MULTIME, multimi, s. f. 1. (La sg., adesea cu determinari) Numar mare de fiinte sau de lucruri, cantitate mare. 2. (La sg.) Lume multa stransa laolalta, gramada de oameni; spec. masele largi ale populatiei; colectivitate. 3. (Mat.) Ansamblu de obiecte, numite elemente, grupate fie prin indicarea tuturor elementelor, fie prin formularea unei proprietati caracteristice lor si numai lor. ◊ Multime vida = multime care nu contine nici un element. Multimi disjuncte = multimi care nu au nici un element comun. Multimi echivalente = multimi intre care se poate stabili o corespondenta biunivoca. – Mult + suf. -ime.

DISJUNCT, -A, disjuncti, -te, adj. (Rar) Disjunctiv. ◊ (Mat.) Multimi disjuncte = multimi care nu au nici un element comun. – Din lat. disjunctus. Cf. fr. disjoint.

DEFAZAJ n. Diferenta dintre fazele a doua marimi alternative de aceeasi frecventa, raportate la un element comun. /<fr. dephasage

DISJUNCT, –A adj. despartit, separat. ◊ (mat.) multimi disjuncte = multimi care nu au nici un element comun; (muz.) trepte disjuncte = trepte ale gamei care nu se succed imediat. (>lat. disiunctus; dupa fr. disjoint)

CULTUREM s. n. cea mai mica unitate a unui fenomen sau fapt de cultura, element comun unor forme, structuri, genuri de cultura. (dupa semantem)

INTERSECTIE, intersectii, s. f. 1. Loc unde se incruciseaza doua drumuri; intretaiere. 2. (Mat.) Multimea punctelor comune a doua linii, a doua suprafete ori volume; totalitatea elementelor comune a doua multimi. – Din fr. intersection, lat. intersectio.

CONTIGUU, -UA adj. Legat, unit de ceva, care are elemente comune cu altceva; alaturat. [Pron. -gu-u. / cf. fr. contigu, it. contiguo, lat. contiguus].

DISJUNCT, -A adj. Disjunctiv. ◊ (Mat.) Multimi disjuncte – multimi care nu au elemente comune. [Cf. it. disgiunto, fr. disjoint, lat. disiunctus].

CONTIGUU, -UA adj. legat, unit de ceva, care are elemente comune cu altceva. (< fr. contigu, lat. contiguus)

INTERSECTIE s. f. 1. incrucisare de drumuri publice; intretaiere. 2. (mat.) multimea punctelor comune a doua linii, suprafete, corpuri etc. ◊ operatie care asociaza la doua sau mai multe multimi date multimea elementelor comune tuturor multimilor date. (< fr. intersection, lat. intersectio)

SANDFELD (JENSEN), Kristoffer (1873-1942), lingvist danez. Specialist in romanistica; s-a ocupat de limba romana („Sintaxa romana”, in colab.) si de elementele comune limbilor balcanice („Disparitia infinitivului in romana si in limbile balcanice”, „Lingvistica balcanica”). Lucrari de lexicografie. M. coresp. al Acad. Romane (1911).

CONTIGUU, -UA, contigui, -ue, adj. (Livr.) Care se leaga, se inrudeste, se uneste cu ceva, care are elemente apropiate, comune cu altceva. [Pr.: -gu-u] – Din fr. contigu, lat. contiguus.

CORP¹ ~uri n. 1) Organism considerat ca un tot anatomic si functional; trup. ◊ ~ neinsufletit cadavru. Lupta ~ la ~ lupta in care adversarii se afla fata in fata. A face ~ comun cu cineva (sau cu ceva) a se asocia, a se solidariza cu cineva. 2) Parte a organismului omenesc fara cap si membre; trunchi; trup. 3) Partea principala a unui obiect, a unei constructii sau masini. ~ul navei. ◊ ~ de case ansamblu de cladiri, reunite prin ceva comun. 4) : ~ ceresc element al universului; astru. 5): ~ geometric corp, marginit de fete definite geometric. 6) : ~ delict dovada materiala a incalcarii legii. 7) Unitate cu care se masoara, in tipografie, marimea literelor. ~ de litera. 8) Grup de persoane care formeaza o unitate profesionala. ~ didactic. ~ diplomatic. 9) Mare unitate militara formata din mai multe divizii. ~ de infanterie. 10) Totalitate a volumelor unei colectii de materiale referitoare la un anumit domeniu; corpus. ~ de legi. /<fr. corps, lat. corpus

MICROLIT s.n. 1. Unealta de piatra cioplita, de mici dimensiuni, folosita in comuna primitiva. 2. element cristalin microscopic, de forma prismatica sau tubulara, care se afla in unele roci. [Pl. -ite, -ituri, (s.m.) -iti. / < fr. microlithe, germ. Mikrolith, cf. gr. mikros – mic, lithos – piatra].

COORDONATIV, -A adj. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de parti de propozitie nepredicative, in relatie de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, ori regente fata de un element subordonat tuturor. (< germ. koordinativ)

GRUPA, grupe, s. f. 1. Colectiv restrans de oameni, subordonat unei forme organizatorice mai largi. ♦ Unitate administrativa dintr-o intreprindere sau dintr-o institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. ♦ Cea mai mica subunitate militara de instructie si de lupta. ♦ (Rar) Grup (2). 2. Subdiviziune (in stiinte) care cuprinde elemente cu trasaturi comune. ◊ Grupa sangvina = fiecare dintre categoriile de clasificare a sangelui, intemeiata pe ansamblul de caracteristici ale globulelor rosii si ale plasmei sangvine. ♦ Spec. Fiecare dintre subimpartirile care rezulta din asezarea elementelor chimice in sistemul periodic, grupand elementele cu proprietati inrudite. – Din fr. groupe.

GENERAL¹ ~a (~i, ~e) 1) (in opozitie cu particular, individual) Care se refera la toate cazurile sau la toti indivizii. Observatii ~e. Regula ~a. 2) Care intereseaza pe marea majoritate sau pe toti; la care participa marea majoritate sau toti. Greva ~a. ◊ Repetitie ~a ultima repetitie inaintea unei reprezentatii in public. 3) si substantival Care este propriu tuturor elementelor unei clase; comun. Trasatura ~a. 4) Care cuprinde esentialul. Plan ~. ◊ In ~ luand in consideratie doar cazurile de baza; fara referire la un caz particular. In linii ~e (sau mari) in ansamblu; exceptand detaliile. 5) (in opozitie cu local) Care se extinde peste tot; care cuprinde ceva in intregime. Anestezie ~a. 6) Care poarta toata raspunderea in conducerea unui dome-niu de activitate. Director ~. /<lat. generalis, fr. general

GRUPA ~e f. 1) Colectiv mic de oameni, care apartine unei organizatii mai mari. ~ de studenti. 2) Subdiviziune in anumite stiinte constand din elemente cu trasaturi comune. ~a sistemului periodic. 3): ~ sangvina categorie a sangelui avand la baza anumite caracteristici ale globulelor rosii si ale plasmei. [G.-D. grupei] /<fr. groupe

GRUPA s. f. 1. mic colectiv de oameni subordonati unor forme organizatorice mai largi. ◊ (mil.) cea mai mica subunitate de instructie si lupta. ◊ unitate administrativa dintr-o intreprindere sau institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. subdiviziune in stiintele naturii, din elemente care prezinta caractere comune. ◊ (chim.) fiecare dintre cele noua subimpartiri ale sistemului periodic, cuprinzand elemente cu proprietati asemanatoare. ♦ ~ sangvina = fiecare dintre cele patru categorii in care se poate clasifica sangele, dupa insusirile antigenice conditionate genetic. 3. subdiviziune in cadrul sistemului morfologic cuprinzand elemente cu trasaturi comune. 4. totalitatea depozitelor sedimentare formate in timpul unei ere geologice. (< fr. groupe)

PLEIADA, pleiade, s. f. 1. (La pl. art.) Grup de stele din constelatia Taurului; Closca-cu-Pui. 2. Grup de oameni care activeaza de obicei in acelasi domeniu si care sunt legati intre ei prin conceptii si nazuinte comune. 3. Totalitatea izotopilor aceluiasi element chimic. ♦ Grup de elemente cu proprietati chimice asemanatoare. [Pr.: ple-ia-] – Din fr. pleiade.

GRUPA s.f. 1. Mic colectiv de oameni subordonati unor forme organizatorice mai largi. ♦ (Mil.) Cea mai mica subunitate de instructie si de lupta. ♦ Unitate administrativa dintr-o intreprindere sau institutie, bazata pe specializare, pe diviziunea muncii. 2. Subdiviziune in stiintele naturii alcatuita din elemente care prezinta caractere comune. ♦ (Chim.) Fiecare dintre cele noua subimpartiri ale sistemului periodic, cuprinzand elemente cu proprietati asemanatoare. ◊ Grupa sanguina = fiecare dintre cele patru categorii in care se poate clasifica sangele. [< fr. groupe].

CLASA s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, fiinte cu insusiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente avand anumite insusiri comune care satisfac o conditie sau un criteriu dat. 2. ~ sociala = grup mare de oameni, istoriceste constituit, carora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, acelasi loc in sistemul productiei sociale, acelasi raport fata de mijloacele de productie, acelasi rol in organizarea muncii , acelasi mod de obtinere a partii de care dispun din bogatia societatii, o psihologie si o constiinta sociala proprie. 3. categorie sistematica a regnului animal sau vegetal, intre increngatura si ordin. 4. fiecare dintre grupele de cate trei cifre ale unui numar cu mai multe cifre. 5. unitate de baza in invatamant, cuprinzand elevi de aceeasi varsta si cu acelasi nivel de pregatire, carora urmeaza sa li se predea aceleasi materii. ◊ sala in care se tin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite dupa valoare, dupa merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioara, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)

clasa (clase), s. f. – Grup de obiecte, fiinte, elemente etc. care au insusiri comune. Fr. classe. – Der. (din fr.) clasa, vb.; clasic, adj.; clasicism, s. n.; clasifica, vb.; clasificator, s. m.; clasificatie, s. f.; declasa, vb.

GEN s.n. 1. Fel, soi, varietate. ♦ Fel de a fi, maniera, atitudine specifica. 2. Diviziune a creatiilor artistice in care intra opere cu trasaturi comune in ceea ce priveste forma, stilul, subiectul, tema etc. ♦ Fiecare dintre diviziunile in care se clasifica operele literare. ♦ Stil personal, maniera de a compune. 3. Totalitatea lucrarilor muzicale clasificate in functie de tematica, mijloace de exprimare etc. 4. Categorie gramaticala exprimata prin forma pe care o iau cuvintele pentru a arata sexul fiintelor si care s-a extins prin analogie si la substantivele nume neinsufletite, precum si la cuvintele flexibile care determina substantivele. 5. (Biol.) Subdiviziune a unei familii care cuprinde mai multe specii sau varietati cu trasaturi comune importante. // (Si in forma geno-) element prim de compunere savanta cu semnificatia „(referitor la) neam”, „origine”, „generatie”. [< lat. genus].

FAMILIE s. f. 1. forma istorica de comunitate umana, grup de oameni legati prin consangvinitate si inrudire; (spec.) grup social avand la baza casatoria, alcatuit din soti si copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un stramos comun; neam, descendenta. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. ~ lexicala = serie de cuvinte inrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la acelasi cuvant de baza. ◊ grup de limbi cu trasaturi comune care provin din aceeasi limba initiala. 4. diviziune a ordinului, mai mare decat genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinatii chimice cu trasaturi comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. 6. (mat.) multime de drepte, curbe sau suprafete care au o caracteristica intrinseca comuna, ecuatiile lor continand un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

PENTALOGIE s. f. 1. serie de cinci opere literare avand o idee si personaje comune. 2. (med.) aparitia simultana a cinci elemente, asocierea a cinci simptome. (< engl. pentalogy)

KOINE (‹ fr.; gr. koine dialectos „limba comuna”) s. f. (LINGV.) 1. Dialect atic incluzand elemente ioniene, care a devenit limba comuna a intregii lumi grecesti in epoca elenistica si romana. 2. Varianta lingvistica ce serveste comunicarii intre vorbitori de dialecte sau graiuri diferite.

PLEIADA ~e f. 1) Grup de persoane remarcabile care activeaza in acelasi domeniu, avand conceptii si scopuri comune. 2) chim. Grup de izotopi ai aceluiasi element chimic. 3) la pl. art. Ansamblu de stele din constelatia Taurului; Closca-cu-Pui. [G.-D. pleiadei; Sil. -ia-] /<fr. pleiade

SISTEM ~e n. 1) Ansamblu de elemente (materiale sau ideale) cu anumite trasaturi comune care formeaza un tot organizat. ~ nervos. ~ solar. ~ filozofic. 2) Mod de organizare a unui proces, a unei activitati. ~ electoral. 3) Forma de guvernamant; regim; oranduire. ~ feudal. 4) Ansamblu coordonat de procedee, folosit pentru a obtine un rezultat pozitiv. ~ de tratare a unei boli. 5) Succesiune de straturi formate in decursul unei perioade geologice. 6) Ansamblu de instalatii asociate. ~ tehnic. ~ energetic. /<lat. systema, it. sistema, fr. systeme, germ. System

FAMILIE s.f. 1. Totalitatea persoanelor inrudite, care sunt din acelasi neam; rude de sange, rude, neamuri; (spec.) grup social care are la baza casatoria si este alcatuit din soti si copii. ♦ Neam, descendenta. ♦ Copiii in raport cu parintii lor. ♦ Dinastie. ♦ (Ist., la romani) Totalitatea celor care se aflau in aceeasi casa sub autoritatea unui „pater familias”, sef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (Fig.) Grup de oameni etc. strans unit, legat prin interese si idealuri comune. 3. Serie de cuvinte care deriva din acelasi cuvant. ♦ Grup de limbi care au aceeasi origine, tragandu-se dintr-o limba mai veche, numita limba comuna. 4. Grup de plante, de animale, de elemente sau de combinatii chimice cu trasaturi comune. ◊ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup care duc o viata organizata; ◊ (fiz.) familie radioactiva = ansamblul format dintr-un element radioactiv initial si din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrari succesive. [Gen. -iei. / < lat. familia, cf. fr. famille, it. famiglia].

CENO³- element de compunere savanta cu semnificatia „general”, „comun”. [Var. cen-. / < fr. coen(o)- < gr. koinos – comun].

cintaura (-re), s. f. – Varietate de albastrita (Erythrea centaurium). – Var. tintaura, cintoare. Lat. centaurium (sec. XIX); a ajuns destul de comuna, datorita folosirii ei in farmacie. Diculescu, elementele, 483, crede ca var. cintoare reproduce direct gr. ϰενταύριον, ceea ce pare foarte incert.

RADICAL, -A adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de baza. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindeca complet. 2. Care preconizeaza, care propaga reforme mari, actiuni hotaratoare. 3. In termeni tehnici, in stil neologic. II. 1. Numar care, ridicat la o putere, da un alt numar. ♦ Simbol matematic (?), care arata operatia de extragere de radacina. 2. Grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (Lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si care contine sensul lexical al cuvantului; radacina. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – radacina].

RADICAL, -A I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de baza; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindeca complet. 2. care preconizeaza reforme mari, actiuni hotaratoare. ◊ (despre oameni sau grupari politice; (si s. m.) care preconizeaza o serie de reforme in activitatea sociala. 3. care cuprinde radacina cuvantului. II. s. m. 1. (mat.) numar care, ridicat la o putere, da numarul dat; radacina. ◊ simbol matematic care arata operatia de extragere de radacina. ◊ axa ~a = locul geometric al punctelor din plan care au aceeasi putere fata de doua cercuri date, reprezentat printr-o dreapta perpendiculara pe linia care uneste centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spatiu avand aceeasi putere fata de doua sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care ramane neschimbat intr-o reactie chimica si care, in mod obisnuit, nu exista in stare libera. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie si contine sensul lexical al cuvantului; radacina. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

RADACINA ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care indeplineste functia de fixare in sol si de absorbire a apei si a substantelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da radacina; b) a se stabili intr-un loc pe un timp indelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat intr-un tesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a starpi, a taia) raul din (sau de la) ~ a inlatura un rau in mod radical. 4) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radical. ~ patrata. 5) lingv. element al unui cuvant dotat cu sens lexical si comun pentru toate cuvintele din aceeasi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a nascut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obarsie; provenienta. [G.-D. radacinii] /<lat. radicina

PLATFORMA ~e f. 1) Suprafata plana orizontala a unui vehicul sau a unui aparat de ridicat, pe care se instaleaza obiectele de transportat. 2) Vagon al unui vehicul public fara acoperis si cu peretii foarte josi, folosit pentru transportarea marfurilor. 3) Parte a unui vehicul de transport in comun din apropierea usilor, pe unde urca si coboara pasagerii. 4) element plan de constructie. 5) Parte orizontala plana de la fiecare cotitura a unei scari din interiorul unui bloc; odihna; palier. 6) Suprafata plana de teren, situata la o anumita altitudine. 7) sport Instalatie orizontala rigida de cativa metri lungime, de pe care se executa sarituri in apa. 8) fig. Ansamblu de idei care este pus la baza unei actiuni politice in comun. ~ electorala. /<fr. plateforme

TIP s.n. 1. Forma sau model caruia ii corespunde o anumita grupa de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, esantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele si pretul unui produs pus in vanzare. 3. Forma exemplara la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schema ideala, exemplificatoare a unei categorii de persoane, fiinte sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristica a unei rase, a unei populatii etc. // s.m. 1. Individ care intruneste anumite trasaturi caracteristice pentru un grup, o rasa etc. 2. Planta ale carei caractere formeaza trasaturile esentiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoana de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care intruneste trasaturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezinta. // element secund de compunere savanta cu semnificatia „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matrita”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].

TERNA s. f. combinatie de trei elemente. ♦ (mat.) ~ de referinta = ansamblu de trei axe, cu origine comuna, capabile a individualiza matematic punctele spatiale. ◊ (la loto) grup de trei numere castigatoare pe aceeasi linie orizontala. (< fr. terne)

PROCLIZA ~e f. gram. (in opozitie cu encliza) Fenomen care consta in alipirea unui element neaccentuat la inceputul cuvantului accentuat (formand cu acesta corp fonetic comun). /<fr. proclise

SAMANTA seminte f. 1) Organ al plantelor superioare care contine nucleul germinativ. ◊ De ~ a) ales si pastrat pentru reproducere; b) de prasila. 2) la pl. Fructe uscate ale unor plante. Seminte de in. ◊ Nici ~ deloc. ~ de vorba motiv de discutie sau de cearta. 3) fam. Ou de insecta. 4) pop. Secretie a glandelor s*****e masculine; s****a. 5) fam. Continuator al unei familii; urmas; descendent; vita; vlastar; progenitura. 6) pop. Totalitate a organismelor (vegetale sau animale) cu anumite trasaturi ereditare comune; soi; varietate; specie. ◊ De toata ~a de tot felul. 7) fig. element care genereaza ceva; germen. [G.-D. semintei] /<lat. sementia

A SIMPLIFICA simplific tranz. 1) A face mai simplu, mai putin complicat. 2) A curata de elemente secundare. 3) (fractii sau expresii algebrice) A micsora printr-un divizor comun; a reduce. [Sil. sim-pli-] /<lat. simlpificare, fr. simplifier

TERNA s.f. (Liv.) Complex compus din trei elemente. ◊ (Mat.) Terna de referinta = ansamblu de trei axe, cu origine comuna, capabile a individualiza matematic punctele spatiale. [< fr. terne].

ROCOCO adj. invar. 1) (in arhitectura si arta aplicata europeana din sec. XVIII): (Stil) ~ stil caracterizat printr-o tendinta excesiva de elemente decorative, culori deschise si stralucitoare, prin linii curbe etc. 2) fig. Care iese din comun prin felul neobisnuit de a fi; extravagant. /<fr. rococo

PRIMAR, -A I. adj. 1. initial, de la inceput, originar; primordial, principal. (p. ext.) de primul grad, de baza. ♦ invatamant ~ = forma de invatamant, cu caracter obligatoriu, in care se predau notiunile elementare ale principalelor discipline; era ~a = paleozoic; medic ~ = medic care, prin concurs, a devenit superior medicului specialist. ◊ simplu, rudimentar, simplist. ◊ (despre cuvinte) primitiv (I, 4) o (ec.) sector ~ = ansamblu de activitati economice producator de materii prime (agricultura si industriile extractive). ◊ (med.; despre simptome) care apare in prima faza a unei boli. 2. care se manifesta brutal; care dovedeste lipsa de cultura, de rafinament. 3. (despre elemente si compusi chimici) cu o singura valenta satisfacuta de un anumit element sau radical. II. s. m. reprezentant ales, cu atributii administrative in orase si comune. (< lat. primarius, fr. primaire)

insura (insor, insurat), vb. – A se casatori, a se lega prin casatorie un barbat cu o femeie. – Mr. nsor, megl. (a)nsor, (a)nsurari, istr. ansor. Lat. uxorāri (Cipariu, elemente, 72; Otto, Rom. Forsch., VI, 427; Philippide, Principii, 108; Puscariu 874; Candrea-Dens., 870; REW 9107; DAR), cf. calabr. nzurare. Cuvint comun (ALR, I, 251), indica numai din punctul de vedere al barbatului casatoria, cf. marita. – Der. insurator, adj. (de insurat); insurat, s. n. (casatorie); insuratoare, s. f. (casatorie); insuraciune, s. f. (inv., casatorie); insuratel, s. m. (persoana casatorita de curind); dessura, vb. (rar, a divorta, a se desparti).

ALIAT, -A, aliati, -te, adj., s. m. si f. I. 1. Adj. Unit, intovarasit cu cineva printr-o alianta in vederea unei actiuni comune. 2. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. II. S. m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care a intrat in alianta cu cineva. [Pr.: -li-at] – V. alia.

ALIAT, -A, aliati, -te, adj., s. m. si f. 1. Adj. Unit, intovarasit cu cineva printr-o alianta in vederea unei actiuni comune; (despre un stat) care a incheiat un tratat de alianta. 2. S. m. si f. Persoana, clasa, partid, stat etc. care se uneste cu cineva in vederea unei actiuni comune. 3. Adj. (Despre metale) Caruia i s-a adaugat o anumita cantitate din unul sau mai multe elemente, pentru a forma un aliaj. [Pr.: -li-at] – V. alia.

COMPLET¹ ~ta (~ti, ~te) 1) Care include toate elementele necesare; desavarsit; intreg; total; deplin. Serviciu ~. Opere ~te. Echipaj ~. 2) (despre recipiente, sali, vehicule de transport in comun) Care are toate locurile ocupate; fara locuri libere. 3) (despre persoane) Care are toate facultatile dezvoltate; fara lacune in dezvoltare. /<fr. complet, lat. completus

RADICAL⁴ ~i m. 1) mat. Numar care, ridicat la o anumita putere, da numarul dat; radacina. 2) mat. Simbol care indica operatia de extragere a radacinii. 3) chim. Grup de atomi care se comporta in reactiile chimice ca un element unic, fara a se modifica. 4) lingv. Parte a unui cuvant, dotata cu sens lexical, care este comuna tuturor cuvintelor din aceeasi familie; radacina. /<fr. radical, germ. Radikal

GRUP s.n. 1. Ansamblu de persoane, de obiecte, de fenomene sau de notiuni; gramada. ◊ Grup social = colectivitate de indivizi intre care exista relatii sociale determinate, se supun acelorasi norme de comportament si urmaresc un tel comun. 2. (Mat.) Multime in care se defineste o lege de compunere care asociaza la orice pereche de elemente ale sale un alt element. 3. Ansamblu de piese mecanice etc. reunite din punctul de vedere al caracteristicilor principale sau functional. [< fr. groupe, cf. it. gruppo].

PIVOTA, pivotez, vb. I. Intranz. 1. (Tehn.; despre doua corpuri in contact; la pers. 3) A se roti in jurul unui ax perpendicular pe un plan tangent, comun celor doua corpuri in punctul de contact. ♦ Fig. (Despre actiuni, procese etc.) A se baza pe anumite elemente specifice, a se desfasura in jurul a ceva. 2. Spec. (Mil.) A executa o miscare de rotatie in jurul unui militar, al unei formatii etc. ♦ A-si rasuci (brusc) corpul; (Sport) a se rasuci pe un singur picior (pentru a manevra mingea). – Din fr. pivoter.

REDUCE, reduc, vb. III. Tranz. 1. A micsora, a scadea, a diminua (ca proportii, cantitate, intensitate). ♦ Spec. A micsora dimensiunile unei harti, ale unei piese etc., pastrand aceleasi proportii intre elementele componente; a reproduce la dimensiuni mai mici. ♦ (Mat.; in expr.) A reduce o fractie = a suprima factorii comuni de la numitorul si de la numaratorul unei fractii. 2. A restrange, a limita, a margini. ◊ Expr. A reduce pe cineva la tacere = a face pe cineva sa nu mai spuna nimic. ♦ A aduce pe cineva intr-o stare de inferioritate, intr-o situatie mai proasta (in raport cu cea pe care a avut-o). 3. A scoate oxigenul dintr-o combinatie cu ajutorul unui agent chimic. 4. (Inv.) A cuceri, a subjuga, a cotropi. [Perf. s. redusei, part. redus] – Din lat. reducere, fr. reduire.

PROCLITIC ~ca (~ci, ~ce) gram. (despre elemente de limba) Care este lipsit de accent propriu, fiind legat de cuvantul urmator cu care face corp fonetic comun. /<fr. proclitique

CARACTERISTIC, -A I. adj. care constituie trasatura distinctiva a cuiva sau a ceva. II. s. f. 1. insusire tipica predominanta, proprie unei fiinte, unui lucru, fenomen etc. 2. partea intreaga a unui logaritm. 3. curba reprezentand variatia unei marimi importante a unui sistem fizic sau tehnic in functie de un anumit parametru. ◊ marime, element care determina, dintr-un anumit punct de vedere, modul de functionare a unui sistem tehnic. 4. (stat.) trasatura cantitativa comuna a unui fenomen sau proces social-economic. (< fr. caracteristique)

CARACTERISTICA s.f. 1. Caracter predominant propriu unei fiinte, unui lucru, unui proces etc.; insusire tipica. 2. Partea intreaga a unui logaritm. 3. Curba reprezentand modul in care variaza o proprietate a unui sistem sau a unui dispozitiv in functie de o anumita variabila. ♦ Marime sau element care determina dintr-un anumit punct de vedere modul de functionare a unui sistem tehnic. 4. (Statist.) Caracteristica statistica = trasatura cantitativa comuna a unui fenomen sau a unui proces social-economic. [Cf. fr. caracteristique].

FACTOR ~i m. 1) Conditie esentiala care determina aparitia unui proces sau fenomen; element care contribuie la producerea unui fenomen sau proces. 2) mat. element constitutiv al unui produs; termen al unei inmultiri. ◊ ~ prim fiecare dintre numerele prime la care se imparte exact un numar dat. ~ comun numar cu care se inmultesc toti termenii unei sume. 3) fiz. Raport dintre doua valori ale aceleiasi marimi. ~ de presiune. /<fr. fracteur, lat. factor, ~oris

HAI interj., s. (probabil n.) I. Interj. 1. Cuvant care exprima un indemn la o actiune (comuna) cu interlocutorul. 2. (Cu functie de imperativ, corespunzand unor verbe de miscare) Vino! veniti! sa mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvant care exprima ideea unei inaintari incete sau anevoioase. 3. Exclamatie care exprima: regret, admiratie, o intrebare. 4. (Repetat) Ba bine ca nu! II. S. (n.) (Fam. si arg.) Harmalaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal in semn de protest, de repros etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.

FACTOR s. m. 1. conditie, element, imprejurare care poate determina, influenta sau explica un proces, un fenomen, o actiune etc. ♦ ~ de productie = componenta a ansamblului de elemente care iau parte la producerea bunurilor materiale. 2. (mat.) fiecare dintre termenii unui produs. ♦ ~ prim = fiecare dintre numerele prime prin care se imparte exact un numar dat; ~ comun = numar sau polinom prin care se divide oricare dintre termenii unei sume. 3. marime pentru un sistem tehnic, un material etc., reprezentand raportul a doua marimi de natura diferita. 4. coeficient; postas. 5. functionar, agent postal care distribuie corespondenta. (< fr. facteur, lat. factor)

GRUP s. n. 1. ansamblu de persoane, de obiecte, de fenomene sau de notiuni cu insusiri asemanatoare; ceata. o~ social = colectivitate de indivizi intre care exista relatii sociale determinate, se supun acelorasi norme de comportament si urmaresc un tel comun; ~ de armate = mare unitate operativ-strategica din mai multe armate. 2. (mat.) multime in care se defineste o lege de compunere care asociaza la orice pereche de elemente ale sale un alt element. 3. ansamblu de piese mecanice etc. reunite din punctul de vedere al caracteristicilor principale sau functionale. ♦ ~ sanitar = incapere prevazuta cu closet, chiuveta etc. (< fr. groupe)

SINONIM, -A I. adj. (despre cuvinte, afixe etc.) care are acelasi inteles cu altul. II. s. n. 1. element lingvistic (cuvant, afix, expresie etc.) echivalent ca inteles cu altul. 2. joc care cere dezlegatorului sa gaseasca pentru un anumit cuvant unul sau mai multe cuvinte cu inteles comun sau foarte apropiat. (< fr. synonyme)

MASA² ~e f. 1) Materie constituita din elemente eterogene, nediferentiate, alcatuind un singur corp. ◊ ~ verde nutret constituit din iarba si din alte plante. 2) Cantitate, numar mare. ~ de aer. ◊ In ~ a) in numar (cantitate) mare; b) in comun. 3) Marime fizica care determina cantitatea de materie pe care o contine un corp; materia din care este format un corp. ◊ ~ grea (sau gravitationala) masura a interactiunii gravitationale a corpurilor. ~ inerta masura a inertiei corpurilor. [G.-D. mesei] /<fr. masse, germ. Masse

busuioc s. m. – Planta (Ocimum basilicum), cea mai comuna si apreciata dintre florile cunoscute traditional in popor. – 2. (Arg.) Cutit, briceag. – 3. (Adj.) Se spune despre fructele cu gust asemanator cu strugurele tamiios. – Var. bus(i)oc, bus(u)ioc. Mr. busuloc, busulac, busiloc. Sb. bosiok (Miklosich, Fremdw., 78; Cihac, II, 35), sau mag. bosziok, busziok (DAR). Cuvint comun multor limbi, provenind din gr. βασιλιϰόν, cf. it. basilico, fr. basilic, alb. bozeljok, bg. bosiljak, bolisljok; totusi. este greu de sustinut der. directa din gr. *βασιλιαϰόν, propusa de Diculescu, elementele, 461.

MICROLIT, microlite, s. n. 1. element cristalin microscopic, de forma prismatica sau tubulara, format prin cristalizarea topiturilor magmatice, care se gaseste in unele roci vulcanice. 2. (La pl.) Unelte si arme mici din piatra, folosite in comuna primitiva. – Din fr. microlite, germ. Mikrolith.

ANEXA, anexe, s. f. 1. Ceea ce este alaturat sau alipit, ca element secundar sau dependent, pe langa altceva mai important; material suplimentar care dezvolta sau lamureste un text. 2. (Anat.) Tesut, formatie sau organ legat structural de alte organe in cadrul unei functii comune. ◊ Anexe embrionare = formatii temporare ale embrionului, la reptile, pasari si mamifere, avand rol de protectie si de asigurare a nutritiei, respiratiei si excretiei. – Din fr. annexe.

ACCESORIU, -IE, accesorii, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Obiect, piesa, dispozitiv) care constituie un element secundar, anex, incidental, complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.) Secundar in raport cu alt drept sau alta cerere, dar legat de acestea si supunandu-se ca atare unor conditii de fond si de procedura comune. – Din fr. accessoire, lat. accessorius.

TEMA, teme, s. f. 1. Idee principala care este dezvoltata intr-o opera, intr-o expunere; subiect; aspect al realitatii care se reflecta intr-o opera artistica. ◊ Loc. prep. Pe tema... = in jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesa muzicala. ◊ Tema cu variatiuni = compozitie muzicala care consta in enuntarea unei teme si in valorificarea ei prin diferite transformari ulterioare. 3. Exercitiu scris dat scolarilor, studentilor etc. pentru aplicarea cunostintelor dobandite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvant, constituita din radacina, urmata de o vocala tematica si adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedata de prefixe si caracterizata prin faptul ca este comuna formelor unuia si aceluiasi cuvant. – Din lat. thema. Cf. fr. theme, it. tema.

LINGVISTIC, -A I. adj. referitor la lingvistica. II. s. f. stiinta care studiaza limba si legile ei de dezvoltare. ♦ ~ generala = disciplina care studiaza faptele de limba din perspectiva trasaturilor comune mai multor limbi; ~ comparativa = disciplina care studiaza comparativ concordantele fonetice, semantice si gramaticale din mai multe limbi; ~ matematica = disciplina care studiaza fenomenele de limba cu mijloace matematice; ~ structurala = disciplina care studiaza relatiile dintre elementele limbii si caracterul sistematic al acesteia. ◊ glotologie. (< fr. linguistique)

FACTOR, factori, s. m. I. 1. element, conditie, imprejurare care determina aparitia unui proces, a unei actiuni, a unui fenomen. 2. (Mat.) Fiecare dintre termenii unei inmultiri. ◊ Factor prim = fiecare dintre numerele prime prin care se imparte exact un numar dat. Factor comun = numar care imparte exact oricare dintre termenii unei sume neefectuate. 3. Marime a carei valoare intra prin multiplicare intr-o relatie care caracterizeaza un sistem fizico-chimic. 4. Marime caracteristica pentru un sistem tehnic, un material etc., stabilita prin raportul altor doua marimi diferite. II. Functionar al postei care duce corespondenta la destinatie; postas. [Acc. si: (II) factor] – Din fr. facteur, lat. factor.

SUBSTANTA, substante, s. f. 1. Corp (omogen) alcatuit din atomi si din molecule (formate din aceleasi elemente) si care poseda o anumita forma, culoare, miros, gust etc. ◊ Substanta de contrast = substanta chimica utilizata la examenele radiologice, opaca la razele Roentgen. 2. (Anat.; in sintagmele) Substanta alba = parte a sistemului nervos central formata din fibrele celulelor nervoase. Substanta cenusie = parte a sistemului nervos central formata din corpurile celulelor nervoase. 3. Categorie filozofica care desemneaza fie esenta comuna si stabila a tuturor lucrurilor, fie ceea ce exista de sine statator. 4. Parte esentiala, principala, constitutiva a unui lucru. ♦ Fig. Continutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ◊ Loc. adv. (Rar) In substanta = pe scurt, in rezumat; in fond. – Din fr. substance.

OMOLOG, -OAGA, omologi, -oage, adj., s. m. 1. Adj. (Despre doua elemente apartinand unor figuri geometrice intre care exista o corespondenta determinata) Care corespunde, care se afla in corespondenta. Laturi omoloage. 2. Adj. (Despre o substanta organica) Care are o structura chimica diferita de structura altei substante prin prezenta unei grupe in care carbonul se afla in combinatie cu doi atomi de hidrogen. Hidrocarburi omoloage. 3. Adj. (Biol.; despre unele organe) Care are structura asemanatoare si origine comuna, dar forma externa si functiuni diferite. 4. S. m. Persoana care detine o functie oficiala intr-o organizatie sau intr-un stat, privita in raport cu o alta persoana care detine aceeasi functie oficiala intr-o alta organizatie sau intr-un alt stat. – Din fr. h*******e.

PLURALISM s.n. 1. Conceptie filozofica idealista care neaga unitatea materiala a lumii, sustinand ca tot ceea ce exista consta dintr-o multitudine de entitati izolate, independente una de alta si ireductibile la o baza comuna, unitara. ♦ (P. ext.) Orice conceptie care, intr-un domeniu determinant, admite o multitudine de factori echivalenti, de principii etc. ce nu pot fi reduse la unitate; stare de lucruri caracterizata prin existenta unei multiplicitati. 2. Principiu democratic potrivit caruia functionarea democratiei, garantarea drepturilor si libertatilor ar fi conditionata de existenta mai multor forte politico-sociale (partide, sindicate etc.) care sa se interpuna intre individ si stat. [< fr. pluralisme, cf. lat. pluralis – compus din mai multe elemente].

PERETE ~ti m. 1) Parte verticala a unei cladiri sau a unei incaperi. ◊ ~ in ~ avand un perete comun. De ~ care se poate pune, atarna pe perete. Intre patru ~ti a) la adapost; b) in taina; in secret. A se da cu capul de ~ti (sau de toti ~tii) a fi in stare de disperare extrema. A spune cai verzi pe ~ti v. CAL. A strange la ~ (pe cineva) a forta pe cineva sa spuna sau sa faca ceva. A vorbi la ~ti a vorbi zadarnic; a nu fi ascultat. 2) Obstacol natural sau artificial care se ridica vertical. 3) element care margineste sau imparte ceva in doua sau in mai multe spatii. 4) Membrana care inconjoara o cavitate interna a unui organism. /<lat. paries, ~tis

NORMAL, -A I. adj. 1. firesc, comun, obisnuit. ◊ (despre oameni) sanatos (fizic si psihic). 2. conform unor norme. ◊ (despre marimi) cu valoare apropiata de cea intalnita frecvent. 3. (chim.) concentratie ~a = cantitatea de substanta continuta intr-o solutie, exprimata in echivalenti-gram la litru de solutie. 4. (mat.) sectiune ~a = sectiune realizata cu un plan care contine normala (II, 1) intr-un punct dat la suprafata sectionata. 5. scoala ~a (si s. f.) = scoala in care se pregatesc invatatorii. II. s. f. 1. dreapta perpendiculara dusa pe tangenta la o curba in punctul de contact. 2. media elementelor meteorologice, calculata dintr-un sir de ani de referinta. (< fr. normal. lat. normalis, it. normale)