ANTICHITATE s.f. 1. Epoca indepartata a istoriei in care s-au dezvoltat vechile civilizatii, in special cele greco-romane. ♦ Vechime. 2. Obiect, monument vechi ramas dintr-o epoca istorica indepartata. [Var. anticvitate s.f. / cf. fr. antiquite, it. antichita, lat. antiquitas].

SECOL s. n. 1. interval de timp de o suta de ani; veac. ◊ (fam.) perioada de timp foarte lunga; (p. ext.) vesnicie. 2. epoca istorica dominata de un eveniment de seama, de o personalitate exceptionala. (< lat. saeculum, it. secolo)

SECOL, secole, s. n. 1. Interval de timp de o suta de ani (socotit de la unitate pana la completarea sutei inclusiv); rastimp de o suta de ani (socotit de la orice data); veac. ♦ Fig. Vesnicie. ♦ (La pl.) Timpul considerat in desfasurarea lui; p. ext. generatiile contemporane acestor etape de desfasurare. 2. epoca istorica dominata de un eveniment sau de o personalitate exceptionala. Secolul lui Pericle. 3. (Inv.; in sintagma) Secolul de mijloc = evul mediu. [Pl. si: (inv., m.) secoli. – Var.: (inv.) secul s. m.] – Din lat. saeculum, it. secolo.

RENASTERE ~i f. 1) v. A RENASTE. 2) (in Europa occidentala si centrala din sec. XIV-XVI) Miscare social-politica si culturala, determinata de lupta burgheziei impotriva feudalismului si caracterizata prin promovarea unei conceptii optimiste despre demnitatea si maretia omului, prin inflorirea stiintelor si artelor si prin interes sporit pentru cultura antica. 3) epoca istorica care include aceasta perioada de timp. [G.-D. renasterii] /v. a renaste

TIMP¹ ~uri n. 1) filoz. Categorie filozofica care desemneaza durata, succesiunea si simultaneitatea proceselor. 2) Interval dintre doua momente masurat in secunde, minute, ore, zile, saptamani, luni, ani, decenii, secole, milenii, perioade, ere. 3) Perioada cat dureaza ceva; durata; vreme. ◊ Catva ~ o perioada scurta. Tot ~ul mereu; intruna. Cu ~ul cu incetul; treptat. In acelasi ~ concomitent; simultan. 4) pop. Moment oportun; imprejurare potrivita pentru o actiune; prilej; ocazie. La ~. ◊ (Toate) la ~ul lor (toate) la momentul potrivit. 5) Perioada determinata istoric; epoca. ◊ Pe ~uri demult; candva. 6) Stare meteorologica intr-o perioada data (intr-o anumita regiune); vreme. ~ ploios. 7) lingv. Categorie gramaticala specifica verbului, prin care se exprima momentul in care are loc actiunea. /<lat. tempus, ~oris

VARSTA¹ ~e f. 1) Durata de timp socotita de la nasterea unei fiinte pana la un anumit moment din viata ei; etate. ◊ In ~ batran. Intre doua ~e nici tanar, nici batran. In floarea ~ei tanar. 2) Numar de ani care se cer pentru ca o persoana sa fie supusa unor obligatii sau sa se bucure de anumite drepturi. ~ scolara. ~ de recrutare. 3) Fiecare dintre perioadele determinate istoric; epoca; ev. [G.-D. varstei; Sil. var-sta] /<sl. vrusta

SECOL s.n. 1. Interval de timp de o suta de ani; veac. ♦ (Fig.) Perioada de timp care pare a fi foarte lunga; vesnicie. 2. epoca istorica dominata de un eveniment de seama, de o personalitate exceptionala. [Pl. -le, (s.m.) -li. / < lat. saeculum, cf. it. secolo].

CRONOLOGIE ~i f. 1) Disciplina auxiliara a istoriei care are ca obiect de studiu stabilirea epocilor, datelor istorice si succesiunea lor in timp. 2) Succesiune in timp a evenimentelor. 3) Tabel, lista care cuprinde o astfel de succesiune. [Art. cronologia; G.-D. cronologiei; Sil. -gi-e] /<fr. chronologie

ERA s.f. 1. epoca, perioada istorica marcata de un eveniment deosebit, de la care se incepe numaratoarea anilor. ♦ epoca de la care incepe o noua ordine a lucrurilor. 2. Fiecare dintre marile diviziuni ale timpurilor geologice. [< fr. ere, it. era, cf. lat. aera – epoca].

BEDA VENERABILUL (672/673-735), istoric si teolog englez. Autor a numeroase scrieri, dintre care cea mai valoroasa este „Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum”, importanta sursa istorica a epocii.

ISTORIOGRAFIE s. f. 1. stiinta auxiliara a istoriei care studiaza dezvoltarea cunostintelor, perfectionarea metodelor de cercetare, scrierile istorice, stiinta istoriei (2). 2. totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumita tara sau epoca; totalitatea lucrarilor istorice referitoare la o problema. (< fr. historiographie)

CRONOLOGIE s.f. Indicare a unor fapte in ordine cronologica; sistem de socotire a anilor. ♦ Disciplina care se ocupa cu stabilirea epocilor si a datelor istorice. ♦ Lista cuprinzand o succesiune cronologica. [Gen. -iei. / < fr. chronologie, cf. gr. chronos – timp, logos – studiu].

LOCALIZA, localizez, vb. I. 1. Tranz. si refl. A (se) limita, a (se) restrange la un anumit spatiu, la un anumit loc. ♦ Tranz. A determina in spatiu sau in timp un fapt, o actiune etc. 2. Tranz. (Cu privire la opere literare) A da un caracter local, a adapta la conditiile specifice, istorice, sociale etc. ale unei epoci, ale unei regiuni etc. – Din fr. localiser.

PROZOPOGRAFIE s. f. 1. intocmirea de liste, lucrari, repertorii privitoare la personajele istorice de seama dintr-o epoca data. 2. figura de compozitie, descrierea trasaturilor exterioare, a tinutei unui om sau animal. (< fr. prosopographie)

ISTORIOGRAF, istoriografi, s. m. Persoana insarcinata, in trecut, in mod oficial, sa scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; p. ext. istoric. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. historiographe, lat. historiographus.

ISTORIOGRAF s.m. Persoana insarcinata oficial sa scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; (p. ext.) istoric. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiographe, lat. historiographus, cf. gr. historia – istorie, graphein – a scrie].

ISTORIOGRAF s. m. autor, scriitor insarcinat oficial sa scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; (p. ext.) istoric (III). (< fr. historiographe, lat. historiographus)

epoca ~ci f. 1) Perioada de timp din dezvoltarea istorica a omenirii sau a universului, marcata de anumite evenimente importante sau caracterizata printr-o anumita stare de lucruri; era. ~ca bronzului. 2) Timp marcat de un anumit eveniment sau de anumite fenomene caracteristice, care se repeta cu regularitate. 3) Subdiviziune a timpului geologic, mai mica decat perioada din care consta istoria Pamantului. [G.-D. epocii] /<fr. epoque

CRONOLOGIE, cronologii, s. f. Disciplina auxiliara a istoriei, care se ocupa cu stabilirea epocilor si a datelor; succesiune in timp a evenimentelor (istorice); sistem adoptat pentru socotirea anilor. ♦ Lista care cuprinde o succesiune cronologica. – Din fr. chronologie.

VEXILOGIE s.f. Disciplina istorica avand ca obiect de studiu steagurile din diferite epoci si tari. [Gen. -iei. / < fr. vexilogie, cf. lat. vexillum – vexil, gr. logos – studiu].

ISTORIOGRAFIE s.f. Disciplina care studiaza scrierile istoriografice; stiinta istoriei (2) [in DN]; (p. ext.) totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumita tara sau dintr-o anumita epoca. ◊ Istoriografie literara = totalitatea lucrarilor stiintifice avand ca obiect studiul istoriei unei literaturi. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiographie].

CRONOLOGIE s. f. 1. disciplina auxiliara a istoriei care se ocupa cu stabilirea epocilor si a datelor. (p. ext.) succesiune in timp a evenimentelor istorice. ◊ sistem de socotire a anilor. 2. lista cu o succesiune cronologica. (< fr. chronologie)

POPOVICI, Dumitru (1902-1952, n. Daneasa, jud. Olt), istoric literar roman. Prof. univ. la Cluj. Cercetari comparatiste consacrate unor epoci literare („La litterature roumaine a l’epoque des lumieres”, „Romantismul romanesc”) sau unor scriitori reprezentativi („Ideologia literara a lui I. Heliade Radulescu”, „Poezia lui Mihai Eminescu”). Editii critice.

BURCKHARDT , Jacob (1818-1897), scriitor si istoric elvatian de limba germana. Lucrari de istorie a artei si civilizatiilor („epoca lui Constantin cel Mare”, „Civilizatia Renasterii in Italia”, „Istoria civilizatiei grecesti”).

ERA s. f. 1. perioada istorica marcata de un eveniment deosebit, de la care se incepe numaratoarea anilor. ◊ epoca de la care incepe o noua ordine a lucrurilor. 2. (geol.) fiecare dintre marile diviziuni ale istoriei Pamantului. (< fr. ere, lat. aera)

ARHEOLOGIE s.f. Stiinta care se ocupa cu studiul trecutului istoric al societatii omenesti, al stadiului la care a ajuns societatea omeneasca in diverse epoci, pe baza monumentelor, a obiectelor de arta etc., apartinand diferitelor culturi materiale din antichitate, din evul mediu etc., descoperite prin sapaturi. [Pron. -he-o-, gen. -iei. / < fr. archeologie, cf. gr. archaios – vechi, logos – studiu].

BRAUDEL [brodel], Fernand (1902-1985), istoric francez. Prof. la College de France. Unul dintre fruntasii scolii istorice grupate in jurul revistei „Annales”. Adept al istoriei „globale” („Mediterana si lumea mediterana in epoca lui Filip II”, „Civilizatia materiala, economie si capitalism, sec. XV-XVIII”, „Identitatea Frantei”).

ANTICHITATE, (2) antichitati, s. f. 1. epoca civilizatiei vechi, in special a celei greco-romane. ♦ Vechime. 2. Obiect antic, monument vechi, ramasita istorica. [Var.: (inv.) anticitate s. f.] – Fr. antiquite (lat. lit. antiquitas, -atis).

NESTOR, Ion (1905-1974, n. Focsani), istoric si arheolog roman. M. coresp. al Acad. (1955), prof. univ. la Bucuresti. Contributii privind istoria Comunei primitive si epoca migratiei popoarelor („Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumanien”, „Les donnees archeologiques et le probleme de la formation du peuple roumain”). A efectuat sapaturi arheologice la Sarata-Monteoru, Brateiu, Dridu si Suceava care au scos la iveala materiale importante pentru istoria poporului roman.

DAICHES [deiʃiz], David (1912-2005), critic si istoric literar englez. Monografii si studii de referinta consacrate literaturii contemporane („Noi valori literare“, „Romanul si lumea moderna“, „epoca contemporana in literatura britanica“) si opera de sinteza „Istoria critica a literaturii engleze“, apreciata pentru subtilitatea demersului critic.

ERA ~e f. 1) Perioada de timp indelungata care porneste de la un anumit eveniment sau fapt, constituind punctul de la care incepe numaratoarea anilor. 2) Perioada de timp din dezvoltarea istorica a omenirii sau a universului, marcata de anumite evenimente importante sau caracterizata printr-o anumita stare de lucruri; epoca. 3) Subdiviziune a timpului geologic din care consta istoria Pamantului. [G.-D. erei] /<fr. ere, lat. aera

INALCIK, Halil (n. 1916-1918), istoric turc. Prof. univ. la Ankara si Chicago. Specialist in istoria medievala si moderna a Imperiului Otoman („Imperiul Otoman. epoca clasica 1300-1600”, „Evul Mediu si Balcanii sub Imperiul Otoman. Eseuri despre economie si societate”).

ERA, ere, s. f. 1. Perioada istorica ce incepe cu data unui anumit eveniment sau fapt, real sau legendar, de la care se porneste numaratoarea anilor. 2. epoca (1). 3. Cea mai mare subdiviziune a timpului geologic. – Din fr. ere, lat. aera.

ANTICHITATE, (2) antichitati, s. f. 1. epoca a civilizatiei vechi, in special a celei greco-romane; vechime. 2. (Mai ales la pl.) Obiect antic, monument vechi, ramasita istorica. [Var.: (inv.) anticitate s. f.] – Din fr. antiquite, lat. antiquitas, -atis.

ARGAN Giulio Carlo (1909-1992), istoric, eseist si critic de arta italian. Prof. univ. la Roma. Abordeaza fenomenul artistic prin prisma climatului de idei al epocii („Arhitectura preromanica si romanica in Italia”, „Henry Moore”, „Cadere si salvare in arta moderna”).

RAPEANU, Valeriu (n. 1931, Ploiestiori, jud. Prahova), istoric si critic literar roman. Prof. univ. la Bucuresti. Director al Editurii „Mihai Eminescu” (1972-1990). Monografii („George Mihail Zamfirescu”, „Vlahuta si epoca sa”, „I.G. Duca”, „George Enescu”). Studii si eseuri pe teme diverse („Cultura si istorie”, „Memoria si fetele timpului”); eseuri critice („N. Iorga”, „Gh. I. Bratianu”); editii (Vlahuta, Iorga).

BOGDAN, Radu George (n. 1920, Galati), istoric si critic de arta roman. Cronici, eseuri, studii, monografii („Theodor Aman”, „Reverii lucide”). Autor al monumentalei lucrari „Andreescu” (I. Artistul in epoca, II. Posteritatea critica). Contributii fundamentale la exegeza lui N. Grigorescu.

RAGGHIANTI, Carlo Ludovico (1910-1987), critic si istoric de arta italian. Unul dintre fondatorii revistei „Critica de arta”. Influentat de Croce, sustine rolul intuitiei in creatie („Caracteristicile si critica de arta in epoca baroca”, „Mondrian si arta secolului XX”).

ECONOMIE s.f. 1. Totalitatea relatiilor de productie dintre oameni care alcatuiesc baza societatii intr-o anumita epoca. ◊ Economie nationala = totalitatea ramurilor de productie si de munca ale unei tari; economie politica = stiinta care studiaza dezvoltarea relatiilor sociale de productie in interconditionarea lor cu fortele de productie, legile productiei sociale, repartitiei si schimbului bunurilor materiale, specifice diferitelor oranduiri sociale in succesiunea lor istorica. 2. Chibzuinta, cumpatare (in cheltuieli, in folosirea banilor, a materialelor etc.). 3. (La pl.) Rezerva de bani; bani agonisiti. 4. Alcatuire, compozitie a planului unei lucrari, a tratarii unei chestiuni etc. [Gen. -iei. / cf. fr. economie, it. economia, lat. oeconomia, gr. oikonomia – gospodarire].