INVATATURA, (1, 4) invataturi, s. f. 1. Sistem de indrumari teoretice si practice intr-un anumit domeniu de activitate; doctrina; principiu teoretic sau practic; precept. 2. Cunostinte, cultura; eruditie, intelepciune. 3. Pregatire, studiu, scoala; ucenicie. 4. Precept la care se ajunge prin experienta practica sau pregatire teoretica; invatamant, povata, sfat. ♦ Expr. A-i fi cuiva (de sau spre) invatatura = a-i servi ca experienta pentru a nu mai gresi. – Invata + suf. -atura.

INCERCARE, incercari, s. f. 1. Actiunea de a incerca si rezultatul ei; verificare, proba. 2. Tentativa; straduinta, silinta. 3. (La jocul de rugbi) Asezare a mingii cu mana in terenul de tinta al echipei adverse; punctele obtinute in urma acestei actiuni; eseu. 4. Lucrare (literara) de debut. ♦ (Rar) Eseu (literar sau stiintific). 5. Necaz, suferinta. primejdie; dificultate pe care o indura cineva. 6. (Inv.) experienta practica; cunoastere. – V. incerca.

praxis s. m. – 1. practica, experienta. – 2. Document. – Var. praxa. Ngr. πράξις (Galdi 235). Sec. XVIII. – Der. praxapostol, s. n. (carte care contine Faptele apostolilor), din ngr. πράξειςτῶν ’Aποστόλων, abreviat in praxiu, s. n., cf. Vasmer, Gr., 122.

PRACTICIAN, -A, practicieni, -e, s. m. si f. Profesionist (de obicei medic) cu practica sau experienta indelungata. ♦ Persoana care cunoaste mai ales latura practica a meseriei sau a specialitatii sale. [Pr.: -ci-an] – Din fr. praticien (dupa practica).

PRAXIS s. n. (Inv.) 1. Pricepere dobandita printr-o practica indelungata; experienta, rutina. 2. Act, document. 3. Obicei, datina. [Var.: praxa s. f.] – Din ngr. praxis.

experienta s. 1. practica, rutina, (inv.) ispita, ispitire. (Cunoaste ceva din ~.) 2. v. experiment.

SPECULATIV, -A, speculativ, -e, adj. Care apartine speculatiei (1), care se ocupa numai de teorie fara legatura cu practica si cu experienta. – Din fr. speculatif.

SPECULATIE s.f. 1. Faptul de a specula; teoretizare abstracta metafizica, rupta de practica si de experienta. 2. Specula, inselatorie; afacere. ♦ (Fin.) Exploatare prin afaceri bancare si de bursa; specula (2). [Gen. -iei, var. speculatiune s.f. / cf. fr. speculation, lat. speculatio].

SPECULATIE s. f. 1. faptul de a specula (II); teoretizare abstracta, metafizica, rupta de practica si de experienta. 2. (fin.) tranzactie de bursa, din vanzare-cumparare de valori cu scopul de a obtine castiguri mari. ◊ afacere bazata pe inselatorie; specula (2). (< fr. speculation, lat. speculatio)

LABORATOR, laboratoare, s. n. Local sau incapere prevazuta cu instalatii speciale, aparate si instrumente pentru experiente stiintifice si lucrari practice in domeniul stiintelor experimentale sau aplicate. [Var.: (inv.) laboratoriu s. n.] – Din germ. Laboratorium, fr. laboratoire.

ISPITIRE s. v. analiza, cercetare, demers, examinare, experienta, interventie, ob-servare, observatie, practica, rutina, scrutare, studiere, studiu.

PRAXIS s. n. 1. experienta, rutina. ◊ categoria filozofica a practicii social-istorice. 2. actiune organizata in vederea unui anumit scop. (< engl., gr. praxis)

CONVENTIE ~i f. 1) Acord stabilit intre doua persoane sau intre doua grupuri sociale; contract. 2) Tratat international cu caracter bilateral sau multilateral; contract. 3) Principiu admis in mod tacit si ipotetic pentru comoditatea descrierii sistematice. 4) mai ales la pl. Obiect statornicit pe baza de experienta (mai mult sau mai putin indelungata); practica uzuala; uzanta. [Art. conventia; G.-D. conventiei; Sil. -ti-e] /<fr. convention, lat. conventio, ~onis

PRACTICIAN, -A s.m. si f. Tehnician, medic etc. cu o indelungata experienta. ♦ Cel care cunoaste mai ales partea practica a unei meserii. [Pron. -ci-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. praticien].

ISPITA s. v. analiza, cercetare, demers, examinare, experienta, greutate, interventie, incercare, necaz, nevoie, observare, observatie, practica, rutina, scrutare, studiere, studiu, suferinta, vicisitudine.

experienta, experiente, s. f. 1. Totalitatea cunostintelor pe care oamenii le dobandesc in mod nemijlocit despre realitatea inconjuratoare in procesul practicii social-istorice, al interactiunii materiale dintre om si lumea exterioara. 2. Verificare a cunostintelor pe cale practica, prin cercetarea fenomenelor din realitatea inconjuratoare. ♦ Experiment. ◊ Expr. A face o experienta = a face o incercare. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. experience, lat. experientia.

STAGIU s.n. 1. Timp de practica pe care trebuie sa o faca un incepator pentru a dobandi experienta in profesiunea sau specialitatea sa. ♦ Stagiu militar = perioada in care cineva isi face serviciul militar. 2. Perioada, etapa, stadiu de pregatire; situatie tranzitorie. [Pron. -giu. / cf. lat. stagium, fr. stage].

POZITIVISM s. n. 1. curent filozofic din sec. XIX-XX care neaga filozofia ca o reprezentare teoretica gene-ralizata a lumii, limitandu-se la faptele confirmate de experienta si negand astfel posibilitatea cunoasterii esentei fenomenelor. 2. interes exagerat pentru problemele practice, materiale, tendinta de a urmari numai avantajele imediate. (< fr. positivisme)

STAGIU s. n. 1. practica pe care trebuie sa o faca un incepator pentru a dobandi experienta in profesiunea sau specialitatea sa. ◊ vechime in munca a unui angajat (incepator). ♦ ~ militar = perioada in care cineva isi face serviciul militar. 2. perioada, etapa, stagiu de pregatire; situatie tranzitorie. (< fr. stage, lat. stagium)

experienta ~e f. 1) Ansamblu de cunostinte intr-un domeniu de activitate achizitionate in procesul practicii indelungate. Schimb de ~. 2) Rezultat al interactiunii omului cu lumea obiectiva, reflectat in constiinta. 3) Procedeu de cercetare in stiinta constand in provocarea intentionata a unor fenomene, pentru a le studia in anumite conditii; experiment. [G.-D. experientei; Sil. ex-pe-ri-en-ta] /<fr. experience, lat. experientia

practica s. 1. v. aplicare. 2. v. procedura. 3. exercitiu, (rar) deprindere. (Are multa ~ in acest domeniu.) 4. v. experienta. 5. v. datina.

experienta s.f. 1. Totalitatea cunostintelor despre realitatea inconjuratoare pe care oamenii le obtin in procesul practicii social-istorice. 2. Provocare intentionata a unui fenomen pentru a-i studia fazele de dezvoltare; experiment. ♦ Incercare, proba facuta personal cu un lucru. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. experience, lat. experientia].

experienta s. f. 1. totalitatea cunostintelor despre realitatea inconjuratoare pe care oamenii le obtin in procesul practicii social-istorice. 2. procedeu de cercetare in stiinta, constand in reproducerea sau modificarea intentionata a unui fenomen, cu scopul observarii lui in conditiile speciale create; experiment (1). ◊ incercare, facuta personal cu un lucru. (< fr. experience, lat. experientia)

practica ~ci f. 1) Activitate volitiva care vizeaza un rezultat concret; actiune de transformare a lumii. 2) Mod concret de exercitare a unei activitati. ~ca vietii. 3) Ansamblu de metode si procedee aplicate in anumite conditii concrete. 4) Ansamblu de deprinderi concrete dobandite in procesul exercitarii unei profesii sau specialitati; experienta. 5) Proces de aplicare si de verificare intr-un domeniu de activitate a cunostintelor teoretice acumulate prin studiu. [G.-D. practicii] /<germ. Praktik, fr. pratique

POZITIV, -A adj. 1. Intemeiat pe fapte, pe experienta. ♦ Sigur; constant; adevarat. ♦ Valoros. ♦ Care exprima o afirmatie. 2. (Despre numere) Mai mare decat zero. 3. (Despre persoane) Realist, inclinat catre o activitate practica, catre stiinte exacte. // s.n. 1. Fotografie care prezinta copia unui negativ fotografic si care reda, in chip asemanator cu realitatea, partile luminoase si cele intunecate ale obiectului fotografiat. 2. (Gram.) Grad pozitiv (si s.n.) = forma a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul careia se noteaza existenta insusirii la un obiect oarecare privit izolat. [< fr. positif, lat. positivus].

RATIONAL ~a (~i, ~e) 1) si adverbial Care este in conformitate cu cerintele ratiunii; potrivit cerintelor ratiunii; logic. 2) (despre persoane) Care poseda ratiune practica; dotat cu ratiune practica. 3) (despre manifestari ale persoanelor) Care manifesta ratiune; bazat pe ratiune. Spirit ~. Cultura ~a. 4) Care provine din ratiune si este considerat independent de experienta. [Sil. -ti-o-] /<fr. rationnel, lat. rationalis

practica s.f. 1. Activitatea oamenilor indreptata spre crearea conditiilor necesare existentei si dezvoltarii societatii, in primul rand procesul productiei materiale. ♦ Aplicare si verificare pe teren a cunostintelor teoretice dobandite intr-un domeniu oarecare. 2. Ansamblu de metode si de procedee aplicate si verificate efectiv. 3. experienta, rutina. 4. Exercitarea unei profesiuni; profesare. [Pl. -ci. / cf. germ. Praktik, fr. pratique < lat. practicus, gr. praktikos].

PRACTIC, -A I. adj. 1. referitor la practica. ◊ care tinde catre o actiune, catre o realizare; care realizeaza ceva, da rezultate concrete; util. ◊ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de actiune; indemanatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor indreptata spre crearea conditiilor necesare existentei si dezvoltarii societatii, in primul rand procesul productiei materiale. ◊ aplicare a cunostintelor teoretice; (p. ext.) experienta, rutina. ◊ stagiu pe care il face un student sau un elev intr-o intreprindere. 2. ansamblu de metode si de procedee aplicate si verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioara specifica unui cult, unei credinte etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, dupa fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)

POZITIV, -A I. adj. 1. intemeiat pe experienta; (p. ext.) adevarat, real, efectiv, incontestabil. 2. (despre numere sau marimi scalare) mai mare decat zero. ◊ (despre electricitate) obtinuta prin frecarea unui baston de ebonita cu o bucata de postav; (despre polii unei surse electrice) prin care iese curentul electric; (despre electrozii sau bornele receptoarelor electrice) care se leaga la polul pozitiv al sursei. 3. (despre oameni) realist, inclinat catre o activitate practica. 4. care exprima o afirmatie, o aprobare. 5. cu calitati alese; valoros. 6. (gram.) grad ~ (si s. n.) = forma a adjectivului sau a adverbului care prezinta insusirea obisnuita a unui obiect sau caracteristica obisnuita a unei actiuni. II. s. n. copie a unui negativ fotografic care reda, asemanator cu realitatea, partile luminoase si cele intunecate ale obiectului fotografiat. (< fr. positif, lat. positivus)