PICTURA s. f. 1. arta a reprezentarii de peisaje din natura, fiinte, obiecte cu ajutorul culorilor. 2. opera artistica executata de un pictor; tablou, portret; panza. 3. totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o tara, dintr-o epoca. 4. (fig.) descriere sugestiva, intr-o epoca literara, a fizicului si a caracterelor personajelor, a unor scene din viata reala si din natura etc. (< lat. pictura)

POPOVICI, Dumitru (1902-1952, n. Daneasa, jud. Olt), istoric literar roman. Prof. univ. la Cluj. Cercetari comparatiste consacrate unor epoci literare („La litterature roumaine a l’epoque des lumieres”, „Romantismul romanesc”) sau unor scriitori reprezentativi („Ideologia literara a lui I. Heliade Radulescu”, „Poezia lui Mihai Eminescu”). Editii critice.

ISTORIOGRAFIE s.f. Disciplina care studiaza scrierile istoriografice; stiinta istoriei (2) [in DN]; (p. ext.) totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumita tara sau dintr-o anumita epoca. ◊ Istoriografie literara = totalitatea lucrarilor stiintifice avand ca obiect studiul istoriei unei literaturi. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiographie].

darn adv. – (In loc. in darn) In zadar, inutil. It. indarno (Tiktin; Candrea; Scriban), incrucisat cu in dar. Imprumut literar din epoca romantica, fara circulatie reala si aproape uitat astazi. Nu este posibila legatura cu lat. dare (J. Engels, Neophil., XXXIII, 103-8).

DRAMATURGIE s. f. 1. Totalitatea operelor dramatice care apartin unui popor, unei epoci, unei scoli literare, unui scriitor etc. 2. Arta de a scrie piese de teatru, de a le pune in scena si de a le interpreta. – Din fr. dramaturgie.

TEMATICA, tematici, s. f. Totalitatea temelor sau tema esentiala a unei lucrari literare, artistice, stiintifice, a unui curent literar, a unei epoci etc. – Fr. thematique. (< gr.).

TEMATIC, -A, tematici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care tine de o tema, privitor la o tema, facut pe anumite teme. 2. Adj. (In sintagma) Vocala tematica = vocala care nu poate fi considerata nici sufix, nici desinenta, si care, adaugata la radacina unui cuvant, formeaza impreuna cu aceasta o tema. 3. S. f. Totalitatea temelor sau tema esentiala a unei lucrari literare, artistice, stiintifice, a unui curent literar, a unei epoci etc. – Din (1, 2) fr. thematique, (3) germ. Thematik.

POETICA f. 1) Ramura a teoriei literaturii care se ocupa cu studiul creatiei poetice. 2) Tra-tat de poezie. 3) Teorie generala despre esenta si istoria poeziei. 4) Ansamblu de principii ale versificatiei, caracteristice unui poet, unui curent literar sau unei epoci. /<ngr. poiitilkos, poiitiki, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poetique

TEATRU ~e n. 1) Institutie de cultura care se ocupa cu punerea in scena a operelor dramatice sau muzicale. ~ de revista. ~ de papusi. ~ de opera. 2) Cladire in care se afla aceasta institutie. ◊ ~ de vara loc special amenajat intr-o gradina publica, unde au loc reprezentatii artistice vara. 3) Prezentare pe scena a unei opere dramatice; spectacol dramatic. ◊ De ~ care este destinat scenei; teatral. 4) Arta de a reprezenta pe scena opere dramatice; profesie de actor. 5) Ansamblu de opere dramatice (apartinand unui scriitor, unei scoli literare sau unei epoci); dramaturgie. 6) pop. Discutie aprinsa care atrage atentia celor din jur. ◊ A face (sau a juca) ~ a se preface. 7) Loc de desfasurare (a unei actiuni, a unui eveniment etc.). ◊ ~ de operatii (sau de razboi) zona in care are loc o actiune militara; camp de lupta. [Sil. tea-tru] /<lat. theatrum, ngr. theatron, fr. theatre, germ. Theater

literaTURA s.f. 1. Forma de creatie artistica in care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; arta a cuvantului. ◊ (Depr.) A face literatura = a parasi domeniul faptelor reale, a trece la exagerari, la inflorituri. 2. Totalitatea operelor literare ale unei epoci, ale unei tari etc. ♦ Tot ceea ce s-a scris referitor la o problema sau intr-un anumit domeniu; bibliografie. [Cf. fr. litterature, lat. literatura < littera – scriere].

literaTURA s. f. 1. arta, creatie artistica in care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; arta a cuvantului. ♦ (depr.) a face ~ = a parasi domeniul faptelor reale, a trece la exagerari. 2. totalitatea operelor literare ale unei epoci, unei tari, unui scriitor. ◊ tot ceea ce s-a scris referitor la o problema sau intr-un anumit domeniu; bibliografie. (< fr. litterature, lat. literatura)

POETIC, -A, poetici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care apartine poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2. Adj. Fig. Care poate inspira pe poeti, demn de a fi motiv de inspiratie; p. ext. impresionant, fermecator. 3. S. f. (Si adjectival, in sintagma arta poetica) Tratat despre creatia poetica; ansamblu de reguli pentru alcatuirea unei opere literare; ramura a teoriei literaturii care se ocupa de creatia poetica. 4. S. f. Ansamblu de forme si de principii poetice (1) caracteristice unei epoci sau unui curent literar; maniera poetica caracteristica unui poet. – Din ngr. poiitkos, poiitiki, lat. poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr. poetique.

POETICA s.f. 1. Ramura a teoriei literaturii care trateaza despre creatia poetica. ♦ Tratat despre creatia poetica. 2. Sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. Parte constitutiva a lingvisticii care se ocupa cu raporturile dintre functia poetica si celelalte functii ale limbajului. [< lat., it. poetica, cf. fr. poetique].

POETIC, -A I. adj. 1. propriu poeziei. 2. (fig.) demn a inspira un poet; (p. ext.) incantator, expresiv, plastic, sensibil, liric. II. s. n. categorie estetica desemnand genul poetic. III. s. f. 1. ramura a teoriei literaturii care trateaza despre creatia poetica. ◊ tratat despre creatia poetica. 2. sistem de principii poetice caracteristice unei epoci sau unui curent literar; fel de a scrie propriu unui poet. 3. parte a lingvisticii care se ocupa cu raporturile dintre functia poetica si celelalte functii ale limbajului. (< fr. poetique, lat. poeticus, it. poetico, gr. poietikos)

RISORGIMENTO, IL ~ („Renastere”), denumirea epocii din istoria Italiei, cuprinsa intre c. 1820 (inceputurile organizarii carbonarilor) si 1870 (incheierea procesului de unificare a Italiei, o data cu alipirea Romei la Regatul italian), caracterizata prin lupta pentru cucerirea independentei si pentru crearea statului italian unitar. Denumirea este extinsa si asupra miscarii literare si ideologice a epocii.

DAICHES [deiʃiz], David (1912-2005), critic si istoric literar englez. Monografii si studii de referinta consacrate literaturii contemporane („Noi valori literare“, „Romanul si lumea moderna“, „epoca contemporana in literatura britanica“) si opera de sinteza „Istoria critica a literaturii engleze“, apreciata pentru subtilitatea demersului critic.

CERCETARI LITERARE, publicatie de istorie literara a seminarului de istoria literaturii romane (epoca veche) de la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti. A aparut anual, cu intreruperi, intre 1934 si 1947, sub conducerea lui N. Cartojan.

COLORIT ~uri n. 1) Nuanta delicata si agreabila a culorilor. 2) Arta de folosire a culorilor. 3) Efect care rezulta din imbinarea armonioasa a culorilor unui tablou. 4) Totalitate de culori ale unui obiect sau tablou; cromatica. 5) fig. (despre stil, opere literare) Nuanta expresiva; varietate de imagini. ~ local. ~ al epocii. /<fr. coloris, it. colorito

NOAILLES [noai], Anne-Elisabeth, contesa Mathieu de (nascuta Brancoveanu) (1876-1933, n. Paris), scriitoare franceza de origine romana. Salonul ei literar a fost frecventat de mari personalitati ale epocii: Proust, Colette, P. Valery, Cocteau. Poeme simboliste dominate de bucuria dragostei, cultul pentru natura si de obsesia mortii („Inima nemarginita”, „Viii si mortii”, „Umbra zilelor”, „Fortele eterne”). Romane („Noua speranta”, „Chipul transfigurat”, „Dominatia”); eseuri. Memorialistica („Cartea vietii mele”). M. de onoare a Acad. Romane (1925).

POEZIE ~i f. 1) (in opozitie cu proza) Opera literara artistica scurta in versuri. 2) Totalitate a unor astfel de opere literare artistice (ale unui poet, ale unui popor, ale epocii etc.). ~a poetilor romani din sec.XIX. ◊ ~ populara (orala) creatie populara in versuri. ~ calendaristica ansamblu de poezii populare privind obiceiurile calendaristice. 3) fig. Ceea ce are caracter poetic, ce incanta; farmec; vraja. ~a vietii. [G.-D. poeziei; Sil. po-e-] /<fr. poesie

ARHITECTURA s.f. 1. Stiinta si arta de a proiecta si de a construi cladiri potrivit anumitor proportii si reguli, determinate de caracterul si de destinatia constructiilor. 2. Stilul, caracterul distinctiv al unei constructii sau al unei epoci. 3. (Fig.) Structura armonioasa (mai ales a unei opere literare). ♦ Alcatuire interna; constructie; constitutie. [Gen. -rii. / < lat. architectura, fr. architecture].

FRESCA ~ce f. 1) Pictura murala monumental-decorativa, executata pe tencuiala inca umeda. 2) fig. Opera literara vasta care prezinta un tablou de ansamblu al unei epoci sau al unei societati. [G.-D. frescei] /<fr. fresque

LITERATURA ~i f. 1) Creatie artistica al carei mijloc de exprimare este limba literara. ◊ ~ populara creatie artistica nascuta in sanul poporului si transmisa pe cale orala. ~ culta creatie literara a unor autori cunoscuti, transmisa prin scris. 2) Ansamblu de opere literare (ale unei tari, ale unui grup social, ale unei epoci etc.). 3) Ansamblu de lucrari scrise referitor la o anumita problema sau intr-un anumit domeniu. ~ politica. ~ stiintifica. [G.-D. literaturii] /<fr. litterature, lat. litteratura

GROTESC, -A I. adj. de un comic exagerat; caraghios, nenatural; ciudat, bizar. II. s. n. 1. categorie estetica reflectand realitatea, contrar sublimului, in forme fantastice, bizare, monstruoase. 2. gen de ornamentatie de origine romana, reintrodus in epoca Renasterii, din pictura sau sculptura decorativa cu figuri grotesti. 3. litera de tipar fara picioruse, din combinatii cu arce si segmente de dreapta. III. s. f. (teatru) gen de comedie. (< fr. grotesque, it. grottesco)

ORS Y ROVIRA, Eugenio d’ (1881-1954), eseist si critic de arta spaniol de limba catalana. Spirit clasic. Eseuri consacrate fenomenului plastic, pe care il inglobeaza de obicei dintr-o viziune mai ampla asupra istoriei culturii („Arta lui Goya”, „Trei ore in Muzeul Prado”, „Despre baroc”). Opera sa principala este „Glosari”, aparuta in mai multe serii, in care comenteaza politica si viata culturala din epoca sa, intr-un mod subtil si cu remarcabile calitati literare.

FRESCA, fresce, s. f. 1. Tehnica de a picta cu culori dizolvate in apa de var pe un zid cu tencuiala inca uda. ♦ Pictura murala decorativa, de dimensiuni mari, realizata prin aceasta tehnica. 2. Fig. Compozitie literara de dimensiuni mari, care infatiseaza tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societati etc. – Din fr. fresque.

CULOARE s. f. 1. senzatie, impresie produsa asupra ochiului omenesc de radiatiile luminoase de diferite frecvente; aspectul colorat al corpurilor. ♦ ~ calda = culoare aflata in prima jumatate a domeniului radiatiilor luminoase (spre infrarosu). ~ rece – culoare din cea de-a doua jumatate a domeniului radiatiilor luminoase (spre ultraviolet); ~ fundamentala = fiecare dintre culorile (rosu, galben, albastru) care nu pot fi obtinute prin amestecul altor culori; de ~ = (despre oameni) cu pigmentatie neagra, galbena etc. ◊ (fig.) opinia unei persoane, a unui ziar, a unui partid politic etc. 2. nuanta, ton. ◊ fel de a evoca, de a descrie plastic pe cineva sau ceva. ♦ ~ locala = reproducere exacta, intr-o opera literara, a fizionomiei sau a obiceiurilor unui popor, ale unei tari, epoci etc. 3. materie, substanta coloranta; vopsea. 4. fiecare dintre cele patru categorii de semne ale cartilor de joc (pica, trefla, caro si cupa). (< fr. couleur, lat. color)

FRESCA s. f. 1. tehnica de a picta cu culori dizolvate in apa de var pe o tencuiala inca umeda. ◊ pictura monumental-decorativa de dimensiuni mari, executata in aceasta tehnica. 2. (fig.) opera literara de evocare plastica, sugestiva, a oamenilor si a moravurilor unei epoci. (< fr. fresque)

PROZA f. 1) (in opozitie cu poezie) Creatie literara artistica realizata intr-un limbaj expresiv, dar nesupus regulilor de versificatie. 2) Totalitate a creatiilor literare de acest fel (ale unui scriitor, ale unui popor, ale unei epoci). ~a lui I. Druta. ~a secolului XIX. 3) Mod de exprimare caracteristic pentru acest gen de creatie. 4) fig. Fapt care este obisnuit, cotidian. ◊ ~a vietii ansamblul preocuparilor si grijilor banale din viata de toate zilele. /<fr. prose, lat. prosa

CURENT s.n. Ansamblu de idei, de opinii (politice, stiintifice, artistice etc.) adoptate la un moment dat de un numar mare de oameni. ◊ Curent literar = miscare literara de o anumita amploare, care constituie o rezultanta generala a tendintelor unei anumite epoci. [< fr. courant].

LOCALIZA, localizez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) limita, a (se) restrange la un anumit spatiu, la un anumit loc. ♦ Tranz. A determina in spatiu sau in timp un fapt, o actiune etc. 2. Tranz. (Cu privire la opere literare) A da un caracter local, a adapta la conditiile specifice, istorice, sociale etc. ale unei epoci, ale unei regiuni etc. – Din fr. localiser.

RAPEANU, Valeriu (n. 1931, Ploiestiori, jud. Prahova), istoric si critic literar roman. Prof. univ. la Bucuresti. Director al Editurii „Mihai Eminescu” (1972-1990). Monografii („George Mihail Zamfirescu”, „Vlahuta si epoca sa”, „I.G. Duca”, „George Enescu”). Studii si eseuri pe teme diverse („Cultura si istorie”, „Memoria si fetele timpului”); eseuri critice („N. Iorga”, „Gh. I. Bratianu”); editii (Vlahuta, Iorga).

CRONICA s. f. 1. scriere in care sunt consemnate strict cronologic evenimente din viata unui popor; letopiset, anale. ◊ (p. ext.) gen de roman conceput ca un document de epoca, in sensul de istorie a moravurilor, de obicei contemporane autorului. 2. articol de ziar sau de revista care comenteaza evenimentele la ordinea zilei. ♦ ~ literara = analiza a fenomenului literar in care se exprima judecati de valoare. 3. comentariu rautacios in legatura cu viata cuiva. (< fr. chronique, lat. chronica)

CORPUS s.n. (Poligr.) Corp de litera de 10 puncte tipografice; garmond. 2. (Liv.) Culegere de documente, de fragmente din mai multi autori etc. cu privire la un subiect sau la o epoca. [Pl. -suri. / < lat., fr. corpus].

CANON, canoane, s. n. 1. Regula, dogma bisericeasca; tipici. ♦ Norma, regula de conduita. ♦ Lista de texte sacre care se bucura de autoritate deplina in cadrul unei religii. 2. Pedeapsa data de biserica la calcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferinta, chin. 3. Nume dat cartilor Vechiului si Noului Testament. 4. Regula care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regula rigida, formalista. 5. Compozitie muzicala in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa impreuna aceeasi melodie. ♦ Cantare bisericeasca; p. ext. cantec; glas. 6. litera de tipar, avand corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipareau in trecut cartile canonice. – Din sl. kanonu, fr. canon, germ. Kanon.

STIL s.n. I. 1. Instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. 2. Partea pistilului care se afla deasupra ovarului si poarta stigmatul. II. 1. Totalitatea procedeelor proprii de exprimare prin mijloacele limbii literare a unui continut concret; mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen etc. 2. Mod de exprimare a gandirii specific unei arte sau unui artist, curentelor, epocilor sau scolilor artistice nationale. ◊ Figura de stil = v. figura (4) [in DEX ´98, DN]. 3. Mod, fel, maniera de a fi, de a purta etc. ◊ Stil de munca = fel de a concepe munca si de a munci. [Pl. -luri, -le. / < fr. style, it. stile, cf. lat. stylus, gr. stylos – stilet].

CANON s.n. 1. (Arte) Regula care facea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii intr-o anumita epoca; regula rigida, obligatorie. ♦ Proportie care exista intre diferitele parti ale corpului omenesc. 2. Compozitie muzicala polifonica in care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa fiecare aceeasi melodie. 3. Caracter de litera de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regula].

STIL¹ s. n. I. 1. totalitatea particularitatilor caracteristice unei structuri, civilizatii, epoci, activitati etc. 2. conceptie si mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei scoli artistice nationale etc. 3. totalitatea particularitatilor lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui continut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ functional = varietate a limbii literare, intr-un anumit domeniu de activitate. ◊ maniera, mod personal in care un scriitor, un compozitor utilizeaza mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a actiona. ♦ in ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele doua sisteme de calendar; iulian si gregorian. III. instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflata deasupra ovarului, care poarta stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)

BASARABI, cultura din prima epoca a fierului (sec. 9-6 i. Hr.), raspindita pe cea mai mare parte a terit. Romaniei, denumita astfel dupa satul B. apartinind orasului Calafat (jud. Dolj). Se caracterizeaza prin folosirea curenta a fierului in confectionarea armelor, uneltelor si podoabelor. Cultura B. reflecta unitatea etno-culturala a populatiei nord-tracice anterior mentionarii in izvoarele literare antice.

LIRIC, -A I. adj. 1. (despre poezii) care exprima direct sentimente si emotii in legatura cu realitatea. ♦ gen ~ = gen literar cuprinzand opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor si emotiilor poetului. ♦ (fig.) sentimental, sensibil. 2. (despre poeti; si s.) care scrie poezii lirice (1). 3. referitor la muzica de opera. ♦ (despre voce) caracterizata prin sonoritate dulce, lipsita de incordare, prin mobilitate. II. s. f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirica, genul liric. (< fr. lyrique, lat. lyricus)