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. electrobiologie.
ELECTROTEHNIC, -A, electrotehnici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramura a stiintei care studiaza fenomenele electrice si magnetice din punctul de vedere al aplicariilor in tehnica. ♦ Ramura a tehnicii care se ocupa cu aplicatiile fenomenelor electrice si magnetice, precum si cu proiectarea, constructia si exploatarea utilajului respectiv. 2. Adj. Care apartine electrotehnicii (1), privitor la aplicarea tehnica a fenomenelor electrice si magnetice. – Din fr. electrotechnique.
ELECTRICITATE f. 1) Forma de energie produsa de miscarea si de interactiunea unor particule purtatoare de sarcina electrica. 2) Totalitate a fenomenelor electrice. 3) Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice. [G.-D. electricitatii; Sil. -lec-tri-] /<fr. electricite, lat. electricitas, ~atis
ELECTROFIZIOLOGIE f. Ramura a fiziologiei care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice din organism si al influentei electricitatii asupra organismului. /<fr. electrophisiologie
ELECTROMAGNETISM n. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice si magnetice. /<fr. electromagnetisme, germ. Elektromagnetismus
ELECTROTEHNICA f. Ramura a stiintei care se ocupa cu studiul fenomenelor electrice si magnetice din punct de vedere al aplicatiilor lor in tehnica. [G.-D. electrotehnicii] /<fr. electrotehnique
FOTOELECTRIC ~ca (~ci, ~ce) Care tine de fenomenele electrice si de lumina; propriu fenomenelor electrice si de lumina. ◊ Celula ~ca aparat folosit in cinematografie si televiziune, care transforma energia luminoasa in energie electrica. Efect ~ fenomen de emisiune a electronilor sub influenta luminii vizibile sau a razelor gama. /<fr. photo-electrique
PIEZOELECTRICITATE s.f. Totalitatea fenomenelor electrice produse prin presiunea sau deformarile facute asupra unor anumite corpuri. [Cf. fr. piezo-electricite].
ELECTRICITATE s.f. 1. Marime de stare pe care o capata corpurile dupa ce au fost frecate unul de altul si apoi separate; sarcina electrica. ♦ Totalitatea fenomenelor produse de repausul si de miscarea unei particule numite electron. 2. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele electrice. [Cf. fr. electricite < lat. electrum , gr. elektron – ambra galbena, la care s-a observat prima data fenomenul de catre Thales].
TERMOELECTRICITATE s.f. Ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenomenele electrice si cele termice. [Pron. -mo-e-. / cf. fr. thermo-electricite].
ELECTRICITATE s. f. 1. marime de stare pe care o capata corpurile dupa ce au fost frecate unul cu altul si apoi separate; sarcina electrica. ◊ lumina electrica. 2. ramura a fizicii care studiaza fenomenele electrice. (< fr. electricite)
ELECTROGASTROGRAFIE s. f. inregistrare a fenomenelor electrice care se produc la nivelul stomacului in timpul activitatilor secretorii si motorii. (< fr. electrogastrographie)
ELECTROMETEOR s. n. fenomen electric natural care are loc in atmosfera sub forma de descarcare electrica discontinua. (< electro- + meteor)
ELECTROTEHNIC, -A I. adj. referitor la electrotehnica. II. s. f. 1. ramura a stiintei care studiaza fenomenele electrice si magnetice sub aspectul aplicarii lor in tehnica. 2. ramura a tehnicii care studiaza aceste aplicatii. (< fr. electrotechnique)
TERMOELECTRICITATE s. f. 1. energie electrica produsa prin transformarea directa a energiei termice. 2. ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenomenele electrice si cele termice. (< fr. thermo-electricite)
BERNARD [bernar] Claude (1813-1878), fiziolog francez. Prof. univ. la Sorbona. Unul dintre fondatorii fiziologiei moderne si al endocrinologiei. Contributii la studiul functiei glicogenetice a ficatului, al rolului pancreasului in digestia grasimilor, al fenomenelor electrice din muschi si nervi, al rolului sistemului nervos in aparitia diabetului, in reglarea vasomotricitatii, al actiuniii paralizante a curarei. A creat termenii de mediu intern si secretie interna. In „Introducere la studiul medicinii experimentale”, formuleaza o serie de reguli ale metodologiei observatiei, experimentului si ipotezei stiintifice, inscriindu-se printre clasicii epistemologiei.
CONTOR (dupa fr. compteur) s. n. Instrument care masoara, prin insumare sau integrare, numarul elementelor unei multimi de obiecte sau de fenomene, energia electrica absorbita, cantitatea de fluid scursa etc. intr-un interval de timp dat. ◊ C. electric = contor care masoara si inregistreaza energia electrica absorbita de un receptor sau, in cazul circuitelor de curent continuu, sarcina electrica. ◊ C. de apa = apometru. ◊ C. de particule = dispozitiv pentru inregistrarea si numararea particulelor elementare existente intr-un mediu. ◊ C. Cerenkov = c. folosit pentru inregistrarea particulelor foarte rapide si determinarea energiei acestora, al carui principiu de functionare se bazeaza pe efectul Cerenkov. ◊ C. Geiger-Muller = c. utilizat pentru inregistrarea radiatiilor beta sau gama.
METEOR, meteori, s. m. 1. fenomen atmosferic de natura apoasa, electrica sau optica. 2. fenomen care consta in aparitia, pe bolta cereasca, a unui punct luminos (reprezentand corpuscule cosmice patrunse in atmosfera terestra) care se misca cu mare viteza, lasand uneori o dara care se stinge dupa scurt timp; stea cazatoare. [Pr.: -te-or]. – Din it. meteora, ngr. meteoron, fr. meteore, germ. Meteor.
PARAZIT2 ~ti m. la pl. Perturbatii in receptia undelor electromagnetice, provocate de alte aparate electrice sau de fenomene atmosferice. /<lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite
MAGNETOELECTRIC, -A adj. referitor deopotriva la fenomenele magnetice si electrice. (< fr. magneto-electrique)
PARAZIT, -A, paraziti, -te, adj., subst. 1. Adj., s. m. si f. (Organism animal sau vegetal) care traieste si se hraneste pe seama altui organism, caruia ii provoaca adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s. m. si f. Fig. (Persoana) care traieste din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil. 4. S. m. (La pl.) Perturbatii electromagnetice de origine externa in transmisiile radiofonice, de telecomunicatii etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosfera. – Din lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite.
ELECTROMAGNETISM s. n. Ramura a electricitatii care studiaza campul magnetic produs de sarcinile electrice in miscare, actiunea campului magnetic asupra curentului electric, undele electrice si cele magnetice, fenomenul inductiei electromagnetice etc. – Din fr. electromagnetisme, germ. Elektromagnetismus.
ELECTROCINETIC, -A, electrocinetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramura a electromagnetismului care studiaza starile si fenomenele stationare din conductoarele electrice parcurse de curenti electrici de conductie. 2. Adj. Care se refera la electrocinetica (1), care apartine electrocineticii. – Din fr. electrocinetique.
ELECTROSTATIC, -A, electrostatici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Referitor la sarcinile electrice aflate in stare de repaus. ◊ Masina electrostatica = generator electric care functioneaza pe baza fenomenului de electrizare. 2. S. f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele ce insotesc sarcinile electrice aflate in repaus. – Din fr. electrostatique.
ELECTROSTATICA f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor ce insotesc sarcinile electrice in stare de repaus. [G.-D. electrostaticii] /<fr. electrostatique
TERMOELECTRICITATE f. Ramura a fizicii care studiaza relatiile dintre fenome-nele termice si cele electrice. [G.-D. termoelectricitatii; Sil. -mo-e-lec-tri-] /<fr. thermoelectricite
ELECTROOPTICA s.f. Ramura a fizicii care studiaza fenomenele datorate actiunii campului electric asupra luminii. [Pron. -tro-op-, gen. -cii. / < fr. electro-optique].
ELECTROCINETIC, -A s. f. referitor la electrocinetica. II. s. f. ramura a electromagnetismului care studiaza starile si fenomenele stationare din conductoarele electrice parcurse de curenti electrici de conductie. (< fr. electrocinetique)
ELECTROOPTIC, -A I. adj. referitor la electrooptica. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza fenomenele datorate actiunii campului electric asupra luminii. (< fr. electro-optique)
ELECTROSTATIC, -A I. adj. referitor la electricitatea statica. ◊ (despre instrumente de masurat) bazat pe interactiunea dintre doua conductoare supuse unei diferente de potential. II. s. f. ramura a fizicii care studiaza fenomenele ce insotesc sarcinile electrice aflate in repaus. (< fr. electrostatique)
MICROELECTRONOGRAFIE, microelectronografii, s. f. Fotografie facuta la microscop care permite studierea fenomenelor biologice celulare sub aspect electric. [Pr.: -cro-e-] – Micro1 + electronografie.
ELECTRODINAMIC, -A, electrodinamici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Referitor la starile si la fenomenele legate de prezenta campului electromagnetic variabil in timp; referitor la actiunile care se exercita intre conductoarele parcurse de curentii electrici; care apartine acestor stari, fenomene si actiuni. ♦ (Despre instrumente de masura) Bazat pe interactiunea dintre doua bobine parcurse de curent electric. 2. S. f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul proprietatilor electrice si magnetice ale materiei. – Din fr. electrodynamique.
ELECTRODINAMISM s. n. Totalitatea fenomenelor produse de un curent electric. – Din fr. electrodynamisme.
CONDUCTIE, conductii, s. f. Denumire data fenomenului de trecere a curentului electric si a celui de transmitere a caldurii prin masa unui corp. – Din fr. conduction.
ELECTRODINAMISM s.n. Totalitatea fenomenelor produse de un curent electric. [< fr. electrodynamisme].
ELECTRODINAMISM s. n. totalitatea fenomenelor produse de un curent electric. (< fr. electrodynamisme)
MICROELECTRONOGRAFIE s. f. fotografie, la microscop, care permite studierea fenomenelor biologice celulare sub aspect electric. (< micro1- + electronografie)
REMANENT, -A, remanenti, -te, adj. (Despre campuri electrice sau magnetice). Care se datoreste fenomenului de remanenta. – Din fr. remanent.
CONDUCTIE s.f. fenomenul trecerii caldurii sau a curentului electric prin corpuri; conductibilitate. [Gen. -iei. / cf. fr. conduction].
ELECTRODINAMICA s.f. Ramura a fizicii care se ocupa cu studiul fenomenelor privitoare la actiunile dintre curentii electrici. [Gen. -cii. / < fr. electrodynamique].
AMPLIFICATOR, -OARE I. adj. care amplifica; amplificativ. II. s. n. aparat, dispozitiv electric care mareste valorile caracteristice unui fenomen, luand energie de la o sursa separata. (< fr. amplificateur)
HALL [ho:l], Edwin Herbert (1855-1938), fizician american. Prof. univ. la Harvard. A studiat proprietatile termice si electrice ale metalelor si materialelor semiconductoare. A descoperit (1879) fenomenul de aparitie a unui camp electric suplimentar intr-un conductor sau semiconductor parcurs de curent electric cand acesta se afla in camp magnetic (efectul H.).
AMPLIFICATOR, amplificatoare, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a amplifica. 2. S. n. Aparat sau masina electrica ce mareste valorile caracteristice ale unui fenomen cu ajutorul energiei luate de la o sursa separata. ◊ Amplificator de antena = amplificator montat in imediata apropiere a unei antene pentru asigurarea unei receptii imbunatatite a posturilor locale sau pentru receptia posturilor indepartate. Amplificator de putere = aparat electronic de amplificare a semnalului furnizat de preamplificator. Amplificator stereofonic = ansamblu construit din doua sau mai multe amplificatoare, folosit pentru transmisia stereofonica a sunetului. – Din fr. amplificateur.
FULGER, fulgere, s. n. 1. fenomen atmosferic care consta intr-o descarcare electrica luminoasa produsa intre doi nori sau in interiorul unui nor. ◊ Sedinta (sau miting) fulger = sedinta (sau miting) care se convoaca pe loc cu ocazia unui eveniment important. Telegrama fulger = telegrama transmisa (in schimbul unei suprataxe) mai repede decat telegramele obisnuite. ◊ Loc. adj. si adv. Ca fulgerul (sau ca un fulger) = cu iuteala fulgerului, iute, scurt; subit. ◊ Fulger globular = fulger cu aspectul unui glob de foc de culoare alb-albastruie sau rosiatica, care se deplaseaza relativ incet sub influenta curentilor de aer, disparand brusc, cu sau fara explozie. ◊ Fulger electronic = blit. – Lat. fulger (=fulgur, -is).
ELECTROCHIMIE s. f. Ramura a chimiei fizice care studiaza fenomenele de transformare a energiei chimice in energie electrica si invers, precum si legile acestor fenomene. – Din fr. electrochimie.
FULGER ~e n. fenomen atmosferic care consta dintr-o descarcare electrica, insotita de o lumina vie, produsa foarte repede si pentru scurt timp. ◊ Ca ~ul foarte repede. /<lat. fulger
INDUCTIE, inductii, s. f. 1. Forma fundamentala de rationament, care realizeaza trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influentare a unui fenomen de catre un alt fenomen altfel decat printr-o actiune mecanica nemijlocita. ◊ Inductie magnetica = marime fizica vectoriala care, impreuna cu intensitatea campului magnetic, determina macroscopic starea magnetica a campului electromagnetic din corpuri. Inductie electrica = marime fizica vectoriala care, impreuna cu intensitatea campului electric, determina macroscopic starea electrica a campului electromagnetic din corpuri. Inductie electromagnetica = fenomen de aparitie a unei tensiuni electromotoare intr-un circuit strabatut de un flux magnetic variabil. Inductie electrostatica = separare a sarcinilor electrice si redistribuirea lor pe suprafata unui conductor, datorita actiunii unui camp electric; electrizare prin influenta1 (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de e*******e sau de inhibitie aflata intr-un centru nervos favorizeaza sau determina aparitia starii opuse intr-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.
ELECTROCHIMIE f. Ramura a chimiei fizice care se ocupa cu studiul fenomenelor de transformare a energiei chimice in energie electrica si invers. [G.-D. electrochimiei] /<fr. electrochimie
SCURTCIRCUIT, scurtcircuite, s. n. 1. Legatura electrica intre doua puncte ale unei retele sau instalatii, avand o rezistenta foarte mica. 2. fenomen fizic care consta in intreruperea accidentala a curentului electric intr-o retea sau o instalatie prin stabilirea unui scurtcircuit (1). – Scurt + circuit (dupa fr. court-circuit).
ELECTRONICA s.f. Ramura a fizicii care studiaza particulele incarcate electric. ♦ Ramura a electrotehnicii care studiaza aplicatiile tehnice ale fenomenelor electromagnetice. [Gen. -cii. / < fr. electronique].
ELECTRONIC, -A, electronici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care apartine electronilor sau electronicii, privitor la electroni sau la electronica. 2. S. f. Stiinta care studiaza fenomenele legate de miscarea in diferite medii a particulelor incarcate electric, interactiunea dintre aceste particule, producerea lor etc., precum si constructia si studiul dispozitivelor si aparatelor care functioneaza pe baza acestor fenomene. ♦ Ramura a tehnicii care se ocupa cu producerea dispozitivelor, aparatelor etc. electronice (1). – Din fr. electronique.
PULSATOR, -OARE adj. (Despre fenomene) Alcatuit dintr-o succesiune de impulsuri identice. ♦ (Despre curentul electric) Format numai din alternante de un singur sens (pozitive sau negative); pulsant. [< pulsa + -tor].
CARTOGRAFIE s. f. 1. disciplina care studiaza metodele si procedeele de a intocmi harti si planuri topografice. 2. metoda de inregistrare a prezentei, frecventei etc. unui fenomen, prin cartograme si harti. 3. (med.) reprezentare ecografica a potentialelor electrice ale corpului. (< fr. cartographie)
PULSATOR, -OARE I. adj. 1. (med.) care produce pulsatii. 2. (despre fenomene) alcatuit dintr-o succesiune de pulsatii (2) identice. 3. (despre curentul electric) format numai din alternante de un singur sens; pulsant (1). II. s. n. 1. dispozitiv la unele haveze pentru reglarea vitezei de avans. 2. subansamblu al aparatului de muls mecanic. (< fr. pulsatoire, engl. pulsator)
ADMITANTA, admitante, s. f. Nume dat fenomenului invers impedantei si definit ca marime caracteristica unui circuit de curent electric alternativ, egala cu catul dintre valoarea efectiva a curentului electric absorbit si valoarea efectiva a tensiunii de alimentare. – Din fr. admittance.
CONEXIUNE ~i f. 1) Reuniune de obiecte sau de fenomene de aceeasi natura; alaturare de elemente apropiate. 2) fiz. Legatura intre conducte electrice. [G.-D. conexiunii; Sil. -xi-u-] /<fr. connexion, lat. connexio, ~onis
ELECTRONICA f. 1) Stiinta care se ocupa cu studiul fenomenelor legate de miscarea electronilor si ionilor in corpuri sau in campuri electrice si magnetice. 2) Ramura a tehnicii care se ocupa cu aplicatiile practice ale fenomenelor electronice. [G.-D. electronicii] /<fr. electronique
ELEMENT ~e n. 1) Parte componenta a unui intreg. ~ele unei lucrari. ◊ ~ de constructie piesa din ansamblul unei constructii. 2) chim. Substanta simpla care nu se mai poate descompune pe cale chimica, dar care poate intra in componenta altor substante. 3) Persoana care face parte dintr-o colectivitate. 4) la pl. fenomen, forta a naturii. 5) rar Mediu in care traieste o fiinta. 6) Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7) mai ales la pl. Principiu de baza al unei discipline, al unei stiinte; notiune fundamentala. /<fr. element, lat. elementum
STATIE s.f. 1. Oprire, popas. ♦ Loc, punct unde se opresc sau stationeaza vehiculele publice (trasuri, masini etc.) pentru a astepta calatorii. ♦ Loc unde se opresc trenurile, tramvaiele, autobuzele pentru imbarcarea si debarcarea calatorilor. 2. Asezamant, institutie pentru efectuarea unor cercetari stiintifice, bazate mai ales pe observarea anumitor fenomene. 3. Pozitie, loc. ♦ Loc de unde se fac emisiuni radiofonice etc. ♦ Statie electrica = ansamblu de instalatii electrice care serveste la colectarea energiei electrice de la surse, la transformarea si distributia ei; (astr.) statia planetelor = pozitie pe traiectoria aparenta a planetelor pe cer cand acestea par nemiscate pentru un timp. [Gen. -iei. / cf. fr. station, it. stazione, lat. statio].
FEROREZONANTA s. f. fenomen de producere a unor variatii mari si in salt a intensitatii curentului electric, determinate de variatii foarte mici ale curentului, aplicate la bornele unui circuit continand bobine cu miez feromagnetic si condensatoare electrice. (< fr. ferroresonance)
INDUCTIE s. f. 1. rationament prin care se realizeaza trecerea de la particular la general. ◊ metoda de demonstrare a propozitiilor generale in matematica si in alte stiinte deductive. 2. concluzie prin inductie (1). 3. influenta exercitata de un tesut oarecare asupra tesuturilor vecine. ◊ mecanism nervos prin care o stare de e*******e sau de inhibitie dintr-un centru nervos favorizeaza, sau determina aparitia starii opuse intr-un alt centru nervos. 4. producere sau influentare a unui fenomen ori proces de catre stimuli, factori, enzime etc. ◊ producere a unui curent electric intr-un circuit prin varierea fluxului magnetic. (< fr. induction, lat. inductio)
OPTIC, -A I. adj. referitor la ochi, la vedere; folosit in optica; o centru ~ = punct pe axa unei lentile catre care tind punctele ei principale si nodale si prin care poate trece o raza de lumina nedeviata; nerv ~ = nerv care transmite impresiile vizuale de la ochi la centrul respectiv din creier. ◊ (adv.) substanta ~ activa = substanta care isi roteste planul de polarizare cand este strabatuta de lumina polarizata liniar. II. s. f. 1. ramura a fizicii care studiaza lumina si fenomenele luminoase si vizuale. ♦ ~ electronica = domeniu al electronicii care studiaza miscarea electronilor in vid, intr-un camp electric sau magnetic. 2. (fig.) mod personal de a vedea si interpreta faptele si fenomenele; punct de vedere, opinie. (< fr. optique, lat. opticus, gr. optikos, /II/ Optik)
FRECVENTA, frecvente, s. f. 1. Repetare deasa si regulata a unei actiuni, a unui fapt. ♦ (In invatamant) Participare a studentilor sau a elevilor la cursuri. 2. (Fiz.) Marime care arata de cate ori se produce un fenomen intr-o unitate de timp. ◊ Curent de inalta (sau de joasa) frecventa = curent electric care isi schimba sensul de un numar mare (sau mic) de ori intr-o unitate de timp. 3. (Fon.; in sintagma) Frecventa fundamentala = prima armonica a unui semnal complex; fundamentala. – Din lat. frequentia, fr. frequence.
SINCRONOSCOP ~oape n. 1) Instrument pentru determinarea existentei sincronismului intre doua fenomene periodice. 2) Aparat pentru determinarea momentului in care are loc sincronizarea a doua tensiuni electrice alternative. /<fr. synchronoscope
POLARIZARE s.f. 1. fenomen fizic prin care unele corpuri capata insusirea de a avea poli magnetici sau electrici; polarizatie. ♦ Proces fizic prin care raza de lumina isi schimba miscarea normala ondulatorie pe mai multe planuri intr-o miscare ondulatorie pe un singur plan. 2. Stare a unui corp care a suferit un astfel de proces. ♦ Stare a unui mediu ale carui proprietati sunt descrise local de marimi vectoriale; (p. ext.) marimea vectoriala care descrie o astfel de stare. 3. Diferentiere si dezvoltare in directii deosebite a sensurilor unui cuvant care avea initial un singur inteles. ♦ (Fil.) Formare a unor termeni opusi polari. [< polariza].
CONEXIUNE s. f. 1. legatura, inlantuire; interconditionare intre obiecte, fenomene si procese; raport reciproc, relatie de conexitate; concatenatie. ♦ (fil.) ~ generala (sau universala) = totalitatea formelor de legatura, interactiune si conditionare reciproca a obiectelor si fenomenelor in miscare din univers; ~ inversa = feedback. 2. legatura intre doua sau mai multe conductoare electrice. 3. conectare. (< fr. connexion, lat. conexio)
INDUCTIE s.f. 1. (Log.) Forma de rationament prin care se realizeaza trecerea de la particular la general. ♦ Procedeu de demonstrare a propozitiilor generale in matematica si in alte stiinte deductive. ♦ Concluzie obtinuta prin inductie (1). 2. Mecanism nervos prin care o stare de e*******e sau de inhibitie dintr-un centru nervos favorizeaza sau determina aparitia starii opuse intr-un alt centru nervos. 3. Producere sau influentare a unui fenomen ori proces sub actiunea unor stimuli, factori, enzime etc. ♦ (Electr.) Producere a unui curent electric intr-un circuit prin varierea fluxului magnetic. [Gen. -iei, var. inductiune s.f. / cf. lat. inductio, fr. induction, rus. induktiia].
SELFINDUCTIE s.f. (Fiz.) fenomenul de producere a unei forte electromotoare intr-un circuit datorita campului magnetic al curentului electric variabil care trece prin circuitul indus; inductie proprie; autoinductie. [Gen. -iei. / < fr., engl. self-induction].
LAMB [læm], Sir Horace (1849-1934), matematician si fizician britanic. Prof. la Univ. Victoria din Lancashire si la Univ. din Adelaide (Australia). Contributii in domeniul hidrodinamicii; a corelat tratarea matematica a fenomenului cu miscarea fluidelor („Teoria matematica a miscarii fluidelor”, „Hidrodinamicile”). Cercetari privind propagarea undelor, inductia electrica. A enuntat o teorie a v*********r („Teoria dinamica a sunetului”).
POLARIZA, polarizez, vb. I. 1. Tranz. (Fiz.) A transforma lumina naturala prin fenomene de reflexie, refractie, birefringenta etc. ♦ Intranz. si refl. A dobandi proprietatea de a avea poli electrici sau magnetici. 2. Tranz. Fig. A aduna, a strange, a concentra in jurul sau. 3. Refl. (Fil.) A da nastere unei polaritati (3), a forma extreme opuse care se conditioneaza reciproc. – Din fr. polariser.
EXOSMOZA, exosmoze, s. f. fenomen de trecere a unui fluid printr-o membrana poroasa sub influenta unei diferente de potential electric care exista intre cele doua fete ale membranei. – Din fr. exosmose.
CONEXIUNE s.f. 1. Legatura, inlantuire; raport, relatie; conditionare reciproca si interactiune a obiectelor si a fenomenelor; conexitate. ◊ Conexiune inversa = reactiune. 2. Legatura intre doua sau mai multe elemente de circuit ori conducte electrice; conectare. [Var. conexie s.f. / cf. lat. conexio, fr. connexion].
INDUS, -A I. adj. (despre un fenomen sau proces) care este influentat sau produs de un stimul extern. ◊ (despre tensiuni electromotoare, curenti electrici) produs prin inductie (4). ◊ (mat.) operatie (relatie) ~a = restrictia unei operatii (relatii) la o submultime stabila a multimii sale. II. s. n. parte a unei masini electrice in care se produce prin inductie un curent electric. (dupa fr. induit)
SINCRONOSCOP s.n. (Fiz.) 1. Instrument care indica daca doua fenomene periodice sunt sincrone. 2. Instrument care determina momentul in care a fost realizata sincronizarea a doua tensiuni electrice alternative. ♦ Instrument asemanator cu un oscilograf, folosit pentru prezentarea vizuala a formelor de unda. [< fr. synchronoscope].
SINCRONOSCOP, sincronoscoape, s. n. 1. Instrument folosit pentru a indica daca doua fenomene periodice sunt sincrone. 2. Instrument folosit pentru determinarea momentului in care a fost realizata sincronizarea a doua tensiuni electrice alternative. ♦ Instrument alcatuit dintr-un oscilograf catodic, folosit pentru reprezentarea vizuala a formelor de unda. – Din fr. synchronoscope.
INDUS, -A adj. (Despre un fenomen sau proces) Care este influentat sau produs de un stimul extern. // s.n. Parte a unei masini electrice in care se produce, prin inductie, un curent electric. [Dupa fr. induit].
INDUS, -A, indusi, -se, adj., s. n. 1. Adj. (Despre fenomene fizice) Care este produs sau influentat de un alt proces fizic cu care evolueaza concomitent. ♦ (Despre tensiuni electromotoare si curenti electrici) Care se produce prin inductie electromagnetica. 2. S. n. Parte componenta a unui sistem electromagnetic in care se produc tensiunile electromotoare induse de campul magnetic al inductorului. – V. induce.
RIGIDITATE, rigiditati, s. f. 1. Insusirea de a fi rigid (1), proprietate a corpurilor de a nu se deforma sub actiunea fortelor care se exercita asupra lor.* Rigiditate dielectrica = proprietate a unui mediu rau conducator de electricitate de a nu fi strapuns sub actiunea unui camp electric. ♦ Lipsa de flexibilitate; intepeneala. ◊ Rigiditate musculara = lipsa de suplete musculara ca urmare a unor boli ale sistemului nervos, ca meningita cerebrospinala, tetanosul. Rigiditate cadaverica = fenomen general de intarire si de intepenire musculara, care apare in primele ore dupa moarte, ca urmare a coagularii proteinelor musculare. 2. Fig. Severitate, duritate, austeritate; intransigenta. – Din fr. rigidite.
SINCRON, -A, sincroni, -e, adj. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Sincronic (1). ♦ (Despre sisteme fizice sau chimice) Care este sediul unor fenomene periodice cu evolutie sincronica. ◊ Camera sincrona = dispozitiv special folosit in cinematografie, in televiziune, pentru inregistrarea simultana a sunetului si a imaginii. Masina sincrona = masina electrica de curent alternativ (monofazat sau trifazat) a carei turatie de regim este constanta si proportionala cu frecventa tensiunii la borne. – Din fr. synchrone.
AUREOLA (‹ fr. {i}) s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii inconjura capetele sfintilor; aura (2). 2. (FIZ.) Zona mai putin luminoasa care inconjura o flacara, un arc electric etc. 3. (PETROGR.) A. de contact = zona din jurul unei intruziuni magmatice in care, sub influenta temperaturii si a chimismului magmei in ascensiune, se manifesta fenomenul de metamorfism. A. hidrotermala = zona din jurul unui cos vulcanic, in care rocile sint metamorfozate de catre solutiile hidrotermale. A. mofetica = zona de raspindire a emanatiilor de dioxid de carbon ale mofetelor, prin fisurile, dislocatiile sau eruptiile vulcanice. A. geochimica (sau de dispersiune) = zona din jurul unor zacaminte de substante minerale utile care prezinta un continut ridicat in elementele chimice ce alcatuiesc acel zacamint si care se formeaza concomitent cu zacamintul (a. primara) sau prin alterarea acestuia (a. secundara).
SINCRONIZA, sincronizez, vb. I. Tranz. A face ca doua sau mai multe actiuni, fapte sau evenimente, fenomene etc. sa se petreaca in acelasi timp. ♦ A efectua operatiile necesare pentru ca o masina sincrona sa fie adusa in stare de a functiona in paralel cu o retea electrica de curent alternativ. ♦ A realiza intr-un film concordanta dintre imagine si sunet; a efectua montarea sincrona a benzii de imagine cu banda de sunet corespunzatoare. – Din fr. synchroniser.
CONEXIUNE, conexiuni, s. f. 1. Legatura intre doua sau mai multe obiecte sau fenomene; relatie, raport, conexitate. ◊ Conexiune inversa = feedback. 2. Legatura prin conducte sau prin organe de masina intre doua masini, aparate, mecanisme etc. ♦ Legatura intre doua sau mai multe elemente de circuit ori conducte electrice. 3. Conectare [Pr.: -xi-u-] – Din fr. connexion, lat. connexio, -onis.
STATIE s. f. 1. oprire, popas. ◊ punct de oprire, stationare a vehiculelor de transport public pentru imbarcarea si debarcarea calatorilor, incarcarea sau descarcarea marfurilor etc. 2. asezamant, institutie pentru efectuarea unor cercetari stiintifice, bazate pe observarea anumitor fenomene. ◊ punct geodezic din care se fac observatii. 3. pozitie, loc. ♦ ~ de benzina = punct de aprovizionare cu combustibil, ulei si apa a autovehiculelor. ◊ loc de unde se fac emisiuni radiofonice, de televiziune etc. ♦ ~ electrica = ansamblu de instalatii electrice la colectarea energiei electrice de la surse, la transformarea si distributia ei. 4. a planetelor = pozitie pe traiectoria aparenta a planetelor pe cer cand acestea par nemiscate pentru un timp. ♦ ~ spatiala (sau cosmica) = satelit artificial sau vehicul cosmic plasat pe o orbita in jurul Pamantului, servind ca laborator sau observator extraatmosferic ori ca rampa de lansare spre alte planete. (< it. station, lat. statio)
FAZA ~e f. 1) Spatiu temporal in evolutia unui fenomen natural sau social; etapa; stadiu. 2) Aspect sub care se prezinta succesiv Luna sau alte planete unui observator terestru in timpul miscarii lor de revolutie. 3) Circuit care face parte dintr-un sistem de circuite electrice. [G.-D. fazei] /<fr. phase, germ. Phase
ELEMENT s.n. 1. Fiecare dintre cele patru substante sau principii despre care se credea ca stau la baza corpurilor si a fenomenelor naturii. ♦ (La pl.) fenomene, forte din natura, fortele naturii. 2. Parte componenta a unui obiect, a unei masini. 3. Membru al unei colectivitati etc. 4. Corp care nu se mai poate descompune pe cale chimica si care, in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. Mediu in care traieste o fiinta, o vietuitoare. ♦ (Fig.) Anturaj placut in care se simte bine cineva. 6. Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7. (La pl.) Principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei stiinte. [Pl. -te, (s.m.) -ti. / < lat. elementum, cf. fr. element, it. elemento].
ELEMENT I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)
