SUBLIM, -A I. adj. aflat la un inalt grad de perfectiune, de desavarsire morala sau intelectuala; superb, inaltator. ◊ de o perfectiune, de o frumusete neintrecuta. II. s.n. categorie a esteticii, care exprima insusirea unor obiecte sau procese de o amploare neobisnuita, a unor acte umane de exceptionala noblete morala, capabile sa provoace un sentiment de elevatie, uimire si admiratie; forma cea mai inalta a perfectiunii. (< fr. sublime, lat. sublimis)

FOARTE adv. 1. (Ca determinativ pe langa un adjectiv sau un adverb; ajuta la formarea superlativului absolut) Foarte frumos. Foarte bine. ◊ (Asezat dupa adjectiv, inv. si arh.) Suparat foarte. ◊ (Ca determinativ pe langa o locutiune adjectivala sau adverbiala) Foarte de dimineata. ◊ (Ca determinativ pe langa un substantiv care exprima o insusire) E foarte copil pentru varsta lui. 2. (Pop.; ca determinativ pe langa un verb si asezat inaintea lui) Mult, tare. Prajiturile foarte ii placeau. ◊ (In legatura cu „a multumi”, azi mai ales ir.) Iti foarte multumesc de asa serviciu. ◊ (Pop.; asezat dupa verb) Se manie foarte. ◊ (Pop.; asezat intre auxiliar si participiu) Baile de namol mi-au foarte priit. – Lat. forte.

RAS- (Inaintea vocalelor si a consoanelor sonore, in forma raz-) Element de compunere care: 1. a) formeaza, de la verbe, derivate care exprima o imprastiere, o repetare sau o intensificare a actiunii exprimate de verbul simplu; b) formeaza, de la adjective, derivate care exprima intensificarea insusirii exprimate de adjectivul simplu; c) (rar) formeaza, de la substantive, derivate care exprima ideea de intensitate in raport cu substantivul simplu; d) formeaza, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indica generatii departate; e) formeaza, de la adverbe de timp, derivate indicand un timp mai indelungat decat cel exprimat de adverbul simplu; 2. a) formeaza, de la verbe, derivate care exprima ideea revenirii la o stare mai veche; b) formeaza, de la verbe, derivate care exprima ideea modificarii (in sens negativ) a situatiei dinainte; 3. formeaza, de la verbe, substantive si adjective, derivate cu sensul mai departat de cel al cuvantului simplu. [Var.: raz-] – Din sl. ras-, raz-.

PROFUND, -A, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Inzestrat cu o mare putere de patrundere, de intelegere; care analizeaza temeinic lucrurile; patrunzator, perspicace; (despre intelegerea, despre gandurile, judecatile, creatiile etc. omului) care dovedeste profunzime, seriozitate, inteligenta. 2. (Despre insusiri morale, despre stari fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverente etc.) Care se face inclinand foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprima respect, consideratie. 3. (Despre ochi, privire) Care exprima, care sugereaza insusiri morale deosebite, profunzime, sentimente adanci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adanc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esential, radical. 6. (Despre ape, cavitati, sapaturi, obiecte concave etc.) Al carui fund este situat la o distanta (foarte) mare fata de marginea de sus, de suprafata; adanc. – Din lat. profundus, fr. profond.

PREDICAT s. n. 1. parte principala a propozitiei care atribuie subiectului o actiune, o stare, o insusire. ♦ ~ verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal, locutiune verbala, adverb sau interjectie predicativa; ~ nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ si un nume predicativ. 2. (log.) termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva in legatura cu subiectul. ◊ (log. simbolica) element constitutiv al functiilor specifice calculului de predicate. 3. (mat.) enunt care depinde de una sau mai multe variabile si caruia, pentru orice valoare data variabilelor, ii corespunde o propozitie. (< fr. predicat, lat. praedicatum)

CANTITATE, cantitati, s. f. 1. Catime, numar, marime. ◊ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabila = lucru (sau persoana) de mica importanta, de care nu trebuie sa se tina seama. 2. Proprietate care poate fi reprezentata printr-un numar obtinut dintr-o masurare sau dintr-o numarare. 3. Ansamblul determinarilor care exprima gradul de dezvoltare al insusirilor unui obiect susceptibile de a fi masurate si traduse numeric. ♦ insusire a obiectelor a carei schimbare nu produce la inceput modificari radicale in calitatea lor, ci numai pregateste aceste modificari. 4. Durata rostirii unui sunet sau a unei silabe. – Din fr. quantite, lat. quantitas, -atis.

LACONISM s. n. insusirea de a fi laconic; exprimare laconica. – Din fr. laconisme.

PROPRIETATE ~ati f. 1) Dreptul de a poseda, de a folosi un bun. 2) Forma social-economica de insusire a bunurilor materiale, care exprima relatiile economice ce apar in societate. ~ colectiva. ~ individuala. 3) Valoare materiala de care dispune cineva; bun. 4) Semn particular al unui lucru sau al unei persoane; calitate; particularitate; trasatura; caracter. [G.-D. proprietatii; Sil. -pri-e-] /<fr. propriete, lat. proprietas, ~atis

LACONISM s. n. insusirea de a fi laconic: exprimare laconica. (< fr. laconisme)

PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Parte principala a propozitiei, care arata o actiune, o stare sau o insusire a subiectului. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb la un mod personal (sau printr-o interjectie). Predicat nominal = predicat format dintr-un verb copulativ la un mod personal si un nume predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecati care afirma sau neaga ceva despre subiect. – Din fr. predicat, lat. praedicatum.

NEGATIV, -A adj. 1. (op. pozitiv) Care neaga, care tagaduieste ceva. 2. Care reprezinta o negatie. ♦ (Log.; despre judecati) Care enunta lipsa apartenentei insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. ♦ Ostil progresului; distructiv. 3. (Despre numere) Mai mic decat zero. // s.n. 1. Imagine obtinuta prin expunerea la lumina, developarea si fixarea unei varietati de material fotografic fotosensibil, caracterizata prin redarea inversata a tonurilor si a laturilor subiectului fotografiat; (p. ext.) hartie fotografica, placa, film care contine o astfel de imagine. 2. (Poligr.) Litera alba pe fond inchis. [< lat. negativus, cf. fr. negatif].

AFIRMATIV, -A adj. (op. negativ) Cu caracter de afirmatie, care afirma ceva; pozitiv. ♦ (Log.; despre judecati) Care enunta apartenenta insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. [Cf. fr. affirmatif, lat. affirmativus].

AFIRMATIV, -A adj. (si adv.) care afirma ceva; pozitiv. ◊ (log.; despre judecati) care enunta aparenta insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. (< fr. affirmatif, lat. affirmativus)

NEGATIV, -A I. adj. 1. care neaga, tagaduieste ceva. 2. care reprezinta o negatie. ◊ (log.; despre judecati) care enunta lipsa apartenentei insusirii exprimate de predicat la obiectul exprimat de subiect. ◊ ostil progresului; distructiv. 3. (despre numere) mai mic decat zero. II. s. n. 1. imagine obtinuta pe un material fotosensibil, prin redarea inversata a tonurilor si a laturilor subiectului fotografiat. 2. (poligr.) litera alba pe fond inchis. (< fr. negatif, lat. negativus, germ. negativ)

AUGMENTATIV, -A adj., s.n. (Afix) care exprima o crestere a dimensiunilor unui obiect, a gradului insusirilor lui etc. [Pron. a-ug-. / cf. fr. augmentatif].

CONSECUTIV, -A adj. care urmeaza neintrerupt, in sir, succesiv. ♦ complement circumstantial ~ = complement de mod care prezinta drept consecinta determinarea unei actiuni, a unei insusiri; propozitie ~a (si s. f.) = propozitie circumstantiala care exprima consecinta sau rezultatul actiunii verbului, ori al intensificarii insusirii unui obiect din regenta; conjunctie ~a = conjunctie care introduce o propozitie consecutiva. (< fr. consecutif)

APODICTIC, -A adj. (Despre judecati, rationamente) Care exprima raporturi si legaturi necesare intre lucruri sau fenomene si insusirile lor; care nu permite posibilitatea unei opozitii; indiscutabil. [< fr. apodictique, lat. apodicticus, gr. apodeiktikos – peremptoriu, convingator].

APODICTIC, -A, apodictici, -e, adj. (Despre judecati, demonstratii etc.) Care exprima raporturi si legaturi necesare intre lucruri sau fenomene si insusirile lor, care exclude posibilitatea unei opozitii; indiscutabil. – Fr. apodictique (lat. lit. apodicticus).

NEGATIV, -A, negativi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care exprima o negare sau un refuz, care neaga ceva. 2. Lipsit de insusiri bune, de calitati, rau; care produce rau, care este periculos. 3. (Despre numere, marimi scalare etc.) Care este mai mic decat zero (sau egal cu zero); care se noteaza in scris cu semnul minus. 4. (Despre electricitate, sarcini electrice) Care apare la anodul unui element generator electrochimic. II. S. n. Imagine fotografica obtinuta pe un material (film, hartie etc.), la care distributia luminii si a umbrei este inversa in raport cu cea reala; p. ext. placa, film, sau hartie fotografica pe care s-a obtinut o asemenea imagine. – Din it. negativo, lat. negativus, fr. negatif, germ. negativ.

DEFINITIE, definitii, s.f. Operatie de determinare a insusirilor proprii unui lucru, unei notiuni etc.; enuntul prin care se exprima aceasta operatie. ◊ Expr. Prin definitie = prin insasi natura lucrului, decurgand in mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. – Din fr. definition, lat. definitio, -onis.

NEGATIV² ~a (~i, ~e) (in opozitie cu pozitiv si afirmativ) 1) si adverbial Care neaga ceva; care contine o negatie; care exprima o contestare sau un refuz. Raspuns ~. 2) Care este lipsit de insusiri bune; rau. ◊ Erou ~ erou intr-o opera artistica, care cumuleaza calitati considerate ca rele. 3) Care cauzeaza sau poate cauza un rau; daunator. Influenta ~a. 4) mat. (despre valori numerice) Care este mai mic decat zero si se noteaza cu semnul minus. Marime ~a. ◊ Semn ~ semnul minus folosit pentru caracterizarea numerelor negative. 5) med. (despre analize, reactii, probe) Care nu adevereste prezenta in organism a unui agent patogen. /<it. negativo, lat. negativus, fr. negatif, germ. negativ

DURITATE, duritati, s. f. 1. Calitatea, insusirea de a fi dur¹ (1), proprietate a unui material prin care se exprima gradul de rezistenta la zgariere, strapungere, deformare. 2. Proprietatea unei ape de a contine saruri (de calciu si magneziu) peste limita admisa pentru o apa potabila sau industriala. 3. (Atitudine, gest, vorba plina de) asprime, severitate, violenta, cruzime. – Din fr. durete, lat. duritas, -atis.

COMPARATIV, -A, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparatie, pe stabilirea de raporturi intre diferite fenomene; care stabileste sau serveste pentru comparatie. ◊ Grad comparativ (si substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparatie ale adjectivelor si ale adverbelor, care exprima superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau actiuni) cu aceeasi insusire sau caracteristica ori a aceluiasi obiect (sau a aceleiasi actiuni) in momente diferite. Metoda comparativa = metoda de cercetare in lingvistica istorica, care consta in reconstituirea faptelor de limba din trecut, nefixate in scris, prin compararea unor fapte corespunzatoare de mai tarziu, din doua sau mai multe limbi existente. – Din fr. comparatif, lat. comparativus.

POZITIV² ~a (~i, ~e) (in opozitie cu negativ) 1) Care contine o afirmatie; care exprima aprobare sau acceptare; care are un caracter cert. Raspuns ~. 2) Care are insusiri bune; bun. ◊ Erou ~ personaj dintr-o opera artistica inzestrat cu calitati considerate bune. 3) (despre personaje) Care are spirit practic; realist. 4) mat. (despre valori numerice) Care este mai mare decat zero sau se noteaza cu semnul plus. Numar ~. 5) (despre sarcini electrice) Care este de acelasi fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina electrica dobandita de un baston de ebonita prin frecare cu postav. 6) med. (despre analize, reactii, probe) Care confirma prezenta in organism a unui agent patogen. 7): Grad ~ forma initiala a categoriei gramaticale a gradelor de comparatie la adjective si adverbe. /<fr. positif, lat. positivus

PASIONAT, -A, pasionati, -te, adj. 1. (Despre insusiri, sentimente, actiuni etc.) Determinat de pasiune, izvorat dintr-o (mare) pasiune; care exprima (o mare) pasiune. 2. (Despre oameni) Care pune pasiune in tot ceea ce face, care actioneaza cu pasiune; fervent, entuziast, inimos (3). ♦ Stapanit, dominat de pasiuni sau de patimi. [Pr.: -si-o-] – V. pasiona.

STUPIDITATE s. f. 1. insusirea de a fi stupid; tampenie, prostie, imbecilitate. 2. fapta, vorba de om stupid; exprimare lipsita de continut. (< fr. stupidite, lat. stupiditas)

ADJECTIV, adjective, s. n. Parte de vorbire flexibila care arata o insusire a unui obiect sau a unei fiinte, insotind si determinand substantivul care exprima numele acelui obiect sau al acelei fiinte. – Fr. adjectif (lat. lit. adjectivum).

COMPARATIV, -A adj. Bazat pe comparatie; care face, stabileste o comparatie. ◊ Grad comparativ (si s.n.) = forma a adjectivului si a adverbului care exprima superioritatea, inferioritatea sau egalitatea intre mai multe obiecte sau actiuni care au aceeasi insusire sau intre insusirile aceluiasi obiect sau ale aceleiasi actiuni in momente diferite. ◊ Metoda comparativa = metoda de cercetare in lingvistica istorica, constand in reconstituirea faptelor de limba din trecut, nescrise, prin compararea metodica a unor fapte corespunzatoare de mai tarziu din diferite limbi existente. [Cf. lat. comparativus, fr. comparatif].

HAR, haruri, s. n. 1. (In religia crestina) Dar², ajutor spiritual, gratie divina acordata omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamatie prin care cineva isi exprima satisfactia pentru reusita unui lucru; slava Domnului! ♦ Puterea sacramentala a preotilor de a oficia actele de cult. 2. Calitate, insusire, dispozitie naturala care face pe cineva vrednic de admiratie; p. ext. talent, vocatie, dar². 3. (Inv.) Dar² sau rasplata acordata cuiva ca un semn de bunavointa, ca o favoare deosebita. – Din sl. chari.

MINUNE, minuni, s. f. 1. Fenomen iesit din comun, surprinzator, atribuit fortei divine sau altor forte supranaturale. ◊ Loc. adv. Ca prin minune = dintr-o data, pe neasteptate. 2. P. gener. Lucru, fapt, fenomen uimitor, neobisnuit, extraordinar; minunatie. ◊ Cele sapte minuni ale lumii = nume sub care sunt cunoscute sapte monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni si realizare tehnica. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare, exclamatie care exprima uimire, admiratie, neincredere etc. fata de cele vazute sau auzite. Mare minune sa... = m-as mira sa... Minunea minunilor, formula care exprima o apreciere superlativa. (Fam.) A se face de minune = a se face de ras; a produce uimire. 3. Lucru cu insusiri exceptional de frumoase, care uimeste, produce admiratie; minunatie. ◊ Loc. adj. si adv. De minune = admirabil, minunat, extraordinar. ♦ Persoana cu calitati (fizice sau morale) exceptionale. – Lat. *mirio, -onis.

POZITIV, -A I. adj. 1. intemeiat pe experienta; (p. ext.) adevarat, real, efectiv, incontestabil. 2. (despre numere sau marimi scalare) mai mare decat zero. ◊ (despre electricitate) obtinuta prin frecarea unui baston de ebonita cu o bucata de postav; (despre polii unei surse electrice) prin care iese curentul electric; (despre electrozii sau bornele receptoarelor electrice) care se leaga la polul pozitiv al sursei. 3. (despre oameni) realist, inclinat catre o activitate practica. 4. care exprima o afirmatie, o aprobare. 5. cu calitati alese; valoros. 6. (gram.) grad ~ (si s. n.) = forma a adjectivului sau a adverbului care prezinta insusirea obisnuita a unui obiect sau caracteristica obisnuita a unei actiuni. II. s. n. copie a unui negativ fotografic care reda, asemanator cu realitatea, partile luminoase si cele intunecate ale obiectului fotografiat. (< fr. positif, lat. positivus)

SUPERLATIV, -A, superlativi, -e, adj. (Despre calificative) Care exprima o calitate in gradul cel mai inalt. ◊ Gradul superlativ (si substantivat, n.) = grad de comparatie al adjectivelor si al adverbelor, care arata ca insusirea exprimata este la un grad foarte inalt sau la gradul cel mai inalt ori cel mai scazut in comparatie cu altele de aceeasi natura. – Din fr. superlatif, lat. superlativus.

PROBABILITATE, probabilitati, s. f. 1. Caracterul sau insusirea a ceea ce este probabil; fapt, intamplare probabila, posibila. ◊ Expr. Dupa toate probabilitatile = dupa cat se pare, probabil. 2. (Mat.) Multime numerica prin care se exprima caracterul aleatoriu (posibil sau nesigur) al unui eveniment, al unui fenomen. ◊ Calculul probabilitatilor = calcul matematic care permite sa se aprecieze daca un eveniment complex se va intampla sau nu, in functie de eventualitatea unor evenimente mai simple, presupus cunoscute. – Din fr. probabilite, lat. probabilitas, -atis.

SUPERLATIV, -A adj. Care arata, exprima o calitate aflata in cel mai inalt grad. ♦ Grad superlativ (si s.n.) = grad de comparatie al adjectivelor si al adverbelor, care arata ca o insusire este in gradul cel mai inalt sau la un grad foarte inalt in comparatie cu altele. [Cf. lat. superlativus, fr. superlatif].

SUPERLATIV, -A adj. care exprima o calitate in cel mai inalt grad. ♦ (gram.) grad ~ (si s. n.) = grad de comparatie al adjectivului si al adverbului prin care se arata ca o insusire exista in cea mai inalta masura. (< fr. superlatif, lat. superlativus)

CARACTER s.n. 1. Totalitatea trasaturilor psihice esentiale si stabile ale omului, care se manifesta in modul specific de a se comporta al acestuia. ◊ Dans de caracter = dans prin ale carui figuri se exprima actiuni sau sentimente; comedie de caracter = comedie a carei intriga izvoraste din conflictul creat intre caracterele personajelor. ♦ Individualitate cu trasaturi psihice complexe prezentata intr-o opera literara. ♦ Ansamblu de insusiri morale manifestate prin vointa ferma, corectitudine si consecventa, integritate etc. 2. Particularitate distinctiva care constituie specificul unui lucru. 3. Litera, semn grafic. 4. (Mat.) Numarul de elemente care ocupa dupa o permutare acelasi loc ca si inainte de aceasta. [Acc. si caracter. / < fr. caractere, cf. lat. character, gr. charakter – semn].

FINETE, (2, rar) fineturi, s. f. 1. insusire a ceea ce este fin¹, delicat, placut la aspect, foarte subtire sau de foarte buna calitate. ♦ Raportul dintre lungimea unui fir textil si greutatea lui, care indica finetea (1) firului respectiv. ♦ Cantitatea de metal pretios dintr-un aliaj, care exprima finetea (1) aliajului. 2. Fig. Subtilitate, ingeniozitate. ♦ (La pl.; peior.) Rafinament. – Din fr. finesse.

INFINIT² ~uri n. 1) insusire fundamentala a materiei de a fi nelimitata in timp si in spatiu si inepuizabila pentru cunoastere; marime abstracta care nu are sau pare sa nu aiba nici inceput, nici sfarsit. ◊ La ~ la nesfarsit; intruna. 2) mat. Marime variabila care poate exprima valori mai mari decat orice marime data. /<lat. infinitus, fr. infini

RECURENTA s. f. 1. insusirea de a fi recurent (I); repetitie, revenire, reintoarcere. ◊ reactie a unui fapt asupra cauzei lui, a unei idei asupra faptului la care se refera. ♦ (log.) rationament prin ~ = demonstratie prin inductie completa, putand enumera toate cazurile cuprinse in clasa despre care se conchide; (mat.) formula de ~ = formula care exprima orice termen dintr-un sir, in functie de termenii precedenti. 2. expunere a unei idei muzicale intr-o succesiune riguroasa a sunetelor, de la ultimul la primul sunet. 3. faza de avansare a unui ghetar aflat intr-o perioada generala de recul (3). (< fr. recurrence)

POZITIV, -A adj. 1. Intemeiat pe fapte, pe experienta. ♦ Sigur; constant; adevarat. ♦ Valoros. ♦ Care exprima o afirmatie. 2. (Despre numere) Mai mare decat zero. 3. (Despre persoane) Realist, inclinat catre o activitate practica, catre stiinte exacte. // s.n. 1. Fotografie care prezinta copia unui negativ fotografic si care reda, in chip asemanator cu realitatea, partile luminoase si cele intunecate ale obiectului fotografiat. 2. (Gram.) Grad pozitiv (si s.n.) = forma a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul careia se noteaza existenta insusirii la un obiect oarecare privit izolat. [< fr. positif, lat. positivus].

PERSOANA s. f. 1. individul uman considerat prin totalitatea insusirilor fizice si psihice; fiinta omeneasca, ins. ♦ in ~ = a) personal. b) in carne si oase. ♦ (jur.) ~ fizica = om privit ca subiect cu drepturi si obligatii. ~ juridica = intreprindere, institutie etc. careia legea ii acorda drepturi si datorii, recunoscuta ca subiect de drept. 2. categorie gramaticala specifica verbului si unor pronume, care indica pe cel caruia i se adreseaza sau pe cel despre care se vorbeste; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprima aceasta categorie. (< lat. persona, fr. personne)

ABSTRACT, -A, abstracti, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care rezulta din separarea si generalizarea insusirilor caracteristice ale unui grup de obiecte sau de fenomene; care este considerat independent, detasat de obiecte, de fenomene sau de relatiile in care exista in realitate. ◊ Loc. adv. In abstract = pe baza de deductii logice, teoretice, fara legatura cu datele sau cu faptele concrete. 2. Adj. Conceput in mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de inteles din cauza lipsei de ilustrari concrete. 3. S. n., adj. (Cuvant) care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb si exprima actiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

VALOARE s. f. 1. insusire a unor obiecte, fenomene, fapte, idei de a corespunde trebuintelor sociale si idealurilor generate de acestea; suma calitatilor care dau pret unui obiect, unei fiinte, unui fenomen etc.; insemnatate, pret, merit. ♦ judecata de ~ = judecata care enunta o apreciere; a pune in ~ = a demonstra calitatile esentiale ale unei fiinte, ale unui lucru etc.; a valorifica. ◊ (concr.) ceea ce este important, valoros; om care intruneste calitati deosebite. 2. eficiacitate, putere. 3. atribut al produselor-marfa, respectiv al bunurilor care sunt produs al muncii, satisfac o anumita trebuinta sau sunt destinate schimbului, reprezentand munca sociala necesara pentru producerea lor. ◊ (ec.) a marfii = munca materializata in marfa, exprimand raporturi sociale intre oameni. 4. marime in bani reprezentand echivalentul pretului unei marfi, al unui cec, al unei actiuni etc. ◊ inscris (cec, cambie, obligatiune) reprezentand un drept in bani. ◊ rentabilitate, productivitate. 5. marime matematica asociata unei marimi fizice, dupa un anumit procedeu, care permite compararea marimii cu altele de aceeasi natura. 6. durata unei note muzicale sau a unei pauze. 7. sens sau nuanta de sens a unui cuvant. 8. (pict.) intensitate a unei culori. (< fr. valeur, lat. valor)