ARMONIE¹, armonii, s. f. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg. ♦ Buna intelegere in relatiile dintre doua persoane, doua colectivitati etc. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie); spec. (Muz.) concordanta fonica intre sunete. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita sau sugereaza un sunet din natura. Armonie vocalica = fenomen fonetic care consta in potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcatuitoare ale unui cuvant. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiaza acordurile in compozitie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ◊ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE s.f. 1. Combinare simultana a mai multor sunete in conformitate cu anumite legi. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupa cu studiul acordurilor in compozitie. ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura sau chiar printr-un singur cuvant onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcatuiesc un intreg; concordanta, acord – v. proportionalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalica = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu alta vocala din acelasi cuvant. ♦ Buna intelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

ARMONIE s. f. 1. combinare simultana a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) in conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile, relatiile dintre ele, legile inlantuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui intreg: concordanta, acord, consens. ♦ ~ imitativa = efect stilistic obtinut prin imbinarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura; ~ vocalica = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. intelegere deplina intre persoane, colectivitati etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desavarsita a elementelor unui intreg; acord, concordanta. ♦ Buna intelegere. ♦ Imbinare melodioasa a mai multor sunete (in muzica sau in poezie). ◊ Armonie imitativa = efect stilistic obtinut prin alaturarea unor cuvinte ale caror sunete imita un sunet din natura. 2. Concordanta fonica intre sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiaza acordurile in compozitie. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).

INVERSIUNE, inversiuni s. f. 1. Inversare. ♦ Schimbare a ordinii obisnuite a anumitor cuvinte in fraza (pentru a obtine efecte stilistice). ♦ (Mat.) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozitiilor punctelor figurii. ♦ (Med.) Asezare a organelor intr-o pozitie inversa fata de cea normala. ◊ Inversiune s*****a = h*************e. 2. Procedeu de transformare directa a unui negativ fotografic in pozitiv. 3. (In sintagma) Inversiunea zaharozei = proces de transformare a zaharozei in glucoza prin hidroliza. [Pr.: -si-u-. – Var.: inversie s. f.] – Din fr. inversion, lat. inversio, -onis.

FIGURAT, -A, figurati, -te, adj. (Despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor) Intrebuintat cu alt inteles decat cel obisnuit, propriu, de obicei pentru obtinerea unor efecte stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = intr-un sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil, limba etc.) Care contine (multe) figuri poetice; figurativ. – Din fr. figure, lat. figuratus.

CONSTRUI, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un intreg (o cladire, o masina etc.) legand in mod trainic si in ordinea ceruta partile lui componente dupa un plan prestabilit; a realiza o constructie de proportii vaste, care necesita lucrari numeroase, variate si complexe. 2. A desena o figura geometrica. 3. (Lingv.) A aseza cuvintele in fraza tinand seama de regulile gramaticale sau de efectul stilistic urmarit. ♦ Refl. (despre partile de vorbire) A se folosi in anumite constructii gramaticale. – Din fr. construire, lat. construere.

A CONSTRUI ~iesc tranz. 1) (case, ziduri etc.) A realiza prin lucrari de constructie; a zidi; a cladi; a ridica; a inalta; a dura; a edifica. 2) (masini) A face dupa un anumit proiect. 3) (figuri geometrice) A desena pe baza dimensiunilor date. 4) fig. A infaptui printr-un efort creator. ~ o viata noua. 5) (enunturi, fraze, propozitii) A forma selectand si asezand cuvintele in conformitate cu regulile gramaticale sau cu efectul stilistic scontat. [Sil. -stru-i] /<fr. construire, lat. construere

LICENTA ~e f. 1) Grad universitar obtinut dupa absolvirea studiilor superioare, care permite exercitarea profesiunii corespunzatoare. 2) Examen sustinut pentru a obtine acest grad universitar. 3) Diploma care confirma acest grad. 4) Permisiune oficiala de a practica o anumita profesiune, de a importa sau de a exporta anumite marfuri. 5) Autorizatie in baza careia posesorul unui brevet de inventie cedeaza dreptul de exploatare a inventiei altei persoane. 6) Brevet care acorda acest drept. 7) Lipsa de buna-cuviinta; purtare lipsita de respect. 8): ~ poetica abatere constienta de la normele limbii literare, conditionata de legile versificatiei sau de necesitatea obtinerii unor efecte stilistice distincte. /<fr. licence, lat. licentia

SINTAXA ~e f. 1) Totalitate a tipurilor de imbinare a cuvintelor si a modelelor de construire a propozitiilor. 2) Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul imbinarii cuvintelor in procesul vorbirii. ◊ ~ poetica totalitate a procedeelor sintactice cu ajutorul carora se creeaza efecte stilistice. [G.-D. sintaxei] /<ngr. sintaxix, lat. syntaxis, fr. syntaxe

CONSTRUI vb. IV. tr. 1. A face, a ridica o cladire, un edificiu etc. ♦ (Fig.) A alcatui, a cladi. 2. A desena, a trasa o figura geometrica. 3. A aseza cuvintele intr-o fraza conform regulilor gramaticale sau tinand cont de efectul stilistic urmarit. ♦ refl. (Despre cuvinte) A se folosi in anumite constructii gramaticale. [< fr. construire, cf. lat. construere, rus. construirovati].

CONTAMINARE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Aciunea de a (se) contamina si rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactiva = patrundere a unei substante radioactive intr-un mediu sau intr-un organ viu (animal sau vegetal), consecutiva unei explozii nucleare sau accidentelor produse in instalatiile de utilizeaza asemenea substante. 2. Modificare a formei unui cuvint sau a unei constructii gramaticale sub influenta altor cuvinte sau constructii asemanatoare. 3. Imbinare a doua sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezulta o opera noua. Utilizata ca procedeu stilistic, in vederea obtinerii unor efecte comice. Apare si in unele specii folclorice (descintecele sint frecvent contaminate cu blesteme).