PRAPAD, prapaduri, s. n. 1. Dezlantuire de forte, provocata de fiinte sau de elementele naturii, care pricinuieste mari distrugeri de bunuri sau de vieti omenesti; urgie, ruina, dezastru. ◊ Expr. Prapadul pamantului (sau Domnului, lui Dumnezeu), se spune despre o nenorocire ingrozitoare, despre ceva insuportabil, coplesitor. 2. Cantitate foarte mare, enorma; multime imensa; puhoi. – Din prapadi (derivat regresiv).

TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, ca pestele, ca pamantul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate). A sta in nemiscare. 2. A inceta sa vorbeasca, a se intrerupe din vorba. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viata, durerile tacand (EFTIMIU). ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.

TACEA, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abtine sa vorbeasca. ◊ Loc. adv. Pe tacute = in tacere, in ascuns. ◊ Expr. A tacea chitic (sau molcom, malc, ca pestele, ca pamantul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tacea ca porcul in papusoi (sau in cucuruz) = a tacea spre a nu se da de gol. Tac ma cheama = nu spun o vorba. Tace si face, se spune despre cineva care actioneaza fara vorba multa sau despre cineva care unelteste in ascuns ceva rau. Tace si coace, se zice despre cineva care planuieste in ascuns o razbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii si despre lucruri personificate) A sta in nemiscare, a nu se face auzit. 2. A inceta sa vorbeasca, sa planga, a se intrerupe din vorba; a amuti. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arata bucuria sau neincrederea in cuvintele cuiva. Taca-ti gura sau taci din gura! = nu mai vorbi! ispraveste! 3. A nu raspunde, a nu riposta. 4. A tainui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-si exprima fatis parerea. – Lat. tacere.

FURIOS, -OASA adj. Stapanit de furie, manios. ♦ adv. Cu furie. ♦ (Despre elementele naturii) Violent, puternic. [Pron. -ri-os. / cf. lat. furiosus, fr. furieux].

FURIOS, -OASA adj. stapanit de furie, manios. ◊ (adv.) cu furie. ◊ (despre elementele naturii) violent. (< fr. furieux, lat. furiosus)

PERSONIFICARE s.f. 1. Faptul de a personifica; personificatie. ♦ Figura de stil prin care se atribuie fiintelor necuvantatoare, lucrurilor, elementelor naturii si chiar unor idei abstracte insusiri si manifestari ale omului. V. prozopopee. 2. Intruchipare, incarnare. [< personifica].

PERSONIFICARE s. f. 1. faptul de a personifica; personificatie. ◊ figura de stil prin care se atribuie fiintelor necuvantatoare, lucrurilor, elementelor naturii, chiar unor idei abstracte insusiri omenesti. 2. intruchipare. (< personifica)

CARTARE, cartari, s. f. 1. Actiunea de a carta si rezultatul ei. 2. Urmarire pe teren si transpunere, prin semne si prin culori conventionale, pe harti topografice, a raspandirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci, formatiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.

GEAMAT, gemete, s. n. Sunete nearticulate scoase de o fiinta care simte o durere (fizica sau morala). ♦ Fig. Freamat, murmur, vuiet (al unor elemente ale naturii). [Var.: gemat, gemet s. n.] – Lat. gemitus.

GEME, gem, vb. III. Intranz. 1. (Despre fiinte) A scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri (fizice sau morale). ♦ Fig. (Despre elemente ale naturii) A fremata, a murmura, a vui. 2. Fig. A fi plin, incarcat peste masura. – Lat. gemere.

URLET, urlete, s. n. 1. Strigat puternic si prelung scos de oameni sau de animale. ♦ Vorba cu tonul foarte ridicat; strigat. ♦ Plans cu hohote, violent si zgomotos. ♦ Executare a unui cantec cu tonul foarte ridicat (si in mod neplacut pentru auz). ♦ Fig. Clocot, freamat. 2. Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, de arme de foc etc.; vuiet. – Urla + suf. -et.

SAPA, sap, vb. I. Tranz. 1. A lucra, a faramita cu sapa¹ (sau cu cazmaua) pamantul (pentru a insamanta, a prasi etc.). 2. A face cu sapa¹ (sau cu alt instrument) o adancitura, o groapa, un sant in pamant. 3. A scoate cu sapa¹ ceva din pamant. 4. A scobi, a taia in piatra sau in lemn pentru a da materialului o anumita forma sau pentru a grava. ♦ Tranz. si refl. Fig. A lasa sau a ramane o urma adanca; a (se) intipari, a (se) imprima. 5. (Despre ape, ploi si alte elemente ale naturii) A roade, a manca, a macina (surpand); a ruina, a darama, a nimici. ♦ Tranz. si refl. recipr. Fig. A unelti impotriva cuiva sau unul impotriva altuia, a incerca sa(-si) faca rau. – Lat. sappare.

PANPSIHISM s. n. Conceptie potrivit careia toate elementele din natura ar fi inzestrate cu psihic. – Din fr. panpsychisme.

FURIOS, -OASA, furiosi, -oase, adj. (Despre oameni si animale si despre manifestarile lor) Cuprins de furie, manios. ♦ (Adverbial) Cu furie. ♦ (Despre elemente ale naturii) Violent, puternic, naprasnic. [Pr.: -ri-os] – Din fr. furieux, lat. furiosus.

DESPRIMAVARA, pers. 3 desprimavareaza, vb. I. Refl. 1. A veni primavara, a se face primavara. 2. (Rar; despre elemente din natura) A lua aspect de primavara. – Des¹- + primavara.

DESPRIMAVARAT, -A, desprimavarati, -te, adj. (Rar; despre elemente din natura) Care are aspect de primavara (timpurie). – V. desprimavara.

COMPOZIT¹ ~ta (~ti, ~te) Care consta din elemente de natura diferita. /<fr. compo-sites, lat. compositus

ETEROGEN ~a (~i, ~e) 1) Care este de natura sau de origine diferita; felurit; divers. 2) Care consta din elemente de natura sau de origine diferita; pestrit; amestecat. 3) lingv. (despre nume) Care are forme diferite de gen la singular si la plural. /<fr. heterogene

FOND ~uri n. 1) Parte interioara de baza, care poate fi sesizata cu ajutorul ratiunii. 2) Plan uniform al unui tablou sau al unei tesaturi pe care sunt imprimate motivele sau desenele; culoare de baza. 3) Baza sensibila care pune in valoare senzatiile de alta natura. ~ sonor. 4) element de baza, esential sau permanent. ◊ ~ul lexical de baza al unei limbi partea esentiala, stabila a lexicului, denumind notiuni fundamentale, cu o mare frecventa in uz. In ~ de fapt, in realitate. 5) Ansamblu de mijloace financiare si materiale cu o anumita distributie. 6) Ansamblu de valori esentiale, apartinand unui domeniu. ~ de carti. 7) Institutie menita sa acorde asistenta materiala sau sprijin social-cultural. ~ul literar. 8) Proba sportiva pe distanta mare. /<fr. fond

MIXT mixta (micsti, mixte) Care este format din mai multe elemente de natura diferita; constituit din elemente eterogene; amestecat; combinat. ◊ Numar ~ numar care consta din numere intregi si din fractii ordinare. /<fr. mixte, lat. mixtus, ~a, ~um

PESTRIT ~a (~i, ~e) 1) Care are pete mici de diferite culori. 2) Care consta din elemente de natura sau de origine diferita; amestecat; eterogen. 3) pop. fam. Care nu este sincer; prefacut; fatarnic; ipocrit. ◊ A fi cu matele ~e (sau ~ la mate) a) a fi rau la inima; lipsit de mila; hain; b) a fi foarte zgarcit. /<sl. pistri

FORTA s.f. I. 1. Putere, tarie, vigoare. ◊ Tur de forta = actiune care cere multa putere, indemanare si energie; forta de munca = capacitatea de munca a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice si intelectuale datorita carora el este in stare sa produca bunuri materiale; forta de productie = categorie economica, desemnand una din laturile modului de productie, cuprinzand totalitatea mijloacelor de productie si a fortelor de productie, privite in unitatea si in interactiunea lor dialectica. ♦ Energie morala. ♦ Aptitudine, capacitate. 2. Forte armate = armata, unitati militare. II. Energie, putere naturala, element al naturii. ♦ Cauza care scoate un corp din starea de repaus sau de miscare sau care schimba directia si viteza miscarii. III. Constrangere, violenta. ◊ (Caz de) forta majora = situatie in care cineva nu poate actiona dupa vointa din cauza unor imprejurari care il domina. [Pl. -te. / < fr. force].

PANPSIHISM s.n. Conceptie idealista potrivit careia toate elementele din natura ar fi insufletite si inzestrate cu psihic. [< fr. panpsychisme, cf. gr. pas – tot, psyche – suflet].

EPILOGISM s. n. rationament prin care se trage concluzia asupra existentei sau naturii unui element necunoscut, pe baza existentei sau naturii unui element cunoscut; calcul, reflectie, examen. (< fr. epilogisme, gr. epilogismos)

ETEROGEN, -A adj. compus din elemente de natura, de origine diferita. (< fr. heterogene)

FORTA s. f. 1. putere fizica, tarie, vigoare. ♦ tur de ~ = actiune care cere multa putere, indemanare si energie; ~ de munca = capacitatea de munca a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice si intelectuale datorita carora el este in stare sa produca bunuri materiale; ~ de productie = categorie economica desemnand una din laturile modului de productie, care include mijloacele de productie si forta de munca atrase in procesul de productie. ◊ energie morala. ◊ aptitudine, capacitate. 2. ~ e armate = armata, unitati militare. 3. energie, putere naturala, element al naturii. 4. (fiz.) cauza care scoate, un corp din starea de repaus sau de miscare sau care schimba directia si viteza miscarii. ♦ ~ de tractiune = forta exercitata de un vehicul motor asupra unei masini sau a unui vehicul pe care il remorcheaza. 5. putere de constrangere, violenta. ♦ caz de ~ majora = situatie in care cineva nu poate actiona dupa vointa din cauza unor imprejurari care il domina; prin ~ a imprejurarilor = constrans de imprejurari. (< fr. force, it. forza)

GRUPA s. f. 1. mic colectiv de oameni subordonati unor forme organizatorice mai largi. ◊ (mil.) cea mai mica subunitate de instructie si lupta. ◊ unitate administrativa dintr-o intreprindere sau institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. subdiviziune in stiintele naturii, din elemente care prezinta caractere comune. ◊ (chim.) fiecare dintre cele noua subimpartiri ale sistemului periodic, cuprinzand elemente cu proprietati asemanatoare. ♦ ~ sangvina = fiecare dintre cele patru categorii in care se poate clasifica sangele, dupa insusirile antigenice conditionate genetic. 3. subdiviziune in cadrul sistemului morfologic cuprinzand elemente cu trasaturi comune. 4. totalitatea depozitelor sedimentare formate in timpul unei ere geologice. (< fr. groupe)

PANPSIHISM s. n. conceptie idealista potrivit careia toate elementele din natura ar fi insufletite si inzestrate cu psihic. (< fr. panpsychisme)

BIODEGRADARE (‹ bio + degradare) s. f. Proces de descompunere a substantelor organice de catre enzimele produse de organisme vii, in special bacterii si ciuperci microscopice. Prin b. se asigura ciclul elementelor in natura. Exista si substante care nu se supun acestui proces (recalcitranta moleculara).

BANTUI, bantui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un element al naturii, o calamitate etc.; fig. despre griji, necazuri; la pers. 3) A se abate cu furie, aducand pagube, a face ravagii. ♦ Tranz. Viscolul bantuie satele. 2. Tranz. (Inv., despre oameni) A pustii, a devasta; fig. a asupri, a oprima. – Magh. bantani.

CARTARE (‹ carta) s. f.1. Totalitatea operatiunilor de urmarire si delimitare in teren si de transpunere, prin semne si culori conventionale, pe harti topografice sau fotograme a raspandirii si a caracterelor diferitelor elemente din natura (roci si formatiuni geologice, forme de relief, ape subterane, soluri, plante, animale etc.). 2. Operatie de repartizare, grupare (la posta) a scrisorilor dupa adresele destinatarilor. ♦ Cartarea vagoanelor = distribuirea vagoanelor in depou sau intr-un atelier de cale ferata, gruparea lor pe liniile de descarcare si trecerea lor intr-o schema pentru a fi identificate rapid.

SILICIU (‹ fr. {i}; {s} lat. silex, silicis „cremene”) s. n. element chimic (Si; nr. at. 14, m. at. 28,086), semimetal din grupa carbonului. Este cel mai raspandit element din natura dupa oxigen (constituind 26,7% din masa scoartei terestre); se gaseste numai combinat, ca silice si silicati. Se prezinta cristalizat in sistemul cubic si in stare amorfa. Se obtine prin aluminotermie sau prin reducerea silicei cu carbune in cuptorul electric. Este putin reactiv din punct de vedere chimic. Se intrebuinteaza ca agent de reducere in metalurgie, la prepararea ferosiliciului si la fabricarea dispozitivelor semiconductoare. A fost descoperit (1823) de J.J. Berzelius.

AUGMENTA, augmentez, vb. I. Tranz. A mari, a spori ceva (prin adaugarea unor elemente de aceeasi natura). – Din fr. augmenter, lat. augmentare.

MIXT, -A, micsti, mixte, adj., s. f. pl. 1. Adj. Alcatuit din elemente deosebite (ca natura, origine, functie etc.); ◊ Scoala mixta = scoala in care invata elevi de ambele sexe. Cor mixt = cor compus din voci barbatesti si voci femeiesti. Tren mixt = tren compus din vagoane de calatori si vagoane de marfa. Numar mixt = numar compus din numere intregi si din fractii ordinare. 2. S. f. pl. Produse miniere naturale constituite din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfaramate in vederea separarii substantelor utile. – Din fr. mixte, lat. mixtus, -a, -um.

CONEXIUNE ~i f. 1) Reuniune de obiecte sau de fenomene de aceeasi natura; alaturare de elemente apropiate. 2) fiz. Legatura intre conducte electrice. [G.-D. conexiunii; Sil. -xi-u-] /<fr. connexion, lat. connexio, ~onis

SELECTIV ~a (~i, ~e) 1) Care se efectueaza prin selectie. 2) (despre sisteme tehnice) Care poate realiza o selectie intre mai multe elemente de aceeasi natura. /<fr. selectif

SFANT¹ ~a (sfinti, sfinte) 1) Care inspira sentimente luminoase si inaltatoare; demn de veneratie absoluta; sacru. ~a libertate. 2) Care este exceptional de important. Datorie ~a 3) (despre unele elemente, fenomene din natura) Care se crede ca ar avea proprietati datatoare de viata. ~ul soare. ~ul pamant. 4) (despre persoane) Care duce o viata extrem de curata din punct de vedere moral. 5) (in conceptiile religioase) Care poseda har divin. Apa ~a. /<sl. sventu

GRUPA s.f. 1. Mic colectiv de oameni subordonati unor forme organizatorice mai largi. ♦ (Mil.) Cea mai mica subunitate de instructie si de lupta. ♦ Unitate administrativa dintr-o intreprindere sau institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. Subdiviziune in stiintele naturii alcatuita din elemente care prezinta caractere comune. ♦ (Chim.) Fiecare dintre cele noua subimpartiri ale sistemului periodic, cuprinzand elemente cu proprietati asemanatoare. ◊ Grupa sanguina = fiecare dintre cele patru categorii in care se poate clasifica sangele. [< fr. groupe].

STILIZA vb. I. tr. 1. A da (unui text) o forma literara. 2. (Arte) A reprezenta simplificat un obiect din natura, cu pastrarea elementelor esentiale. 3. A prelucra, prin utilizarea elementelor esentiale, un motiv de arta populara intr-o creatie personala. [Cf. fr. styliser].

CIUPERCA (‹ bg.) s. f. 1. (La pl.) Increngatura de talofite lipsite de clorofila, heterotrofe (saprofite sau parazitare) uni- sau pluricelulare, care se reproduc prin spori si au ca aparat vegetativ un tal. Se cunosc c. 10.000 de specii. Au importanta in circuitul elementelor minerale in natura, in fermentatii (drojdia de bere); unele sint comestibile (zbirciogul, hribul) altele sint otravitoare (palaria-sarpelui); din ele se extrag antibiotice (penicilina din Penicillium), iar altele (parazite) produc pagube importante in agricultura (malura, taciunele). Multe dintre ele produc micoze la om. Sin. fungi. 2. Obiect de lemn, de forma unei ciuperci (1), pe care se intinde ciorapul cind se cirpeste. 3. Ciuperca sinei = partea superioara, ingrosata, a unei sine de cale ferata pe care ruleaza rotile. 4. C. eoliana = forma de relief eolian rezultata in urma procesului de coraziune. (ex.: Babele din masivul Bucegi, Tigaile din masivul Ciucas s.a.).

DOMOLI, domolesc, vb. IV. 1. Tranz. si refl. A face sa se miste sau a se misca mai incet. ♦ Tranz. A infrana, a struni un animal. 2. Refl. (Despre elemente sau fenomene ale naturii) A se linisti, a se potoli, a scadea in intensitate. 3. Tranz. si refl. A (se) calma, a (se) imblanzi, a (se) tempera. 4. Refl. (Despre pante, dealuri etc.) A deveni mai putin inclinat, mai lin, mai usor de urcat. – Cf. sl. domoliti se „a obtine prin rugaciuni”, ucr. domolyty „a obtine”.

DIFERIT¹ ~ta (~ti, ~te) 1) (despre un intreg) Care consta din elemente eterogene; divers; felurit. 2) (despre elemente) Care sunt de natura eterogena. /v. a diferi

FELURIT ~ta (~ti, ~te) 1) (despre un intreg) Care consta din elemente de origine diferita; divers; eterogen. 2) la pl. (despre elemente) Care sunt de natura eterogena. /feluri + suf. ~it

STIHIE ~i f. 1) Fenomen natural care se manifesta cu o forta distrugatoare. 2) (in filozofia antica) Fiecare dintre elementele de baza ale naturii (foc, apa, aer, pamant). 3) (in superstitii) Duh rau care personifica forta oarba a naturii. 4) fig. Forta oarba care actioneaza in mediul social. 5) rar Loc pustiu; pustietate. [G.-D. stihiei] /<ngr. stiheion, sl. stihija

COMISIA PENTRU OCROTIREA MONUMENTELOR naturiI, institutie infiintata in anul 1930, sub denumirea de Comisiunea Monumentelor naturii; este afiliata Academiei Romane (din 1950); are sarcina de a inventaria monumentele naturii si de a adopta masuri pentru ocrotirea lor. Pina in prezent a delimitat c. 400 de rezervatii naturale (ex. Parcul national Retezat, Polita cu Crini din Ceahlau, Valea Fagilor din N M-tilor Macin, Padurea Letea, lacul si piriul Petea etc.) si a declarat monumente ale naturii o serie de elemente floristice (ex. laleaua Cazanelor, floarea de colti) si faunistice (ex. risul, nagitul, ciocinstorsul). C. a propus, pe baza unor studii fundamentate, constituirea a inca 11 parcuri nationale (Rodna, Calimani, Ceahlau, Piatra Craiului, Delta Dunarii s.a.) realizate in 1990 si reglementarea prin legi a protectiei mediului inconjurator.

GERMANIU s.n. element foarte putin raspandit in natura, cu proprietati atat de metal cat si de metaloid. [Pron. -niu, var. germanium s.n. / < fr. germanium, cf. germ. Germanium].

STOICISM s.n. 1. Curent filozofic creat de Zenon in sec. IV i.e.n. in Grecia antica, care continea elemente materialiste in conceptia despre natura si in teoria cunoasterii, dar care in domeniul eticii se mentinea pe pozitii idealiste, propovaduind supunerea fata de soarta si considerand drept conditie a fericirii eliberarea de pasiuni si linistea spiritului. 2. Tarie, fermitate sufleteasca in fata greutatilor vietii. [Pron. sto-i-. / cf. fr. stoicisme].

STOIC, -A I. adj. 1. referitor la stoicism. ♦ scoala ~a = scoala filozofica intemeiata de Zenon in sec. IV a. Chr. in Grecia antica, care continea elemente materialiste in conceptia despre natura si in teoria cunoasterii, dar care in domeniul eticii se mentinea pe pozitii idealiste, propovaduind supunerea fata de soarta. 2. ferm, neclintit. II. s. m. f. 1. adept al stoicismului. 2. om cu multa tarie sufleteasca. (< fr. stoique, lat. stoicus)

CARBON s. n. element chimic, metaloid foarte raspandit in natura, component de baza al tuturor substantelor organice, care se gaseste in carbuni, in petrol, in gaze etc., iar in stare elementara in diamant, in grafit si in carbunele negru. ◊ Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului, care ia nastere in atmosfera si care serveste la stabilirea varstei vestigiilor materiale. (Hartie-)carbon = hartie subtire acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa, intrebuintata in dactilografie, cartografie etc. la scoaterea de copii; indigo, plombagina. – Din fr. carbone, lat. carbo, -onis.

CONTOR s. n. denumire data unor aparate ori instrumente care masoara, prin insumare sau inregistrare, elemente, operatii sau semnale de aceeasi natura. ◊ aparat care inregistreaza consumul de apa, de gaze, de energie electrica etc. ♦ ~ de particule = detector de particule emise de un corp radioactiv. (dupa fr. compteur, germ. Kontor)

ALOTROPIE s.f. 1. Proprietate a unor elemente chimice de a se gasi in natura sub mai multe forme, cu proprietati fizice si chimice diferite; alotropism. 2. Proces de atractie reciproca intre doua celule de sens opus. [Gen. -iei. / < fr. allotropie, cf. gr. allos – altul, tropos – schimbare].

TRAUMATIC, -A adj. Referitor la traumatism; de natura traumatismului. // (Si in forma traumat-, traumato-) element prim si secund de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) traumatism”, „(referitor la)

NATIV, -A adj. 1. Innascut; natural. 2. (Despre elemente chimice) Care se gaseste (liber) in natura, necombinat cu alte substante; pur. [Cf. fr. natif, lat. nativus].

ONOMATOPEE s.f. Cuvant care, prin elementele lui sonore, imita anumite sunete din natura. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopee, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].

BIOXID s. m. compus chimic in a carui molecula intra doi atomi de oxigen pentru fiecare atom al celuilalt element; dioxid. ♦ ~ de carbon = gaz incolor in natura sau care se formeaza in procesele de oxidare a substantelor organice, de fermentatie etc. (< fr. bioxyde)

NATIV, -A I. adj. 1. (despre elemente chimice) care se gaseste (liber) in natura, necombinat cu alte substante; pur 2. innascut; natural. II. adj., s. m. (cel) nascut in, originar din; indigen. (< lat. nativus, fr. natif, germ. nativ)

ONOMATOPEE s. f. cuvant care, prin elementele lui sonore, imita anumite sunete din natura. (< fr. onomatopee)

FLUOR (‹ fr. {i}; {s} lat. fluor „scurgere”) s. n. Element chimic (F; nr. at. 9, m. at. 19, p. t. -219ºC, p. t. -188,1ºC), primul din grupa halogenilor. Gaz de culoare galbena-verzuie, deschisa, cu miros inabusitor, foarte corosiv si toxic (fluoroza). In combinatii functioneaza monovalent; prezinta reactivitate chimica neobisnuit de mare (este elementul cel mai electronegativ), cu putine exceptii (heliu, argon, neon), reactioneaza cu toate elementele, metale sau nemetale. Se gaseste in natura sub forma de fluorina, apatit si criolit. Oligoelement. Se obtine prin electroliza fluorurii acide de potasiu. A fost descoperit de H. Moissan, in 1886.

ONOMATOPEE, onomatopee, s. f. Cuvant care, prin elementele lui sonore, imita sunete, zgomote etc. din natura; cuvant imitativ. [Pr.: -pe-e. – Pl. si onomatopei] – Din fr. onomatopee.

RENIU s. n. element chimic asemanator cu platina si existand in natura in cantitati foarte mici. – Din fr. rhenium, germ. Rhenium.

–FIZIE element secund de compunere savanta cu semnificatia „fizic”, „natura”. [< fr. -physie, it. -fisia, cf. gr. physis].

MIRACOL s.n. 1. Reprezentare teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, in care intervin elemente ale miraculosului crestin. 2. Eveniment, intamplare contrara legilor naturii, care nu poate fi explicata rational; minune. [Var. miracul s.n. / cf. fr. miracle, lat. miraculum < mirari – a admira].

CALCIU s. n. 1. element chimic, metalic, alb-argintiu, foarte raspandit in natura sub forma de saruri. 2. Saruri ale calciului (1) intrebuintate ca medicament in anumite manifestari de decalcifiere a organismului. – Fr. calcium.

CALCIU s. n. 1. element chimic metalic, alb-argintiu, moale, foarte raspandit in natura sub forma de compusi. 2. Saruri ale calciului (1), intrebuintate ca medicament in anumite manifestari de decalcifiere a organismului. – Din fr. calcium.

FOSFOR s. n. element chimic otravitor, usor inflamabil, care se gaseste in natura numai in compusi. [Acc. si fosfor] – Din fr. phosphore.

DUALITATE, dualitati, s. f. Calitatea, caracterul a ceea ce este dublu sau prezinta o natura dubla; coexistenta a doua principii sau a doua elemente diferite, opuse. ♦ Ansamblu format din doua elemente diferite, opuse. [Pr.: du-a-] – Din fr. dualite, lat. dualitas.

SELENIU s. m. element chimic, metaloid negru-cenusiu care se gaseste in natura in combinatie cu sulful si care se intrebuinteaza in industria sticlei, a ceramicii si la fabricarea celulelor fotoelectrice. [Var.: selenium s. n.] – Din fr. selenium.

FIZIO- element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) natura” sau „(referitor la) fizic”; „(din punct de vedere) fiziologic”. [Pron. -zi-o-, var. fisio-. / < fr. physio-, it. fisio-, cf. gr. physis – natura].

LANTANIDE s.f.pl. Nume generic dat celor cincisprezece elemente cu numarul atomic intre 57 si 71, foarte rare in natura, denumite si pamanturi rare. [Sg. lantanida. / < fr. lanthanides].

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

FOSFOR s.n. element chimic otravitor, inflamabil, care nu se gaseste liber in natura. [< fr. phosphore, cf. gr. phos – lumina, phoros – purtator].

FOSFOR¹ s. n. element chimic otravitor, inflamabil, care nu se gaseste liber in natura. (< fr. phosphore)

STILIZA vb. tr. 1. a da unui text o forma literara. 2. (arte) a reprezenta un obiect din natura in linii simplificate si caracteristice. 3. a prelucra, prin utilizarea elementelor esentiale, un motiv de arta populara intr-o creatie personala. (< fr. styliser)

RODIU² s. n. element chimic, metal rar asemanator cu platina, care se gaseste in natura impreuna cu aceasta si care se intrebuinteaza aliat cu ea la confectionarea unor instrumente de laborator. – Din fr. rhodium.

STIHIE, stihii, s. f. 1. Fenomen al naturii care se manifesta cu o forta irezistibila, distrugatoare. ♦ Fiecare dintre elementele considerate in conceptiile din trecut ca ar sta la baza fenomenelor si corpurilor din natura. 2. (In superstitii) Duh rau personificand o forta oarba a naturii. ♦ Fig. Himera, naluca. 3. (Poetic) Pustietate, singuratate, salbaticie. – Din sl. stihija.

SCANDIU s.n. element chimic, metal din grupa pamanturilor rare care se gaseste in natura sub forma de oxid. [Pron. -diu. / < fr. scandium].

CARBON (‹ fr., lat.) s. n. element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se gaseste in natura, in stare elementara, cristalina (diamant, grafit), in zacaminte fosile (carbune de pamint si bitumuri), in unele roci sedimentare (carbonati), in dioxidul de carbon si in toate substantele organice, combinate cu alte citeva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Functioneaza in combinatii in starea de valenta 4. Intra in compozitia unor aliaje de mare importanta in tehnica. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (₆¹⁴C^*) = izotop radioactiv al c., care ia nastere in atmosfera; este folosit ca atom marcat (v. si geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare in arheologie. Hirtie-c. = hirtie subtire, acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa si folosita la scoaterea de copii dupa texte; indigo (IV).

ROBINET [robine], Jean-Baptiste Rene (1735-1820), literat si filozof francez. Conceptii materialiste influentate de deism si hilozoism. Considera ca elementele constitutive ale materiei ar fi animaliculele, fiinte vii elementare („Despre natura”).

METAL, metale, s. n. 1. Nume generic dat oricarui element chimic cu luciu caracteristic, bun conducator de caldura si de electricitate, maleabil si ductil, de obicei solid la temperatura obisnuita; p. ext. aliaj format din doua sau mai multe asemenea elemente chimice, din aceste elemente si alte materiale etc. ◊ Metal nobil = metal care se gaseste in natura in cantitati mici si care se oxideaza sau se altereaza cu greutate. Metal pretios = aurul, platina si argintul. Metal rar = metal care se gaseste in cantitati mici sau in stare dispersa in scoarta Pamantului. ♦ Fig. Bani. 2. (Pop.; la pl.) Substanta chimica. [Pl. si: (rar) metaluri] – Din fr. metal, germ. Metall.

INVARIANT, -A adj. Invariabil. // s.n. Marime, relatie sau proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica sau matematica. ♦ (Estet.) Existenta in toate domeniile artei a unor elemente cu caracter de permanenta, absolut imuabile de-a lungul evolutiei istorice a artelor. [Pron. -ri-ant, pl. -te. / < fr., engl. invariant, germ. Invariant].

CELULAR, -A I. adj. 1. de natura celulei (1); format din celule. ♦ teoria ~a = teorie potrivit careia celula (1) constituie elementul fundamental in organizarea interna a plantelor si animalelor. 2. regim ~ = regim special in inchisori. 3. telefonie (mobila) ~a = legaturi telefonice intre doi abonati aflati in interiorul zonei de acoperire sau intre un abonat din acest teritoriu si altul din tara sau strainatate. II. s. n. parte a unei inchisori unde se afla celulele (5). (< fr. cellulaire)

VANADIU, s. n. element chimic, metal dur, casant, de culoare alba-cenusie, care se gaseste in natura sub forma de compusi si care este folosit in fabricarea otelurilor speciale. – Din fr. vanadium.

TITAN¹ s. n. element chimic, metal alb-argintiu, cu duritate mare, care se gaseste raspandit in natura sub forma de compusi si care se foloseste la fabricarea unor oteluri. – Din fr. titane.

RUBIDIU s. n. element chimic, metal alcalin, stralucitor ca argintul, usor oxidabil, care se gaseste in natura in cantitati mici, insotind sodiul si potasiul. – Din fr. rubidium, germ. Rubidium.

ORDINE s. f. 1. dispozitie, aranjament al unor lucruri, al unor fapte, dupa anumite reguli etc.; organizatie, insiruire. ♦ ~ de zi = program care cuprinde chestiunile ce urmeaza sa fie discutate intr-o sedinta. 2. principiu de cauzalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊ randuiala, regula, disciplina. 3. oranduire, organizare; regim. 4. (mat.) relatie de ~ = relatie tranzitiva intre elementele unei multimi. (< lat. ordo, -inis, it. ordine)

URANIU (n. pr. Uranus) s. n. element radioactiv (U; nr. at. 92, m. at. 238,03), metal alb-argintiu. Se gaseste in natura, mai ales in pleblenda. U. natural este un amestec de trei izotopi, cu masa atomica 238, 235 si 234. Se intrebuinteaza ca material fisionabil in reactoarele nucleare, la fabricarea bombei atomice, in pilele atomice pentru obtinerea elementelor transuranice, precum si la datari in arheologie. A fost descoperit de chimistul german M.H. Klaproth in 1789. Radioactivitatea u. a fost descoperita in 1896 de catre fizicianul francez H.A. Becquerel, iar prima reactie de fisiune nucleara a avut loc in 1938.

SAUVY [sovi], Alfred (1898-1990), sociolog si demograf francez, sef al scolii demografice franceze, autor al unor lucrari fundamentale („Teoria generala a populatiei”, „elemente de demografie”). Lucrari de economie si sociologie („Malthus si cei doi Marx”, „natura sociala”).

FIZIC, -A, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se refera la corpul fiintelor vii, in special la activitatea muschilor, care apartine corpului fiintelor vii, in special activitatii musculare. ♦ Care apartine simturilor. Placeri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constitutie naturala a unei persoane. 3. Adj. Care apartine materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizica = ramura a geografiei avand ca obiect studiul naturii suprafetei terestre si a mediului geografic. 4. S. f. Stiinta fundamentala din ciclul stiintelor naturii care studiaza proprietatile si structura materiei, formele miscarii ei si legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum si transformarile reciproce ale acestor forme de miscare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei stiinte. 5. Adj. Care apartine fizicii (4), privitor la fizica. – Din fr. physique.

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

PLACA, plachez, vb. I. Tranz. 1. A acoperi suprafata unui element de constructie, a unui obiect etc. cu un strat de material de alta natura, pentru a-l proteja, pentru a-i infrumuseta aspectul etc. 2. (La jocul de rugbi) A opri un jucator sa patrunda spre poarta adversa, imobilizandu-l cu mainile. 3. (Livr.) A parasi, a abandona. – Din fr. plaquer.

ELEMENTAR, -A adj. 1. Care constituie un element; de baza, esential. ♦ Care cuprinde primele notiuni sau principiile de baza ale unei discipline, ale unei arte etc. ◊ Invatamant elementar = prima treapta a invatamantului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza ale principalelor discipline. 2. Simplu, usor; cunoscut de toata lumea. 3. natural, apartinand naturii si fenomenelor ei. [Cf. fr. elementaire, lat. elementarius].

GERMANIU (‹ fr. {i}; {s} Germania) s. n. element chimic (Ge; nr. at. 32, m. at. 72,59), semimetal alb-argintiu cu luciu metalic. In natura se gaseste in argirodit (in care a fost descoperit de chimistul german C. Winkler, in 1886) si germanit. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 2 si 4. G. in stare foarte pura este folosit ca seconductor, la fabricarea diodelor de comutatie, tranzistorilor, detectoarelor de radiatii, iar oxidul de g. la confectionarea instrumentelor optice.

HOLMIU (‹ fr. {i}; {s} lat. Holmia „Stockholm”) s. n. element chimic (Ho; nr. at. 67, m. at. 164,93), metal din familia lantanoidelor. Se gaseste, in natura, in mineralul gadolinit. A fost descoperit de J.L. Soret in 1878 si, independent, de P. T. Cleve, in 1879.

MANGAN s. n. element chimic din grupa metalelor, de culoare alba-cenusie, stralucitor, dur si sfaramicios, existent in natura sub forma de oxizi si intrebuintat in metalurgie la fabricarea anumitor aliaje. – Din germ. Mangan.

LITIU s. n. element chimic din familia metalelor alcaline, de culoare argintie, moale si foarte usor, existent in natura numai sub forma de saruri si utilizat in medicina, fotografie, electrotehnica etc. – Din fr. lithium.

ELEMENTAR, -A, elementari, -e, adj. 1. De baza, esential, fundamental. ♦ (Despre carti, manuale etc.) Care cuprinde elementele de baza ale unei stiinte. ◊ Invatamant elementar = prima treapta a invatamantului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza ale principalelor discipline. 2. Putin complicat; simplu, usor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care tine de natura si de fenomenele ei. – Din fr. elementaire, lat. elementarius.

RADIO- element prim de compunere savanta cu semnificatia: 1. „(relativ la) energia radianta si radiatii de diferite naturi”; 2. „(referitor la) undele electromagnetice si la aplicatiile lor”, „radiofonic”, „radiofonie”, „radiotelegrafie”. [Pron. -di-o-, var. radi-. / < fr., it., engl. radio-, cf. lat. radius – raza].

atot- Dat. (inv.) al adj. pron. tot. Intra ca element de compunere intr-o serie de termeni care indica atribute ale lui Dumnezeu, ale naturii sau ale altor entelehii; numai in mod umoristic se poate aplica persoanelor. Corespunde lat. omni-, sp. todo-. Cel de al doilea element poate fi puternic, rabdator, stiutor, vazator etc.

TORIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Thor) s. n. element radioactiv (Th; nr. at. 90, m. at. 232,038) din grupa actinoidelor. Este un metal cenusiu, greu, ductil. Se gaseste in natura in monazit, in torit si torianit. In combinatii este tetravalent. T. natural este primul element al seriei radioactive naturale a toriului. Utilizat la fabricarea sitelor pentru lampile de iluminat cu gaz aerian, pentru activarea filamentelor tuburilor electronice etc. Prin bombardarea lui neutroni se obtine izotopul de masa atomica 233 al uraniului, intrebuintat drept combustibil nuclear. A fost descoperit de J.J. Berzelius in 1828.

SCANDIU s. n. element chimic, metal din grupa pamanturilor rare, alb-cenusiu cu luciu metalic, care se gaseste in natura sub forma de oxid. – Din fr. scandium, germ. Skandium.

PLACA vb. I. tr. 1. A acoperi fetele unui element de constructie, ale mobilelor sau ale unui obiect metalic cu un strat de material de alta natura. 2. A opri un jucator la rugbi sa patrunda catre buturile adverse., imobilizandu-l cu mainile. 3. (Av.) A ateriza pe verticala. [< fr. plaquer].

MIRACOL s. n. 1. eveniment, intamplare contrara legilor naturii, inexplicata rational; minune. 2. reprezentatie teatrala din evul mediu cu subiect religios sau istoric, in care intervin elemente ale miraculosului crestin. (< it. miracolo, lat. miraculum, fr. miracle)

ECHIVALENTA, echivalente, s. f. 1. Egalitate de valoare, de semnificatie, de sens; calitatea a ceea ce este echivalent. ◊ Examen de echivalenta = examen pe care trebuie sa-l treaca acela care cere recunoasterea, cu drepturi egale, a unei diplome (nerecunoscute de stat) sau care vrea sa treaca de la un tip de scoala la altul. ♦ (Log.) Raport existent intre doua enunturi care sunt adevarate sau false impreuna. 2. (Med.) Denumire data unei crize de natura epileptica, care se manifesta sub alta forma decat cea convulsiva. 3. (Mat.) Relatie simetrica, reflexiva si tranzitiva intre elementele unei multimi. – Din fr. equivalence.

PEISAJ s. n. 1. colt din natura care formeaza un ansamblu estetic; priveliste. 2. gen de pictura sau grafica avand ca obiect reprezentarea privelistilor din natura; tablou, desen, fotografie care infatiseaza un peisaj (1). ◊ (geogr.) mediu care se diferentiaza printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, clima, ape, sol, vegetatie, fauna etc.) 3. compozitie literara sau muzicala care cuprinde o descriere a naturii. 4. aspect al societatii, al literaturii etc. (< fr. paysage)

FOSFOR (‹ fr. {i}; {s} gr. phosphoros „purtator de lumina”) s. n. element chimic (P; nr. at. 15, m. at. 30,974). Functioneaza in combinatii in starile de valenta 3 si 5. Se gaseste in natura, mai ales sub forma de fosfati (principalul mineral este apatitul), in organismul animal (oase, nervi, u***a), in guano si in soluri fertile. Prezinta mai multe modificatii alotropice. ◊ F. alb, masa alba, uneori galbuie, moale ca ceara (p. t. 44ºC, p. f. 287ºC), solubil in sulfura de carbon, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, inflamabil, fosforescent; se pastreaza sub apa; lumineaza in intuneric. ◊ F. rosu, modificatie alotropica stabila, netoxica, folosita la fabricarea chibriturilor. F. a fost descoperit de alchimistul H. Brand in 1669.

SILICIU s. n. element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenusie, cu proprietati asemanatoare cu ale carbonului, care se gaseste in natura sub forma de silice sau de silicati si se intrebuinteaza pentru a da duritate si rezistenta aliajelor fierului. – Din fr. silicium.

STILIZA, stilizez, vb. I. Tranz. 1. A da unui text o forma mai corecta, mai ingrijita. 2. (In artele plastice) A reproduce un obiect din natura in linii simplificate, esentiale, in scop decorativ. ♦ A prelucra un motiv de coregrafie sau de muzica populara, pastrand elementele originare esentiale. – Din fr. styliser.

CRISTAL s.n. 1. Sticla de fabricatie speciala, de calitate superioara, transparenta si incolora. ♦ Obiect confectionat dintr-o astfel de sticla. 2. Fragment al unui compus (mai ales dintr-o roca) care are de la natura o forma geometrica de poliedru. 3. Cristal-de-stanca = forma naturala cristalizata, pura, a silicei. // (Si in forma cristalo-) element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) cristal”, „de cristal”. [Pl. -le, -luri. / < gr. krystallos – gheata, cf. it. cristallo, fr. cristal, germ. Kristall].

element I. s. n. 1. (ant.) fiecare dintre cele patru componente primordiale (focul, aerul, apa, pamantul) ale corpurilor si fenomenelor naturii. 2. (pl.) fenomene, forte ale naturii. 3. parte componenta a unui intreg, a unui ansamblu. ♦ (lingv.) ~ de compunere = tema, cuvant imprumutat, fara existenta independenta, numai in compunerea de tip savant; ~ de relatie = cuvant sau locutiune care exprima raporturi sintactice. ◊ membru al unei colectivitati etc. 4. (chim.) corp simplu, care in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. (fig.) mediu in care traieste o fiinta. ♦ a fi in ul sau = a fi intr-o situatie favorabila. 6. (mat.) obiect fizic sau al gandirii cu care se formeaza o multime. 7. celula a unei pile electrice. 8. (pl.) principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei teorii etc. II. s. m. fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. (< fr. element, lat. elementum)

CADMIU (‹ fr. {i}) s. n. element chimic (Cd; nr. at. 48; m. at. 112,41, p. t. 321ºC, p. f. 768ºC); metal alb-argintiu. Se gaseste in natura sub forma de combinatii in minereuri de zinc. Functioneaza in combinatii in starea de valenta 2. Este folosit la obtinerea aliajelor cu punct de topire scazut si rezistente fata de agentii de coroziune, ca absorbant de neutroni in reactoarele nucleare etc.; sulfura si oxidul de c. sint intrebuintate la preparea culorilor fine si a smalturilor. A fost descoperit de chimistul german Fr. Strohmeyer in 1817.

SCANDIU (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Scandi[navia]) s. n. element chimic (Sc; nr. at. 21, m. at. 44,956) din grupa pamanturilor rare, alb-cenusiu, cu luciu metalic; se gaseste in natura sub forma de oxid. A fost descoperit de suedezul L.F. Nilson, in 1879. Utilizat pentru obtinerea aliajelor usoare cu mare rezistenta mecanica si la coroziuni, in calitate de catalizator al conversiunii para-orto- a hidrogenului la temperaturi inalte, ca filtru de neutroni in tehnica nucleara.

TITAN² (‹ fr. {i}; {s} gr. Titan) s. n. element chimic (Ti; nr. at. 22, m. at. 47,90, p. t. 1.668ºC, p. f. 3.260ºC, gr. sp. 4,5), destul de raspandit in natura (rar in concentratii mari). Metal alb-argintiu usor, foarte stabil din punct de vedere chimic. Mineralele principale din care se extrage t. sunt ilmenitul, rutilul, loparitul s.a. T. si aliajele lui se folosesc ca materiale de constructii in ind. constructoare de avioane, rachete, nave, in ind. chimica, precum si in pictura sub forma de oxid, ca pigment alb (alb de t.). A fost obtinut in stare metalica de Berzelius in 1825, combinatiile sale fiind cunoscute inca din 1789.

RUBIDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. rubidus „rosu-inchis”) s. n. element chimic (Rb; nr. at. 37, m. at. 85,47) din grupa metalelor alcaline. Stralucitor ca argintul, usor oxidabil, se gaseste in natura in cantitati mici, insotind sodiul, potasiul si litiul in minerale. A fost descoperit de R.W. Bunsen si G.R. Kirchhoff, in 1861. Se intrebuinteaza in calitate de catalizator in sinteza organica etc.

STRONTIU (‹ fr.{i}; {s} n. pr. Strontian, oras in Scotia) s. n. element chimic (Sr; n. at. 38, m. at. 87,62); metal alcalino-pamantos, foarte asemanator cu calciul, alb-argintiu. Se gaseste in natura sub forma de strontianit, celestina s.a. In combinatii este bivalent. Fiind foarte reactiv, are o utilizare limitata. A fost descoperit in 1790 si izolat de Sir H. Davy in 1808. Compusii lui coloreaza flacara in rosu si de aceea se folosesc in pirotehnie la fabricarea artificiilor. Izotopul radioactiv cu masa atomica 90, dar si 89, care se formeaza in reactiile de fisiune (ex. in bombele atomice), sunt foarte daunatori vietuitoarelor.

MOLIBDEN (‹ fr. {i}; {s} lat. molybdaenum „bucata de plumb”) s. n. element chimic (Mo; nr. at. 42, m. at. 95,94, gr. sp. 10,2, p. t. 2.620ºC); metal alb-cenusiu, lucios. Se gaseste in natura sub forma de sulfura (molibdenit) si de molibdati. Formeaza combinatii stabile in treapta de valenta 6. Se obtine in cuptorul electric, prin prajirea sulfurii si reducerea oxidului format. Este intrebuintat la fabricarea unor oteluri speciale. A fost descoperit (1778) de C.W. Schelle si izolat (1782) de P.J. Hjelm, iar metalul pur a fost obtinut de J.J. Berzelius.

POTASIU s. n. 1. element chimic din grupa metalelor alcaline, cu luciu metalic, alb-argintiu, asemanator cu sodiul, foarte reactiv, care se gaseste in natura numai sub forma de combinatii; kaliu. 2. (In sintagma) Azotat de potasiu = sare de potasiu a acidului azotic; (pop.) silitra. – Din fr. potassium.

SULF (‹ lat.) s. n. element chimic (S; nr. at. 16, m. at. 32,06), din grupa a VI-a a sistemului periodic al elementelor; nemetal de culoare galbena. Prezinta mai multe modificatii alotropice (s. rombic, s. monoclinic, s. amorf) si se gaseste in natura in stare nativa si sub forma de combinatii: sulfuri (blenda, pirita), sulfati (gips, baritina) etc. Este foarte reactiv din punct de vedere chimic. In combinatii este bivalent, tetravalent si hexavalent. Se obtine, prin extractie, din zacamintele de sulf nativ. Se intrebuinteaza la fabricarea acidului sulfuric, a sulfurii de carbon, a unor coloranti, in industria cauciucului, in viticultura (pentru combaterea criptogamelor), in fabricarea chibriturilor si in farmacie. Este cunoscut din Antic. Sin. pucioasa. ◊ Floare de s. = sulf sub forma de pulbere fina.

GALIU (‹ fr.) s. n. element chimic (Ga; nr. at. 31, m. at. 69,72), metal alb-argintiu, foarte usor fuzibil (p. t. 29,78ºC, p. f. 2.300ºC); in natura se gaseste in cantitati foarte mici (insoteste zincul in blende si aluminiul in bauxite). Functioneaza in starile de valenta 1 si 3. Este folosit la fabricarea materialelor semiconductoare si ca lichid termometric. A fost descoperit (1875) de chimistul francez P.E. Lecoq de Boisbaudran.

SELENIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Selene „luna”) s. n. element chimic (Se; nr. at. 34, m. at. 78,96) negru-cenusiu din grupa a VI-a a sistemului periodic. Se gaseste in natura in combinatie cu sulful. Se intrebuinteaza in industria sticlei, a ceramicii si la fabricarea celulelor fotoelectrice. Descoperit si izolat (1817) de J.J. Berzelius, impreuna cu chimistul suedez J.G. Gahn (1745-1818), in reziduurile prepararii acidului sulfuric.

INDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. indium) s. n. element chimic (In; nr. at. 49, m. at. 114,82, p. t. 156,4ºC, p. f. 2.109ºC), metal alb-cenusiu, moale; se gaseste in natura, in cantitati mici, in blenda. A fost descoperit de F. Reich si H. Th. Richter (1863). Intra in compozitia unor aliaje usor fuzibile, de lipit, aliaje dentare, a semiconductoarelor.

element s.n. 1. Fiecare dintre cele patru substante sau principii despre care se credea ca stau la baza corpurilor si a fenomenelor naturii. ♦ (La pl.) Fenomene, forte din natura, fortele naturii. 2. Parte componenta a unui obiect, a unei masini. 3. Membru al unei colectivitati etc. 4. Corp care nu se mai poate descompune pe cale chimica si care, in combinatie cu alte asemenea corpuri, da nastere corpurilor compuse. 5. Mediu in care traieste o fiinta, o vietuitoare. ♦ (Fig.) Anturaj placut in care se simte bine cineva. 6. Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7. (La pl.) Principiu, notiune de baza a unei discipline, a unei stiinte. [Pl. -te, (s.m.) -ti. / < lat. elementum, cf. fr. element, it. elemento].

WOLFRAM (‹ germ. {i}) s. n. element chimic (W; nr. at. 74, m. at. 183.85, p. t. 3.400ºC, p. f. c. 4.700ºC, gr. sp. 19,1), metal alb lucios. Se gaseste in natura sub forma de wolframit, scheelit si alte minerale. Este foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se intrebuinteaza la fabricarea filamentelor pentru becuri electrice, a otelurilor speciale, a aparaturii chimice si sub forma de carbura, ca metal dur (widia) pentru fabricarea unor scule speciale. A fost descoperit de chimistul german Carl Wilhelm Scheele in 1783. Sin. tungsten.

element s. 1. componenta, constituent, piesa. (Un ~ al unui ansamblu.) 2. element autohton v. substrat. 3. (CHIM.) corp simplu. 4. v. pila electrica. 5. element galvanic v. pila electrochimica. 6. (la pl.) cunostinte (pl.), notiuni (pl.). (Cateva ~ despre ...) 7. (la pl.) (inv. si pop.) stihie. (S-au dezlantuit ~ele naturii.)

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

BERILIU (‹ fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287ºC, p. f. 2.960ºC); metal alb cenusiu tare, casant, foarte usor, putin raspindit in natura, folosit in aliaje (carora le confera rezistenta, duritate si stabilitate fata de agentii fizico-chimici) si ca moderator sau reflector de neutroni in reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, in 1786.

FRANCIU (‹ fr.; {s} fr. France „Franta”) s. n. element chimic radioactiv, cu caracter metalic, din grupa metalelor alcaline (Fr; nr. at. 87, m. at. 223). Izotopul natural cel mai stabil ²²³Fr apare in natura in cantitati extrem de mici, prin dezintegrarea actiniului. A fost descoperit (1939) de Marguerite Perey, dar n-a fost izolat in cantitati apreciabile, fiind extrem de instabil (timp de injumatatire ²²³ Fr = 21 min.). Proprietatile sale chimice se aseamana cu ale cesiului.

BARIU (‹ fr. {i}; gr. barys „greu”) s. n. element chimic (Ba,. nr. at. 56, m. at. 137,34, p. t. 727ºC, p. f. 1696ºC) din grupa metalelor alcalino-pamintoase, moale, alb-argintiu. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii. Functioneaza in starea de valenta doi. Compusii sai se folosesc la fabricarea unor pigmenti minerali, a sticlelor optice etc. A fost descoperit de H. Davy, in 1808.

STILIZAT, -A, stilizati, -te, adj. 1. (Despre texte) Care a fost supus unei revizii pentru a capata un aspect mai corect, mai ingrijit. 2. (Despre motive ornamentale, desene etc.) Realizat in linii simplificate dupa un model din natura; (despre obiecte) schematizat intr-o forma adecvata, in vederea obtinerii unui efect decorativ, ornamental. ♦ (Despre productii populare) Prelucrat intr-o creatie personala, prin pastrarea elementelor originare esentiale. – V. stiliza.

CALCIU (‹ fr. {i}; {s} lat. calc- „var”) s. n. element chimic (Ca; nr. at. 20, m. at. 40,08, p. t. 842-848ºC; p. f. 1.439ºC), metal alb-argintiu, moale, din familia metalelor alcalino-pamintoase. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii (calcar, gips etc.). Se prepara prin electroliza unui amestec de clorura de calciu anhidra si fluorura de calciu. In combinatii functioneaza in starea de valenta. 2. Face parte din compozitia organismului animal, avind un rol plastic in formarea tesutului osos. Compusii sai au multiple utilizari in constructie, in industrie etc. si in terapeutica (pentru recalcificare, ca antialergic si sedativ). A fost descoperit (1808) de H. Davy si J.J. Berzelius.

RENIU (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Rhenium „Rin”) s. n. element chimic (Re, nr. at. 75, m. at. 186,2), metal rar, cenusiu-deschis, asemanator cu platina, foarte stabil din punct de vedere chimic, care se gaseste in natura in cantitati foarte mici. Descoperit de chimistii germani Ida Tacke si Walter Noddack in 1925. Din aliajele r. cu metale extrem de termorezistente (de ex. wolframul, molibdenul) se fac piese pentru avioane supersonice si pentru rachete; din aliajele cu wolfram se produc filamente pentru lampile cu incandescenta si termocupluri.

VANADIU (‹ fr. {i}; {s} Vana-dis, divinitate scandinava) s. n. element chimic (V; nr. at. 23, m. at. 50,94, p. t. 1.750ºC, p. f. 3.400ºC, gr. sp. 6); metal dur, casant, de culoare alba-cenusie, care se gaseste in natura sub forma de compusi, intrebuintat ca adaos in oteluri speciale si, sub forma de V₂O₅, drept catalizator in diferite procese chimice. A fost descoperit in 1801 de mineralogul spaniol Andres Manuel del Rio, care-l va numi eritroniu, si redescoperit de Nils Gabriel Sefstrom (1787-1854) in 1830, care i-a dat si numele actual.

NICHEL (‹ fr., germ. {i}) s. n. element chimic (Ni; nr. at. 28, m. at. 58,71, p. t. 1.452ºC, p. f. 2.840ºC, gr. sp. 8,90), metal alb-cenusiu, lucios, maleabil si ductil, feromagnetic. Se gaseste in natura sub forma de sulfuri, de arseniuri etc. Se extrage prin reducerea cu carbune a oxidului obtinut prin prajirea minereului. Formeaza combinatii stabile in starea de valenta 2; este rezistent la actiunea agentilor chimici; se foloseste la obtinerea unor oteluri speciale, a unor aliaje (argentan, alpaca, constantan, nichelina etc.) si la nichelare. Fin divizat, piroforic, este utilizat drept catalizator in reactiile de hidrogenare. A fost descoperit (1751) de chimistul si mineralogul suedez Axel F. Cronstedt.

MONUMENT s.n. 1. Lucrare de arhitectura sau de sculptura ridicata in amintirea unui eveniment, a unui personaj ilustru etc. ; (p. ext.) constructie mare cu felurite elemente arhitectonice sau ornamentale. 2. (Fig.) Document istoric de mare valoare; lucrare valoroasa care reprezinta ceva deosebit sau care are o semnificatie deosebita pentru stiinta respectiva. ◊ Monument al naturii = planta, animal, obiect sau fenomen din natura care are o importanta deosebita sau o semnificatie speciala. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. monument, lat. monumentum].

MANGAN (‹ germ.) s. n. element chimic (Mn; nr. at. 25, m. at. 54,938, gr. sp. 7,2, p. t. 1.247ºC, p. f. 2.030ºC), metal alb-cenusiu, foarte dur si foarte sfaramicios, care se gaseste in natura sub forma de oxizi. Formeaza combinatii in starile de valenta 2, 3, 4, 6 si 7. Se intrebuinteaza la fabricarea unor oteluri speciale. Este un oligoelement indispensabil vietii, fiind prezent in tesuturile animale si vegetale. Organismul uman contine c. 30 mg. de m. Multe saruri ale m. sunt folosite in terapeutica. Mari cantitati de m. se afla pe fundul oceanelor. A fost izolat (1774) de J.G. Gahn.

DEFINITIE (‹ fr.) s. f. 1. (LOG.) Propozitie sau ansamblu de propozitii determinand semnificatia unui termen sau indicand caracteristicile esentiale ale unui obiect sau ale unei clase de obiecte. Intr-o d. se disting: termenul sau combinatia de termeni nou introdusi (definitul); termenul sau combinatia de termeni ale caror sensuri sunt deja cunoscute (definitorul). ♦ (La Aristotel) Determinare a naturii sau a esentei uneo specii prin indicarea genului care o cuprinde (gen proxim) si a diferentei specifice prin care se delimiteaza de celelalte specii. ◊ Expr. Prin definitie = prin insasi natura lucrului, decurgand in mod necesar din totalitatea notelor sale caracteristice. 2. (TELEC.) Continutul de detalii al unei imagini de televiziune sau de fototelegrafie, exprimat prin numarul de elemente in care trebuie descompusa imaginea, astfel incat un element sa nu contina mai multe nuante de luminozitate.

ORDIN s.n. 1. Porunca; comanda. 2. Comunitate catolica de calugari care se supuneau anumitor reguli; cin, tagma. ♦ Comunitate de cavaleri calugari din evul mediu. ♦ Societate, asociatie in care cineva era primit in semn de onoare. 3. Decoratie; distinctie conferita de stat. 4. Dispozitie de plata (a unei sume etc.). 5. (Biol.) Grup intermediar intre clasa si familie. 6. Sistem de arhitectura ale carui elemente sunt dispuse si proportionate dupa anumite reguli, incat sa alcatuiasca un tot armonios. 7. Rang, categorie. V. ordine. ◊ De prim ordin = de prim rang, excelent. 8. De ordin = de natura..., cu caracter... [< lat. ordo, cf. it. ordine].

ZINC (‹ fr., gr.) s. n. element chimic (Zn; nr. at. 30, m. at. 65,39, p. t. 419,4ºC, p. f. 906ºC, gr. sp. 7,13) din gr. II secundara; metal alb-argintiu sau alb-albastrui. Se gaseste in natura sub forma de sulfura (blenda) si carbonat (smitsonita). In combinatii este bivalent. In contact cu aerul se acopera cu o pelicula protectoare de oxid. Se intrebuinteaza in zincare, sub forma de aliaje (ex. alama), la acumulatoarele alcaline, la fabricarea pesticidelor si pigmentilor etc. A fost izolat pentru prima data de chimistul german A.S. Marggraf (1709-1782) in 1776.

CLOR (‹ fr. {i}; {s} gr. khloros „galben-verzui”) s. n. element chimic (Cl; nr. at. 17, m. at. 35,45, p. t. -101ºC, p. f. -34,1ºC) din familia halogenilor, gaz galben-verzui, cu miros puternic sufocant, toxic, foarte reactiv. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii. Se obtine prin electroliza clorurii de sodiu si este folosit la fabricarea hipocloritilor, cloratilor etc., ca agent decolorant si dezinfectant. A fost descoperit de C.W. Scheele in 1774.

CUPRU (‹ lat.) s. n. element chimic (Cu; nr. at. 29, m. at. 63,54; p. t. 1.083ºC, p. f. 2.310ºC), durit. 3, metal de culoare rosiatica, ductil, maleabil, bun conducator de caldura si electricitate. Se gaseste in natura in stare nativa sau sub forma de combinatii, in special ca sulfuri. Functioneaza in combinatii in starile de valenta 1 si 2. Este utilizat in ind. electrotehnica, in fotogravura, galvanoplastie, la obtinerea de aliaje (alama, bronzuri etc.). Cunoscut in Egipt din anii 5.000-4.500 i. Hr. Sin. arama.

SISTEM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forte etc.) dependente intre ele si formand un tot organizat, care pune ordine intr-un domeniu de gandire teoretica, reglementeaza clasificarea materialului intr-un domeniu de stiinte ale naturii sau face ca o activitate practica sa functioneze potrivit scopului urmarit. ◊ Sistem informational = ansamblu de procedee si mijloace de colectare, prelucrare si transmitere a informatiei necesare procesului de conducere a intreprinderilor, institutiilor, ministerelor etc. ♦ Totalitatea relatiilor pe baza carora este alcatuit un sistem (1). 2. Totalitatea depozitelor formate in decursul unei perioade geologice. 3. Metoda de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operatii, fel de a lucra; norma, obicei. ◊ Sistem Braille = metoda de scriere pentru orbi, cu litere tipografice speciale scoase in relief, pentru a putea fi pipaite. 4. Model, tip, tipar; marca (de fabrica). 5. (In sintagma) Sistem audio = combina muzicala. [Var.: (rar) sistema s. f.]

element ~e n. 1) Parte componenta a unui intreg. ~ele unei lucrari. ◊ ~ de constructie piesa din ansamblul unei constructii. 2) chim. Substanta simpla care nu se mai poate descompune pe cale chimica, dar care poate intra in componenta altor substante. 3) Persoana care face parte dintr-o colectivitate. 4) la pl. Fenomen, forta a naturii. 5) rar Mediu in care traieste o fiinta. 6) Pila electrica; celula a unei pile electrice. 7) mai ales la pl. Principiu de baza al unei discipline, al unei stiinte; notiune fundamentala. /<fr. element, lat. elementum

OSMIU (‹ fr. {i}; {s} gr. osne „miros”) s. n. element chimic (Os, nr. at. 76, m. at. 190,2, m. sp. 22,7, p. t. c. 2.700ºC, p. f. c. 4.600ºC) din familia metalelor platinice; este alb-cenusiu, lucios, foarte dur, dar casant. Se gaseste in natura in stare nativa, aliat cu celelalte metale platinice. Foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se intrebuinteaza sub forma de aliaje cu iridiul, wolframul etc. sau in calitate de catalizator al multor reactii. A fost descoperit de Smithson Tennant in 1803.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg; acord, concordanta. ♦ Buna intelegere. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie). ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura. 2. Concordanta fonica intre sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile in compozitie. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

DETERMINANT, -A, determinanti, -te, adj., s. m. I. Adj. 1. Care determina sau este de natura sa determine ceva; hotarator. 2. (Despre cuvinte sau propozitii; adesea substantivat) Care precizeaza sensul altui cuvant sau al altei propozitii cu care este in legatura, fiind subordonat acestora. II. S. m. Expresie matematica ale carei elemente sunt asezate sub forma unui tabel si care serveste la rezolvarea sistemelor de ecuatii. – Din fr. determinant.

ELEMENTAR, -A adj. 1. de baza, esential, fundamental. ◊ care cuprinde principiile de baza ale unei discipline, stiinte etc. ♦ invatamant ~ = prima treapta a invatamantului cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de baza. 2. foarte simplu, rudimentar. ♦ (mat.) functie ~a = functie rationala, trigonometrica, exponentiala, logaritmica etc., precum si functiile obtinute din acestea, printr-un numar finit de operatii algebrice de compunere sau de inversare. 3. care tine de natura si de fenomenele ei. (< fr. elementaire, lat. elementarius)

TANTAL (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Tantal) s. n. element chimic (Ta; nr. at. 73, m. at. 180,948, p. t. 3.010ºC, p. f. c. 4.100ºC, gr. sp. 16,7). Metal rar, cenusiu, lucios, dur, ductil in stare pura si foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se gaseste in natura in tantalit si si pamanturile rare. Formeaza combinatii in treptele de valenta 2, 3, 4 si 5. Se foloseste in metalurgie (component al aliajelor refractare, solide si rezistente la coroziune), in energia nucleara, ind. constructoare de masini, chimica, electronica, in medicina (aplicarea suturilor, fixarea oaselor si vaselor), pentru fabricarea bijuteriilor (in locul platinei). A fost descoperit de A.G. Ekeberg in 1802.

NIOBIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. gr. Niobe) s. n. element chimic (Nb; nr. at. 41, m. at. 92,906, p. t. 2.470ºC, p. f. 3.300ºC, gr. sp. 8,6), metal rar, cenusiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer si la actiunea agentilor chimici. Formeaza combinatii in starile de valenta 3, 4 si 5. In natura de se gaseste asociat tantalului in diferite minerale (piroclit, loparit s.a.). Se utilizeaza la fabricarea otelurilor speciale, inoxidabile si anticorosive. A fost descoperit (1801) de britanicul C. Hatchett si redescoperit (1844) de chimistul german H. Rose. Din 1950, poarta numele actual. Sin. (inv.) columbiu.

MERCUR (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. Mercurius „Mercur”) s. n. element chimic (Hg; nr. at. 80, m. at. 200,59, gr. sp. 13,59, p. t. -38,87ºC, p. f. 356,58ºC); este un metal lichid (cel mai greu lichid), de culoare alba-argintie, cu luciu puternic destul de volatil, care se gaseste in natura sub forma de sulfura (cinabru) si mai rar in stare nativa. In combinatii functioneaza mono- si bivalent; cu unele metale formeaza aliaje, numite amalgame. Se intrebuinteaza la fabricarea unor aparate din fizica (termometre, barometre s.a.), la extragerea aurului si argintului, in medicina etc. M. si unii compusi ai sai sunt toxici. Este cunoscut din Antichitate. Sin. hidrargir; (pop.) argint-viu.

INVARIANT, -A I. adj. 1. (mat.; despre o marime, o expresie, o relatie) care ramane aceeasi pentru un grup de transformari. 2. (despre un sistem fizico-chimic) cu varianta nula. II. s. m. 1. marime, expresie, relatie, proprietate care ramane neschimbata in urma unor transformari de natura fizica ori matematica. 2. forma lexicala care, luata in raport cu o alta forma din paradigma aceluiasi cuvant, prezinta atat diferente de expresie, cat si de continut. 3. (estet.) existenta in toate domeniile artei, de-a lungul evolutiei lor istorice, a unor elemente cu caracter de permanenta, imuabile. (< fr., engl. invariant, germ. Invariant)

MAGNEZIU (‹ fr. {i}) s. n. element chimic din grupa a doua a sistemului periodic (Mg.; nr. at. 12, m. at. 24,305, gr. sp. 1,74, p. t. 650ºC, p. f. 1.100ºC), metal alb-argintiu, maleabil si ductil, foarte usor si rezistent, care, sub forma strujitura sau praf, arde in aer, degajand o lumina alba orbitoare. Se gaseste in natura sub forma de saruri. In toate combinatiile sale este bivalent. Constituent important al plantelor; este prezent in organismul animal in diverse tesuturi, in plasma, in lichidul extracelular, avand rol in echilibrul osmotic; intervine, de asemenea, in metabolismul muscular. Carenta sa in organism duce la hiperexcitabilitate musculara; prezenta in exces provoaca depresiuni ale sistemului nervos central. Folosit la fabricarea aliajelor usoare, utilizate in constr. aeronautice (rachete), la dezoxidarea si desulfurarea unor metale, la fabricarea proiectilelor luminoase si incendiare etc. Minerale: magnezit, dolomit, carnalit. A fost obtinut prin electroliza pentru prima oara de Sir Humphry Davy (1808).

TELUR (‹ fr., germ.; {s} lat. tellus „pamant”) s. n. element chimic (Te; nr. at. 52, m. at. 127,60, p. t. 452ºC, p. f. 1.390ºC, gr. sp. 6,00), din grupa a VI-a a sistemului periodic, cu caracter nemetalic, alb-albastrui, cu proprietati asemanatoare sulfului. A fost descoperit de catre mineralogul austriac Franz Joseph Muller von Reichenstein in 1782 in minele de aur din Transilvania. In natura se intalneste sub forma de telurizi si t. nativ, deseori insotind sulful si seleniul. Are diferite intrebuintari, intre care: colorant pentru sticla si ceramica, compusii sai sunt materiale cu proprietati semiconductoare, receptori de radiatie infrarosie.

FACTOR s. m. 1. conditie, element, imprejurare care poate determina, influenta sau explica un proces, un fenomen, o actiune etc. ♦ ~ de productie = componenta a ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale. 2. (mat.) fiecare dintre termenii unui produs. ♦ ~ prim = fiecare dintre numerele prime prin care se imparte exact un numar dat; ~ comun = numar sau polinom prin care se divide oricare dintre termenii unei sume. 3. marime pentru un sistem tehnic, un material etc., reprezentand raportul a doua marimi de natura diferita. 4. coeficient; postas. 5. functionar, agent postal care distribuie corespondenta. (< fr. facteur, lat. factor)

CARACTER ~e n. 1) Felul de a fi al unui individ; fire; natura. ~ darz. 2) Ansamblu de dispozitii inascute, care constituie structura psihica a unui individ. ~ f*******c. 3) Proprietate morala care se manifesta prin perseverenta, vigurozitate si corectitudine. A avea ~. 4) Personalitate care demonstreaza asemenea calitati. ~ puternic. 5) Erou literar dotat cu proprietati psihice si morale complexe. 6) Semn particular al unui lucru sau al unei persoane; proprietate; calitate; trasatura; particularitate. ~ ereditar. 7) Semn conventional. ~ algebric. 8) Semn grafic; ansamblu de semne de scriere sau de tipuri de imprimare. ~ gros. ~ roman. 9) Semnal sau element de informatie folosit in codul unui calculator. /<fr. caractere, lat. character