EV, evuri, s. n. (Livr.) Perioada din istoria omenirii cu anumite trasaturi specifice. ◊ Evul mediu = perioada din istoria omenirii cuprinsa intre antichitate si epoca moderna. – Din lat. aevum.

NOBILIME s. f. (In unele tari, si in epoca moderna.) 1. Categorie sociala cuprinzand (in societatea medievala) pe posesorii de feude si de titluri ereditare sau pe fostii feudali si pe descendentii lor, care au pastrat unele privilegii de casta; aristocratie, noblete (2). ♦ Nobilii dintr-o epoca, dintr-o regiune, dintr-o localitate. 2. (Rar) Noblete (1). – Nobil + suf. -ime.

PREMODERN, -A, premoderni, -e, adj. Care preceda epoca moderna. – Pre¹- + modern.

PRIMITIVISM s. n. 1. Faptul de a fi primitiv, starea a ceea ce este primitiv; perioada primitiva; primitivitate. 2. Tendinta in creatia spirituala de a conserva sau resuscita calitatile operelor create in primele faze ale dezvoltarii societatii, manifestata in evul mediu si in epoca moderna. – Din fr. primitivisme.

LOCOTENENTA, locotenente, s. f. (Inv.) Functia de loctiitor. ◊ (In epoca moderna, in Tara Romaneasca si in Moldova) Locotenenta domneasca = organ administrativ-politic care tinea locul domnitorului si exercita atributiile acestuia; caimacamie. – Din it. locotenenza.

SINCRONISM s.n. 1. Proprietate a unor fenomene periodice asemanatoare de a se desfasura simultan; stare a ceea ce este sincron; simultaneitate. ♦ (Cinem.) Simultaneitatea inregistrarilor sonore cu cele ale imaginilor. 2. Teorie sustinuta de Eugen Lovinescu, potrivit careia, in epoca moderna, cultura (si toate institutiile) unui popor se dezvolta, prin imitatie si adaptare, in stransa interdependenta cu celelalte culturi. [< fr. synchronisme].

SINCRONISM s. n. 1. proprietate a unor fenomene periodice asemanatoare de a se desfasura simultan; stare a ceea ce este sincron. ◊ (cinem.) concordanta intr-un film intre inregistrarile sonore si cele ale imaginilor. 2. principiu derivat din teoria „imitatiei” a lui Gabriel Tarde, sustinut de Eugen Lovinescu, potrivit caruia, in epoca moderna, cultura (si toate institutiile) unui popor se dezvolta, prin imitatie si adaptare, in stransa interdependenta cu celelalte culturi. (< fr. synchronisme)

COMEDIE¹ (‹ lat., fr.) s. f. 1. Specie a genului dramatic, nascuta, ca si tragedia, in Grecia antica, din cultul lui Dionysos, al carei subiect si deznodamint provoaca risul si care satirizeaza relatiile sociale si etice (c. de moravuri), tipuri umane (c. de caracter) sau poate lua nastere din succesiunea unor intimplari neasteptate si hazlii (c. de situatii sau bufa). Ilustrata in antichitate de Aristofan, Plaut si in epoca moderna de Shakespeare, Moliere, Goldoni, Gogol, I.L. Caragiale, Labiche s.a. ◊ Comedia umorilor = satirica realista de la sfirsitul sec. 16, bazata pe „teoria umorilor”, elaborata de Ben Jonson. Aceasta a preluat conceptia medievala potrivit careia factura psihologica a omului e determinata de „umori” sau pasiuni si a creat personaje ce se comporta, indiferent de imprejurari, potrivit cu „umoarea” care predomina in corpul lor. 2. (Fig. Prefacatorie, falsitate, ipocrizie.

RECENSAMANT (dupa fr. recensement) s. n. Forma speciala de inregistrare statistica de mare amploare, de obicei periodica si exhaustiva, in care culegerea datelor despre fenomenele supuse observarii se face direct de catre observatorii speciali trimisi la fata locului. ◊ Recensamantul populatiei = r. al carui scop il constituie stabilirea pe intreg teritoriul unei tari, la un moment dat, dupa un program unitar, dupa principalele sale caracteristici demografice, economice, religioase si social-culturale; s*x, varsta, stare civila, nationalitate, nivel de instruire, ocupatie, ramura de activitate etc. Adesea se realizeaza concomitent si un r. al locuintelor. In epoca moderna primele r. au avut loc in S.U.A. (1790), Franta si Marea Britanie (1801). In Principatele Unite prima incercare de r. dateaza din 1859, din initiativa domnitorului I. Al. Cuza. R. in Romania au avut loc in anii: 1899, 1912, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, 2002, 2011.

PACIFISM (‹ fr.) s. n. Curentul de gandire intemeiat pe umanism si pe rationalismul unor sisteme filozofice iluministe ai carui reprezentanti se pronunta impotriva oricaror razboaie, indiferent de caracterul lor. Considera ca razboaiele pot fi evitate prin negocieri, dezarmare, propaganda in favoarea pacii, avand un rol pozitiv in realizarea unui climat de destindere, de nonviolenta. Aspiratiile oamenilor catre pacea universala se regasesc din Antichitate (Xenofon, Socrate), capatand noi valente in Renastere. In epoca moderna Rousseau, J. Bentham, Novalis au elaborat tratate in care au sustinut aceasta idee. Initiativa, cu caracter democratic, a p. a fost sprijinita de activitatea unor institutii (Societatea Americana pentru Pace, 1828) sau de congrese internationale (Bruxelles, 1848, Paris, 1889 s.a.). In 1891 s-a deschis, la Berna, un Birou International Permanent de Pace. A. Nobel a instituit intre premiile acordate de Academia suedeza unul destinat militantilor pentru pace. Miscarile pentru pace au devenit si mai puternice in urma conflagratiilor mondiale si a razboaielor din Vietnam, Iraq s.a., O.N.U. si alte organisme europene si mondiale incurajand deschis activitatile pacifiste.

PREmodern, -A adj. care premerge epocii moderne. (< fr. premoderne)

DAICHES [deiʃiz], David (1912-2005), critic si istoric literar englez. Monografii si studii de referinta consacrate literaturii contemporane („Noi valori literare“, „Romanul si lumea moderna“, „epoca contemporana in literatura britanica“) si opera de sinteza „Istoria critica a literaturii engleze“, apreciata pentru subtilitatea demersului critic.

TARILE DE JOS, denumire data in Ev. med., si in epoca moderna terit. care cuprindea Belgia, Olanda, Luxembourg precum si NE Frantei. V. Burgundia; Flandra; Belgia; Olanda; Luxembourg.

CONTEMPORAN ~a (~i, ~e) 1) Care tine de timpurile noastre; propriu epocii noastre; modern. Limba ~a. 3) si substantival (despre persoane) Care traieste in aceeasi epoca; din aceeasi epoca. /<fr. contemporain, lat. contemporaneus

MODERN, -A, moderni, -e, adj. Care apartine timpurilor apropiate de vorbitor; recent, actual; care este in pas cu progresul actual; care apartine unei epoci posterioare antichitatii. ◊ Istoria moderna = a) (in trecut) epoca de la sfarsitul evului mediu, cuprinsa intre 1453 (caderea Constantinopolului) si Revolutia Franceza din 1789; b) (curent) epoca cuprinsa intre Revolutia Franceza din 1789 si Unirea din 1918. Limba moderna = limba vie, vorbita efectiv de o populatie actuala. ♦ (Despre invatamant) Care acorda importanta, preferinta disciplinelor umaniste. ♦ Conform cu moda zilei. – Din fr. moderne, it. moderno.

INALCIK, Halil (n. 1916-1918), istoric turc. Prof. univ. la Ankara si Chicago. Specialist in istoria medievala si moderna a Imperiului Otoman („Imperiul Otoman. epoca clasica 1300-1600”, „Evul Mediu si Balcanii sub Imperiul Otoman. Eseuri despre economie si societate”).

SCULPTURA (‹ fr., lat.) s. f. 1. Arta a reprezentarii tridimensionale a imaginilor prin volume si suprafete organizate in spatiu (v. basorelief, altorelief, ronde-bosse). Dupa destinasia ei este: s. statuara, s. de postament, s. monumental-decorativa (subordonata arhitecturii). Dupa materialul si tehnica folosita, s. poate fi modelata (in lut, ceara etc.), turnata (in metal dupa un tipar) sau cioplita (in piatra, lemn, os, fildes etc.). Cunoscuta inca din preistorie, s. a evoluat continuu, cunoscand o larga dezvoltare in Antic., in arta precolumbiana, in arta elenistica, bizantina, a Renasterii europene si apoi in cadrul scolilor moderne. ♦ Fel de a sculpta caracteristic unei epoci sau unui sculptor. 2. Opera apartinand sculpturii (1).

ARGAN Giulio Carlo (1909-1992), istoric, eseist si critic de arta italian. Prof. univ. la Roma. Abordeaza fenomenul artistic prin prisma climatului de idei al epocii („Arhitectura preromanica si romanica in Italia”, „Henry Moore”, „Cadere si salvare in arta moderna”).

epoca (epoci), s. f. – Perioada, era. – Var. (inv.) epoha, epohi. Ngr. ἐποχή (sec. XVII, cf. Galdi 183) si modern din fr. epoque. – Der. epocal, adj. (memorabil).