PAPIER COLLE s.n. (Arte) Tehnica in pictura moderna, constand in folosirea ca elemente de compozitie a unor fragmente de hartie imprimata sau decorativa lipite pe panza sau pe carton; colaj. [Pron. papie cole. / < fr. papier colle].

PAPIER COLLE [Pron.: papie cole] s. n. tehnica in pictura moderna constand in folosirea ca elemente de compozitie a unor fragmente de hartie imprimata sau decorativa, lipite pe panza sau pe carton; colaj. (< fr. papier colle)

COMPOZITIONAL ~a (~i, ~e) Care tine de compozitie; propriu compozitiei. element ~. Motiv ~. [Sil. -ti-o-] /<it. composizionale

STECHIOMETRIE s.f. Parte a chimiei care se ocupa cu studiul raporturilor cantitative dintre substantele care intra in compozitia elementelor. [Pron. -chi-o-, gen. -iei, var. stoechiometrie, stoichiometrie s.f. / < fr. stoechiometrie, cf. gr. stoicheion – element, metron – masura].

STOICHIOMETRIE s. f. parte a chimiei care se ocupa cu studiul raporturilor cantitative dintre substantele care intra in compozitia elementelor. (< fr. stoichiometrie)

FUNDAL, fundale, s. n. 1. (In artele plastice) Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat, din care se detaseaza elementele principale ale compozitiei. 2. Vast element arhitectonic sau natural care constituie fondul perspectivei frontale a unei constructii. ♦ Panza, decor care acopera fundul unei scene de teatru, in directia opusa salii. [Pl. si: fundaluri. – Var.: fondal s. n.] – Din it. fondale (dupa fund¹).

COMPONENTA ~e f. 1) Modalitate de structurare interna a elementelor componente ale unui intreg; compozitie. 2) Ansamblu de elemente componente; compozitie. /com-pon[ent] + suf. ~enta

URZEALA ~eli f. 1) v. A URZI. 2) Totalitate a firelor intinse in lungime pe razboiul de tesut, printre care se trec transversal firele de batatura pentru a obtine tesatura. 3) fig. rar (despre opere de arta) Fel de aranjare a elementelor componente; compozitie; tesatura. 4) Actiune reprobabila pusa la cale in taina pentru a starni vrajba sau a zadarnici ceva; intriga. [G.-D. urzelii] /a urzi + suf. ~eala

ORDONANTA s.f. I. Ordin, dispozitie scrisa care provine de la o autoritate. ♦ Ordonanta de plata = dispozitie de plata a unei sume. II. (In vechea armata) Soldat in serviciul personal al unui ofiter. III. Modul cum sunt aranjate elementele unei compozitii arhitecturale, cum sunt grupate diferite elemente ale unui tablou. [Cf. fr. ordonnance].

ORDONANTA s. f. I. 1. dispozitie scrisa care emana de la o autoritate (administrativa). ♦ ~ de plata = dispozitie de plata a unei sume. 2. act legislativ al unui guvern. 3. (jur.) hotarare judecatoreasca data in proceduri cu caracter urgent. II. (in vechea armata) soldat in serviciul personal al unui ofiter. III. mod de dispunere a elementelor unei compozitii arhitecturale, de grupare a diferitelor elemente ale unui tablou etc. (< fr. ordonnance)

CONSTANTINESCU, Gabriel (n. 1942, Bucuresti), pictor, sculptor si fotograf roman. Stabilit in Germania. Compozitii cu elemente reale intr-o ordine fantastica, cu o perfecta stiinta a desenului („compozitie structurala”, „Fara titlu”).

BIOELEMENT, bioelemente, s. n. Element chimic din compozitia celulelor vii. [Pr.: bi-o-e-] – Din fr. bioelement.

MOTIV ~e f. 1) Fenomen care provoaca sau care determina aparitia efectului; pricina; cauza; temei. 2) Cauza aparenta invocata de o persoana pentru a ascunde adevaratul scop al unei actiuni; pretext; prilej. 3) Fraza sau pasaj care formeaza desenul melodic sau ritmic al unei compozitii muzicale; tema. 4) element decorativ sau arhitectural intr-o pictura sau sculptura. 5) Idee de baza intr-o opera literara. /<fr. motif, it. motivo, germ. Motiv

CONSTITUTIE s.f. I. Structura fizica a unui corp, a unui organism; alcatuire, structura. ♦ compozitie, ansamblu de elemente care constituie un intreg. II. Lege fundamentala a unui stat, in care sunt consemnate principiile de baza ale organizarii lui, drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, sistemul electoral etc. [Gen. -iei, var. constitutiune s.f. / cf. lat. constitutio, fr. constitution, rus. konstitutiia].

MOZAIC¹ s. n. 1. lucrare ornamentala din bucati mici de marmura, sticla etc. colorate diferit, care formeaza figuri geometrice, flori etc. 2. combinatie de diferite elemente, culori etc. ◊ opera literara care contine multe elemente armonios ordonate. ◊ compozitie de caractere tipografice deosebite. 3. (biol.) organ(ism) care cuprinde doua tipuri de tesuturi diferite genetic. 4. boala a unor plante cauzata de un virus, un amestec de pete galbui pe frunze. 5. (fig.) amestec eterogen. (< fr. mosaique, it. mosaico)

compozitie, compozitii, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcatuiesc o unitate; structura, compunere, alcatuire. 2. Opera, bucata, compunere artistica, in special muzicala. ♦ Studiul regulilor de compunere a unei bucati muzicale; totalitatea cunostintelor muzicale care permite compozitorului sa se exprime intr-o forma artistica. 3. Felul in care sunt dispuse elementele imaginii intr-un tablou, astfel incat se se echilibreze intre ele. ♦ Gen de pictura, de sculptura, de desen reprezentand personaje in actiune. 4. Joc al unui actor care interpreteaza un rol bazandu-se in primul rand pe trasaturile distinctive ale personajului respectiv. 5. Exercitiu scolar constand in dezvoltarea in scris a unei teme cu caracter literar date de profesor; compunere. 6. Aliaj de cositor cu care se captuseste suprafata unei piese metalice care freaca alta suprafata metalica, cu scopul de a micsora frecarea. – Din fr. composition, lat. compositio.

compozitie s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcatuiesc un compus; structura. ♦ Compus; amestec. 2. Opera artistica, in special muzicala. ♦ Modul de organizare interna a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucati muzicale; arta de a compune muzica potrivit anumitor reguli. ♦ Mod in care a fost compusa o bucata muzicala; structura muzicala. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic si rational al unei imagini. ♦ Gen de pictura care reprezinta personaje in actiune. 5. Interpretare a unui rol de catre un actor, care prezinta trasaturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisa a unui elev in care se dezvolta o tema oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. Forma de tipar constituita din elementele ei componente. [Gen. -iei, var. compozitiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].

COMPONENTA s.f. Reunire a mai multor elemente intr-un intreg; compozitie, alcatuire. [< component]

noi¹ s. pl. (reg.) 1. (in superstitii) cenusa, carbuni, frunze etc. (noua elemente), care intra in compozitia unor leacuri babesti. 2. (urmat de determinarea „de apa”) roua; zori. 3. (in expr.) a lua noi = a lua apa neinceputa pentru descantece si leacuri babesti; a fi luat noi = a nu spune nimic, a tacea chitic; a se imbolnavi de reumatism.

ORGANOGEN, -A adj. (Biol.; despre elemente) Care intra in compozitia substantelor organice animale sau vegetale. ♦ (Despre roci) De origine organica. [< fr. organogene, cf. gr. organon – organ, gennan – a naste].

compozitie s. f. 1. totalitatea elementelor care alcatuiesc o unitate, o substanta, un corp etc.; structura. ◊ compus; amestec. 2. opera artistica, muzicala. ◊ mod de organizare a elementelor componente ale unei opere literare. 3. studiul regulilor de compunere a unei bucati muzicale; arta de a compune muzica potrivit anumitor reguli. ◊ mod in care a fost compusa o bucata muzicala. 4. ordonare, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ◊ (fot.) aranjament artistic si rational al unei imagini. ◊ gen de pictura care reprezinta personaje in actiune. 5. tip de interpretare a unui rol de catre un actor. 6. compunere (4). 7. aliaj de plumb cu cositor, pentru lipituri moi. 8. forma de tipar constituita din elementele ei componente. (< fr. composition, lat. compostio)

ALBUMINA, albumine, s. f. Substanta organica din grupul proteinelor care intra in alcatuirea chimica a celulelor animale si vegetale si constituie elementul de baza in compozitia albusului de ou si a serului din sange. – Fr. albumine.

ORGANOGEN, -A, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intra in compozitia substantelor organice din structura animalelor si a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formatii geologice) Care consta din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub actiunea organismelor. – Din fr. organogene.

MICROELEMENT, microelemente, s. n. Element chimic care intra in compozitia hormonilor, a enzimelor, a fermentilor etc. si care se gaseste in cantitati foarte mici in sol si in organism. [Pr.: -cro-e-] – Din fr. micro-element.

COMPONENTA, componente, s. f. Totalitatea elementelor care alcatuiesc o unitate; compozitie, alcatuire. – Compon[ent] + suf. -enta (dupa absent-absenta).

COMPONENT¹ ~ta (~ti, ~te) Care intra in compozitia unui ansamblu; aflat in compozitia unui corp. Parte ~ta. element ~. Forta ~ta. /<germ. Komponente, it. componente

compozitie ~i f. 1) Totalitate a elementelor componente ale unui intreg; constitutie; structura; factura; componenta. 2) Opera artistica (mai ales muzicala). 3) Arta de a crea motive muzicale; studiul regulilor dupa care se compune muzica. Clasa de ~. 4) Mod de aranjare a elementelor unei imagini. 5) rar Lucrare pe o tema literara sau libera scrisa de un elev cu scopul verificarii cunostintelor lui; compunere. 6) Aliaj de cositor cu destinatie speciala. [Art. compozitia; G.-D. compozitiei; Sil. -ti-e] /<fr. composition, lat. compositio, ~onis

CONSTITUTIE¹ ~i f. 1) Mod de constituire a elementelor unui intreg; structura; factura; compozitie; componenta. 2) Ansamblu de particularitati morfologice, functionale si psihologice ale unui om. 3) Aspect general; forma exterioara; confirmatie; configuratie. ~a corpului. [Art. constitutia; G.-D. consti-tutiei; Sil. -ti-e] /<fr. constitution, lat. constitutio, ~onis

STRUCTURA ~i f. 1) Mod de organizare interna a elementelor sau a partilor care constituie un ansamblu concret sau abstract; constitutie; factura; component; compozitie. 2) Ansamblu de relatii dintre elementele unui sistem; retea de relatii. [G.-D. structurii] /<lat. structura, fr. structure

TESATURA ~i f. 1) Produs textil obtinut prin tesere. ~ de in. 2) Modul in care este tesut un astfel de produs. ~ plusata. 3) Panza folosita la confectionarea imbracamintei. ~ pentru o rochie. 4) Cusatura speciala facuta pentru a astupa o gaura la un obiect de imbracaminte. 5) fig. Mod de aranjare a elementelor unei opere (literare); urzeala; compozitie; structura. ~-a romanului. 6) fig. Imbinare de lucruri sau de fapte legate intre ele. [G.-D. tesaturii] /a tese + suf. ~atura

ATMOFIL, -A adj. (Despre elemente chimice) Care intra in compozitia atmosferei. [Cf. germ. atmophil, cf. gr. atmos – aer, philein – a iubi].

MINEREU s.n. Aglomerare de minerale in compozitia carora se gasesc anumite elemente (metale, metaloizi) in cantitati suficiente pentru a putea fi exploatate rentabil. [Pron. -reu. / < fr. minerai].

BIOelement s.n. element chimic care intra in compozitia celulelor vii. [< fr. bioelement].

MOZAIC s.n. 1. Lucrare ornamentala, compusa din bucati mici de marmura, de sticla etc. colorate diferit si care alcatuiesc o figura, un tablou etc. 2. Combinatie, amestecatura (frumos imbinata) de diferite elemente, culori etc. ♦ Opera literara care contine multe elemente eterogene, insa armonios ordonate. ♦ compozitie de caractere tipografice deosebite. 3. Boala a unor plante cauzata de un virus si care se prezinta ca un amestec de pete pe frunze. [Pron. -za-ic. / cf. fr. mosaique, it. mosaico].

ANALIZA vb. tr. 1. a cerceta un lucru, un fenomen etc. descompunandu-l in elementele lui componente. ◊ a identifica compozitia unei substante. 2. a examina cu atentie in vederea unor concluzii documentate. ◊ a examina un text (gramatical, literar, stilistic etc.). (< fr. analyser)

ATMOFIL, -A adj. (despre elemente chimice) care intra in compozitia atmosferei terestre. (< germ. atmophil)

COMPONENTA s. f. totalitatea elementelor care alcatuiesc o unitate; compozitie, alcatuire. (< compon/ent/ + -enta)

ORGANOGEN, -A adj. 1. (despre elemente chimice) care intra in compozitia substantelor organice animale sau vegetale. 2. (despre roci minerale etc.) de origine organica. (< fr. organogene)

ANALIZA, analizez, vb. I. Tranz. A cerceta de aproape un intreg, un fenomen etc., examinand fiecare element in parte; a identifica compozitia unei substante. – Fr. analyser.

ANALIZA, analize, s. f. 1. Metoda stiintifica de cercetare care se bazeaza pe studiul sistematic al fiecarui element in parte; examinarea amanuntita a unei probleme. ◊ Expr. In ultima analiza = in concluzie. 2. (Chim.) Identificare, determinare a compozitiei unei substante prin descompunerea ei in elementele constitutive. 3. (in sintagma) Analiza matematica = ramura a matematicii care studiaza functiile, limitele, derivatele si aplicatiile lor. – Din fr. analyse.

AMIL s.m. (Chim.) Radical care intra in compozitia substantelor amilice. // (si in forma amilo-) element prim de compunere savanta in terminologia chimica cu semnificatia „amidon”. [< fr. amyle, cf. lat. amylum, gr. amylon – amidon, faina].

MOTIV, motive, s. n. I. Cauza, ratiunea, pricina unei actiuni; imboldul care impinge la o actiune sau care determina o actiune; mobil. ◊ Loc. adv. Fara motiv = nejustificat. ◊ Loc. conj. Pentru motivul ca... = fiindca, deoarece. ♦ Pretext. ◊ Loc. conj. Pe motiv ca... = pretextand ca..., aducand argumentul ca... ◊ Expr. A da cuiva motiv sa... = a provoca pe cineva sa..., a da cuiva pretext sa... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea caruia ia nastere tema muzicala; tema, melodie, intonatie. 2. element pictural sau sculptural fundamental, folosit intr-o compozitie decorativa sau arhitecturala. 3. Idee fundamentala sau tema principala a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.

MATERIE s.f. 1. Categorie filozofica care desemneaza realitatea obiectiva, existenta independent de constiinta si reflectata de aceasta. 2. Substanta din care sunt facute diverse obiecte. ♦ element, corp privit din punctul de vedere al compozitiei lui. 3. Domeniu de cunoastere, de cercetare etc. ♦ Continut, fond, esenta. 4. Totalitatea cunostintelor predate in cadrul unui obiect de studiu, disciplina scolara. [Gen. -iei. / < lat. materia, cf. fr. matiere, it. materia].

MATERIE s. f. 1. realitatea obiectiva, existenta independent de constiinta si reflectata de aceasta. 2. substanta din care sunt facute diverse obiecte. ◊ element, corp privit din punctul de vedere al compozitiei lui. ♦ ~ prima = produs destinat prelucrarii. 3. domeniu de cunoastere, de cercetare etc.; obiect de studiu. ♦ in ~ de = in ceea ce priveste... ◊ continut, fond, esenta. 4. totalitatea cunostintelor predate in cadrul unui obiect de studiu, disciplina scolara. (< lat., it. materia, rus. materiia germ. Materie)

KANDINSKY, Wassilly (1866-1944), pictor si desenator rus, naturalizat german (1928), apoi francez (1933). Promotor al picturii abstracte, autorul primei opere nonfigurative („Prima compozitie abstracta”, 1910). Realizeaza o sinteza originala a unor elemente din arta populara rusa, din impresionismul lui Monet, din secession, favism si expresionism. Peisaje de mare intensitate emotionala („Muntele albastru”), compozitii („Improvizatii”, „Elan domolit”). Unul dintre intemeietorii gruparii „Der Blaue Reiter”. Eseuri („Despre spiritula in arta”); versuri. Lucrari teoretice.

AZOT s.n. element gazos incolor, inodor si insipid, care intra in compozitia aerului atmosferic in proportie de circa patru cincimi; nitrogen. [< fr. azote, cf. gr. a – fara, zoe – viata].

AZOT s. n. element gazos incolor, inodor si insipid, care intra in compozitia aerului atmosferic in proportie de circa patru cincimi; nitrogen. (< fr. azote)

PEISAJ s. n. 1. colt din natura care formeaza un ansamblu estetic; priveliste. 2. gen de pictura sau grafica avand ca obiect reprezentarea privelistilor din natura; tablou, desen, fotografie care infatiseaza un peisaj (1). ◊ (geogr.) mediu care se diferentiaza printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, clima, ape, sol, vegetatie, fauna etc.) 3. compozitie literara sau muzicala care cuprinde o descriere a naturii. 4. aspect al societatii, al literaturii etc. (< fr. paysage)

CHAGALL [sagal], Marc (1887-1985), pictor francez de origine rusa. Compozitii care transfigureaza fantastic, intr-o viziune poetica suprarealista, elemente ale folclorului evreiesc („Eu si satul”, „Casatoria”); ilustratii, lucrari de scenografie, ansambluri decorative (plafonul Operei din Paris).

S****A, s****e, s. f. Substanta lichida cu compozitie complexa, secretata de glandele s*****e masculine, care contine ca elemente esentiale s************i. – Din fr. s****e.

COSMOCHIMIE f. Ramura a astrofizicii care studiaza compozitia chimica a corpurilor ceresti si a mediului interplanetar, raspandirea elementelor chimice si reactiile nucleare din cosmos. [Art. cosmochimia; G.-D. cosmochimiei; Sil. -mi-e] /<fr. cosmochimie

FIBRA s. f. 1. fir subtire, flexibil, folosit la fabricarea tesaturilor, a hartiei etc. ♦ ~ optica = fibra de sticla cu compozitie speciala, pentru transmiterea informatiilor. ◊ formatie filiforma a unui material. 2. element filamentos care intra in alcatuirea tesuturilor organice. (< fr. fibre, lat. fibra)

GRAFISM s. n. 1. redare in linii simple, grafice; simplitate; simplificare. ◊ maniera de a prezenta o imagine fotografica astfel incat liniile ei principale sa se ordoneze dupa un ritm care ii da echilibru si unitate. 2. tendinta de a da prioritate elementelor grafice intr-o opera de arta. 3. (muz.) gen de compozitie contemporan in care partitura contine desene ce trebuie sa sugereze interpretilor improvizarea muzicii. (< fr. graphisme)

DOZA, dozez, vb. I. Tranz. 1. A pune impreuna, in proportii determinate, substantele sau materialele care formeaza un amestec; p. ext. a distribui dupa o anumita masura elementele care formeaza un tot. ♦ A determina proportia in care un element, o substanta sau un material intra, impreuna cu altele, in compozitia unui tot. ♦ A determina cantitatea de substanta sau de material care produce un anumit efect intr-un amestec. 2. Fig. A folosi ceva in proportii judicioase, bine echilibrate. – Din fr. doser.

FACTURA¹ ~i f. 1) Mod de organizare a elementelor sau a partilor constituente ale unui ansamblu; constitutie; structura; component; compozitie. 2) Caracter specific al unei opere de arta. /<fr. facture, lat. factura

CICLIC, -A I. adj. 1. care se desfasoara in cicluri; periodic. ◊ (despre compozitii muzicale) alcatuit din mai multe parti independente. 2. (despre flori) toate elementele dispuse in verticil. 3. (despre compusi chimici) care are catenele inchise in ciclu. II. s. n. (cinem.) suita de desene, fazele unei miscari care, functional, se repeta. (< fr. cyclique, gr. kyklikos)

ANALIZA ~e f. 1) Metoda stiintifica de cercetare a realitatii bazata pe descompunerea proceselor, a obiectelor in parti componente. ◊ In ultima ~ in concluzie. 2) chim. Procedeu de stabilire a compozitiei chimice a unei substante. 3): ~ gramaticala descompunere a cuvintelor si propozitiilor in elemente alcatuitoare si determinarea valorii lor gramaticale. [G.-D. analizei] /<lat. analysis, fr. analyse

COMPUNERE s. f. 1. actiunea de a compune. 2. bucata literara sau muzicala; compozitie. 3. procedeu de formare a cuvintelor prin crearea unui cuvant nou din mai multe cuvinte intregi existente independent, cu ajutorul unor elemente de compunere sau din abrevieri. 4. lucrare scolara scrisa asupra unei teme; compozitie (6). (<compune)

BANULESCU, Stefan (1929-1998, n. Facaeni, jud. Ialomita), scriitor roman. Proza de atmosfera, cu elemente fantastice, evocind o umanitate proiectata pe fundal mitic, caracterizata prin rafinamentul compozitiei („Iarna barbatilor”, „Cartea milionarului”); versuri incantatorii cu accente folclorice („Cintece de cimpie”); eseuri („Scrisori provinciale”); reportaje.

ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ALUMINIU s.n. element chimic din grupa metalelor, foarte usor si avand o mare ductilitate si maleabilitate, care intra in compozitia unor aliaje intrebuintate in industrie si in tehnica. // (In forma alumino-, alumo-) element prim de compunere cu semnificatia „(referitor la) aluminiu”. [Pron. -niu. / < fr. aluminium, alumino-].

CICLIC, -A adj. 1. Care se desfasoara in cicluri, care apartine unui ciclu; periodic. ♦ (Despre o compozitie muzicala) Alcatuit din mai multe parti independente. 2. (Despre flori) La care toate elementele sunt dispuse in verticil. [< fr. cyclique, cf. lat. cyclicus, gr. kyklos – cerc].

SERIALISM s. n. (muz.) tehnica de compozitie care consta in utilizarea gamei de 1² semitonuri intr-un sistem avand drept element ordonator seria (8). (< fr. serialisme)

INTRODUCERE, introduceri, s. f. Actiunea de a (se) introduce si rezultatul ei. 1. Bagare, varare. ♦ Includere, inserare, inglobare; punere in practica. 2. Capitol al unei lucrari sau parte de la inceputul ei, in care se prezinta, in linii generale, intentiile acesteia, elementele sau notiunile fundamentale necesare intelegerii ei; introductie. ♦ Partea de la inceput a unei compozitii (artistice), a unei scrisori etc. 3. Lucrare stiintifica in care se expun notiunile generale, elementare sau pregatitoare ale unui domeniu de cunostinte. – V. introduce.

ORNAMENT, ornamente, s. n. 1. Detaliu sau obiect adaugat la un ansamblu pentru a-l infrumuseta; accesoriu, element decorativ folosit in artele plastice, in arhitectura, in tipografie pentru a intregi o compozitie si a-i reliefa semnificatia. ◊ Loc. adj. De ornament = decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distinctie, insemn, decoratie. 2. Nota sau grup de note muzicale care se adauga la o melodie, pentru a-i reliefa conturul, pentru a-i impodobi linia melodica; semnul muzical corespunzator. – Din fr. ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.

SIMFONIE, simfonii, s. f. 1. (In trecut) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale; compozitie muzicala instrumentala (cu solisti, cor); (sens curent) compozitie muzicala ampla pentru orchestra, care cuprinde de obicei trei sau patru parti. ♦ Simfonie concertanta = compozitie muzicala rezultata din imbinarea simfoniei si a concertului instrumental. 2. Fig. Ansamblu (armonios) de elemente care concura la producerea unui anumit efect; spec. imbinare armonioasa de culori. – Din lat. symphonia, fr. symphonie.

MOLECULA s.f. Cea mai mica particica dintr-o substanta care are compozitia chimica si structura la fel cu a substantei respective si care (in cazul elementelor) poate fi descompusa fara sa se distruga constitutia sau proprietatile substantei. ◊ Molecula-gram = cantitatea unei substante masurata in grame, egala cu greutatea ei moleculara; mol. [< fr. molecule, cf. it., lat. molecula – mica masa de materie].

SIMFONIE s. f. 1. compozitie muzicala ampla pentru orchestra, care cuprinde de regula patru parti. 2. (fig.) ansamblu de elemente armonizate; imbinare armonioasa de culori. (< fr. symphonie, lat., gr. symphonia)

CARBON (‹ fr., lat.) s. n. Element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se gaseste in natura, in stare elementara, cristalina (diamant, grafit), in zacaminte fosile (carbune de pamint si bitumuri), in unele roci sedimentare (carbonati), in dioxidul de carbon si in toate substantele organice, combinate cu alte citeva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Functioneaza in combinatii in starea de valenta 4. Intra in compozitia unor aliaje de mare importanta in tehnica. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (₆¹⁴C^*) = izotop radioactiv al c., care ia nastere in atmosfera; este folosit ca atom marcat (v. si geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare in arheologie. Hirtie-c. = hirtie subtire, acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa si folosita la scoaterea de copii dupa texte; indigo (IV).

ANALIZA, analizez, vb. I. Tranz. 1. A cerceta un intreg, un fenomen etc., examinand fiecare element in parte. ♦ A examina un text din diferite puncte de vedere. 2. (Chim.) A identifica compozitia unei substante. – Din fr. analyser.

SIMFONIE ~i f. 1) compozitie muzicala ampla pentru orchestra, constand din trei sau patru acte. 2) fig. Ansamblu armonios de elemente care concureaza la producerea unui anumit efect. ~ de culori. [G.-D. simfoniei] /<lat. symphonia, fr. symphonie, it. sinfonia

IZOMORFISM s. n. 1. identitate de forma, de structura. 2. proprietate a unor substante cu compozitie chimica analoaga de a cristaliza in aceleasi forme cristaline; izomorfie. 3. (mat.) corespondenta biunivoca intre elementele a doua multimi cu aceeasi structura. (< fr. isomorphisme)

CORAL, -A adj. 1. Referitor la cor; de cor. 2. Care cuprinde un ansamblu; unanim, de acord. 3. (Lit.; despre compuneri literare; op. individual, singular) Ale carui motive, elemente, personaje etc. prezinta armonie, acordandu-se ca vocile unui cor. // s.n., s.f. (Muz.) compozitie muzicala (religioasa) cu structura strofica pentru cor. [Cf. it. corale].

PIESA ~e f. 1) element constitutiv (al unui ansamblu); parte componenta (a unui tot). ~ de muzeu. ~ vestimentara. 2) Obiect cu semnificatie speciala; figura. ~ de sah. 3) Ban de metal de mica valoare; moneda. 4) Act scris cuprins intr-un dosar sau intr-o colectie. 5) element component (al unui sistem tehnic). 6) Creatie literara destinata reprezentarii pe scena. 7) Opera muzicala de proportii reduse (de obicei instrumentala); bucata; compozitie. [G.-D. piesei] /<fr. piece

DISPROSIU (‹ fr. {i}; {s} gr. dysprositos „inaccesibil”) s. n. element chimic (Dy; nr. at. 66, m. at. 162,50, p. t. 1.475ºC, p. f. 2.600ºC) din familia lantanoidelor. In combinatii functioneaza trivalent. Intra in compozitia unor aliaje magnetice speciale. A fost descoperit de Lecoq de Boisbaudran, in 1886.

ARMONI/E ~i f. 1) Potrivire perfecta a elementelor unui intreg; acord. 2) Intelegere buna intre doua persoane sau colectivitati. 3) muz. Ramura a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. 4): ~ vocalica potrivire de timbru a vocalelor dintr-un cuvant. [G.-D. armoniei] /<lat. harmonia, fr. harmonie

ANSAMBLU, ansambluri, s. n. 1. Tot unitar rezultat din unirea unor elemente (de acelasi gen); totalitate. ◊ Loc. adj. De ansamblu = general, unitar. ◊ Loc. adv. In ansamblu = in esenta, in general, in linii mari. 2. Colectiv de artisti. 3. compozitie muzicala scrisa pentru un ansamblu (2). – Din fr. ensemble.

BIOGEOCHIMIE (‹ germ.) s. f. Ramura a geochimiei care studiaza relatiile dintre biosfera si celelalte geosisteme din punct de vedere chimic (compozitia chimica a organismelor si modul de participare a materiei vii si a produselor si de descompunere in procesele de migratie si de acumulare a elementelor chimice din scoarta terestra). Metodele b. sint folosite si in prospectiunile zacamintelor de minerale utile.

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

CORAL², -A I. adj. 1. de, pentru cor. 2. care cuprinde un ansamblu; unanim, de acord. 3. (despre compuneri literare) ale caror motive, elemente, personaje prezinta armonie, acordandu-se ca vocile unui cor. II. s. f. formatie corala ampla; cor (I, 2). III. s. n. cantec religios (liturgic) pe mai multe voci. ◊ compozitie pentru orga pe tema unui asemenea cantec. (< fr. choral, it. corale)

TEMA, teme, s. f. 1. Idee principala care este dezvoltata intr-o opera, intr-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta intr-o opera artistica. ◊ Loc. prep. Pe tema... = in jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ◊ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta in enuntarea unei teme si in valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobandite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvant, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvant. – Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema.

ORIZONT s. n. 1. linie care reprezinta intersectia aparenta a suprafetei terestre cu bolta cereasca. ◊ cerc din intersectarea sferei ceresti cu un plan perpendicular pe directia verticala dusa prin centrul Pamantului sau prin locul de observatie. 2. (fig.) intindere a cunostintelor, perspectiva; putere de orientare; nivel intelectual. 3. ~ de timp = lungime a perioadei de timp dupa care se face previziunea evolutiei fenomenelor economice. 4. (geol.) strat sau ansamblu de straturi de aceeasi origine si aproximativ de aceeasi varsta, prin compozitia petrografica si prin resturile de organisme pe care le contine. ◊ totalitatea lucrarilor miniere care se afla la acelasi nivel. 5. arie de raspandire a trasaturilor analoage sau identice ale unor elemente de civilizatie. ◊ (arheol.) depozit de materiale de civilizatie suprapuse in imprejurari diferite. 6. fundal (in teatru, in pictura etc.). 7. ~ artificial = instrument la executarea observatiilor cu sextantul, care permite masurarea inaltimii unui astru deasupra planului orizontului. (< fr., lat. horizon)

ROCOCO (< fr.) adj. Stil ~ = (si subst.) stil in arta europeana a sec. 18, urmand barocului si precedand stilul neoclasic. Renuntand la ordinele clasice, arhitectura rupe cu traditia intr-o noua conceptie, conform careia formele difera de functie, iar relatia dintre interior si exterior nu este obligatorie. Decoratia arhitecturala de interior si mobilier capata o deosebita importanta, odata cu artele minore in general, r. adoptand o ornamentatie excesiva cu un repertoriu nou de motive (embleme, atribute de zeitati mitologice, imitarea unor elemente naturale ca grotele, stancile, scoicile). In pictura si sculptura domina subiectele galante, frivole, idila bucolica. Arta r. manifesta o preferinta pentru culorile deschise si stralucitoare, pentru liniile usoare si rasucite, compozitia asimetrica, pitoresc si rafinament. R. a predominat in Franta in prima jumatate a sec. 18, cunoscand cateva faze de dezvoltare (stilurile regenta, rocaille, Pompadour) si s-a raspandit si in restul Europei. ♦ P. ext. Demodat si putin ridicol.

TRANSPOZITIE s.f. Transpunere. ♦ (Mat.) Permutare in care toate elementele, in afara de doua (care se schimba unul in celalalt), raman neschimbate. ♦ (Chim.) Schimbare a pozitiei unor atomi sau a unor radicali dintr-o molecula, pentru a forma un izomer. ♦ (Muz.) Schimbarea tonalitatii unei compozitii. [Gen. -iei. / cf. fr. transposition, lat. transpositio].

TRANSPOZITIE s. f. 1. transpunere. 2. (mat.) permutare in care toate elementele, in afara de doua (care se schimba unul cu celalalt), raman neschimbate. 3. (chim.) schimbare a pozitiei unor atomi sau radicali dintr-o molecula organica pentru a forma un izomer. 4. (muz.) transcriere sau executare a unei compozitii in alta tonalitate decat cea initiala. 5. (biol.) miscare a unei gene dintr-un set cromozomial sau dintr-un cromozom in altul. 6. problema enigmistica, in schimbarea pozitiei partilor componente ale unei sarade din a caror insumare inversa trebuie sa rezulte un cuvant nou. (< fr. transposition)

INDIU (‹ fr. {i}; {s} lat. indium) s. n. element chimic (In; nr. at. 49, m. at. 114,82, p. t. 156,4ºC, p. f. 2.109ºC), metal alb-cenusiu, moale; se gaseste in natura, in cantitati mici, in blenda. A fost descoperit de F. Reich si H. Th. Richter (1863). Intra in compozitia unor aliaje usor fuzibile, de lipit, aliaje dentare, a semiconductoarelor.

SERIALISM (‹ germ., fr.) s. n. (MUZ.) Tehnica de compozitie constand in folosirea unei serii (9) ca material de constructie a melodiilor (temelor) si acordurilor unei lucrari; ordinea succesiunii sunetelor e stabilita de compozitor. S. fiind conceput de A. Schonberg ca un sistem ce nu este bazat pe ierarhia elementelor componente, repetarea fiecarui sunet nu este admisa decat dupa derularea integrala a seriei.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg; acord, concordanta. ♦ Buna intelegere. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie). ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura. 2. Concordanta fonica intre sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile in compozitie. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

OSMOZA (‹ fr. {i}; {s} gr. osmos „impingere”) s. f. 1. Trecere a unui solvent printr-o membrana semipermeabila, care separa doua solutii de compozitii sau concentratii diferite; se produce de la o solutie mai diluata spre cea mai concentrata (pana la echilibrarea presiunilor osmotice). Fenomenul a fost descoperit de abatele J.A. Nollet (1748) si studiat, in sec. 19, de K. Vierozdt, care a introdus termenul in circuitul stiintific. 2. Fig. Intrepatrundere, influenta reciproca intre doua sau mai multe fenomene, elemente etc.

CALCIU (‹ fr. {i}; {s} lat. calc- „var”) s. n. element chimic (Ca; nr. at. 20, m. at. 40,08, p. t. 842-848ºC; p. f. 1.439ºC), metal alb-argintiu, moale, din familia metalelor alcalino-pamintoase. Se gaseste in natura numai sub forma de combinatii (calcar, gips etc.). Se prepara prin electroliza unui amestec de clorura de calciu anhidra si fluorura de calciu. In combinatii functioneaza in starea de valenta. 2. Face parte din compozitia organismului animal, avind un rol plastic in formarea tesutului osos. Compusii sai au multiple utilizari in constructie, in industrie etc. si in terapeutica (pentru recalcificare, ca antialergic si sedativ). A fost descoperit (1808) de H. Davy si J.J. Berzelius.

STRUCTURA s. f. I. 1. ansamblu de elemente de constructie solidarizate intre ele, care preia toate sarcinile la care este supus acesta si le transmite la fundatie. 2. mod de alcatuire interna a unui corp, a unui sistem. ◊ dispozitie relativa a atomilor in molecula unei substante. ◊ mod de grupare a moleculelor intr-o substanta minerala. 3. mod de asezare a partilor corpului animal sau vegetal ori ale tesuturilor. ◊ (psih.) conformatie, factura, formatie. 4. fel de alcatuire a unei compozitii, a unei opere literare. ♦ ~ gramaticala = mod specific fiecarei limbi de a organiza cuvintele in propozitii si fraze. II. mod de organizare a societatii din punct de vedere economic, social, politic si cultural; oranduire. ◊ mod de organizare a oricarei ramuri de productie. (< fr. structure, lat. structura)