QUOLIBET s.n. 1. Gluma insipida, de prost gust; bufonerie vulgara. 2. (Muz.) Compozitie alcatuita din fragmente diferite, pentru a pune in valoare virtuozitatea interpretului ori cu scopul obtinerii unui efect comic. [Pr.: cvo-libet] (din fr. quolibet) [def. MDN]

COMIC, -A, comici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care apartine comediei¹, de comedie, relativ la comedie. ♦ Care provoaca rasul; hazliu, ridicol. 2. S. m. Actor care interpreteaza roluri de comedie¹. 3. S. n. Categorie estetica in a carei sfera intra actele, situatiile sau personajele din viata sau din arta care provoaca rasul; ceea ce constituie temeiul ridicolului; parte hazlie, element sau efect comic, nota ridicola pe care o reprezinta ceva sau cineva. – Din fr. comique, lat. comicus.

A PARODIA ~ez tranz. 1) (opere artistice, mai ales literare, stilurile autorilor) A imita facand o parodie. 2) (actiuni, miscari, gesturi) A reproduce in maniera grotesca (pentru a obtine un efect comic sau satiric). [Sil. -di-a] /<fr. parodier

GAG s. n. 1. efect comic in teatru si in cinematograf, din evenimente, atitudini, situatii constrastante, care creeaza surprize. 2. (fam.) gluma, vorba de haz. (< fr., engl. gag)

QUOLIBET [CVO-] s. n. 1. gluma insipida, de prost gust; bufonerie vulgara. 2. (muz.) compozitie alcatuita din fragmente diferite, pentru a pune in valoare virtuozitatea interpretului ori cu scopul obtinerii unui efect comic. (< fr. quolibet)

CARAGIALE 1. Costache C. (c. 1815-1877, n. Bucuresti), actor si autor dramatic roman. Animator al miscarii dramatice romanesti; primul director al Teatrului Mare (National) din Bucuresti. Comedii de moravuri („O repetitie moldoveneasca”, „O soare la mahala”). 2. Iorgu C. (c. 1826-1894, n. Bucuresti), actor si autor dramatic roman. Fratele lui C. (1). Cintece comice, tablouri dramatice („Mos Trifoi”). 3. Ion Luca C. (1852-1912, n. Haimanale, azi in municipiul Ploiesti), scriitor roman. Nepot al lui C. (1) si C. (2). Debut cu schite si versuri la revista umoristica „Ghimpele”. O vreme redactor la ziarul „Timpul”, impreuna cu Eminescu si Slavici. A editat publicatii satirico-umoristice („Claponul”, „Calendarul Claponului”, „Moftul roman”) si, impreuna cu Slavici si Cosbuc, revista „Vatra”. A facut parte din cercul „Junimea”. Temperament de tinuta clasica, desavirsit arhitect al constructiei dramatice, observator profund si minutios al realitatilor sociale autohtone, creator al unor memorabile tipuri. C. a ridicat teatrul romanesc la nivelul european. In comediile sale („O noapte furtunoasa”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „o scrisoare pierduta”, „D-ale carnavalului”) satirizeaza moravuri politice si familiale, utilizind cu remarcabil efect comicul de situatie si limbaj, expresia stereotipa definitorie, umorul (inclusiv cel absurd). Instantaneele in proza, cu adresa critica („Schite usoare”, „Momente”, „Schite noua”), prelungesc si dezvolta tipologia de mare diversitate a comediilor, tintind cu precadere orizonturile micii burghezii. Drama „Napasta” si unele nuvele („O faclie de Pasti”, „Pacat”, „In vreme de razboi”) analizeaza stari obsesive ajunse la paroxism, iar povestirile fantastice („Kir Ianulea”, „Abu Hassan”, „Hanul lui Minjoala”) valorifica anecdoticul de sursa orientala sau folclorica. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 4. Mateiu I.C. (1885-1936, n. Bucuresti), scriitor roman. Fiul lui C. (3). Capodopera sa, romanul „Craii de Curtea Veche”, este o somptuoasa evocare lirica, bazata pe sugestie si atmosfera, a crepusculului aristocratiei din Bucurestiul semibalcanic si semioccidental de la inceputul sec. 20. Proza cultivind misterul (nuvela „Remember”), romanul neterminat („Sub pecetea tainei”) si lirica de tip parnasian („Pajere”). 5. Luca Ion C. (1893-1921, n. Bucuresti), poet roman. Fiul lui C. (3). Versuri moderniste („Jocul oglinzilor”, postum), un microroman al adolescentei („Nevinovatiile viclene”, in colab. cu Ioan Dobrogeanu-Gherea); traduceri.

GAG, gaguri, s. n. efect comic intr-un film sau intr-o piesa de teatru, care rezulta dintr-o asociere surprinzatoare de situatii contrastante. – Din fr., engl. gag.

PARODIA, parodiez, vb. I. Tranz. A imita o opera literara sau maniera de a scrie a cuiva, cu intentii satirice sau pentru a obtine efecte comice. ♦ A reproduce intr-o maniera grotesca gesturile, miscarile sau actiunile cuiva. [Pr.: -di-a] – Din fr. parodier.

PLACUT adj., adv. 1. adj. v. gustos. 2. adj. v. simpatic. 3. adj. agreabil, dragut, estetic, frumos. (Un aspect ~.) 4. adj. v. incantator. 5. adj. v. imbietor. 6. adj. v. agreabil. 7. adj. agreabil, (reg.) omenos, pasin, (inv.) ogodit, (fig.) dulce. (Clipe ~.) 8. adj. agreabil, amuzant, antrenant, distractiv, dragut. (Spectacol ~.) 9. adj. v. atractiv. 10. adj. agreabil, (fig.) savuros. (efecte comice ~.) 11. adv. agreabil, bine. (A fost ~ in concediu.)

A COPIA ~ez 1. tranz. 1) (texte scrise) A reproduce in scris cu exactitate; a transcrie. 2) (opere de arta sau stiintifice) A reproduce integral sau partial, prezentand drept creatie proprie; a plagia. 3) (felul de a fi, de a gandi si de a actiona al cuiva) A lua drept model; a adopta in mod servil in calitate de exemplu; a imita. 4) (gesturile, felul de a vorbi sau de a canta al cuiva) A reproduce cu maiestrie (provocand efecte comice); a imita. 2. intranz. (despre elevi, studenti) A scrie o lucrare, folosind pe furis lucrarea unui coleg sau alte surse (notite, manuale etc.). [Sil. -pi-a] /<fr. copier

GAG ~uri n. efect comic neprevazut (intr-un film sau intr-o piesa de teatru). /<fr., engl. gag

A IMITA imit tranz. 1) (felul de a fi, de a gandi si de a actiona al cuiva) A lua drept model; a adopta in mod servil; a copia. 2) (gesturile, felul de a vorbi sau de a canta) A reproduce cu maiestrie (provocand efecte comice); a copia. 3) (opera, stilul sau felul de a lucra al unui autor) A accepta in calitate de model; a considera ca fiind demn de urmat. /<fr. imiter, lat. imitari

GAG s.n. 1. efect comic in teatru si in cinematograf, rezultat din evenimente, atitudini, situatii contrastante, care creeaza surpriza. 2. (Fam.) Gluma, vorba de haz. [< engl., fr. gag].

PARODIA vb. I. tr. A face o parodie, a imita ceva cu intentia de a ridiculiza si de a obtine efecte comice. [Pron. -di-a, p.i. 3,6 -iaza, ger. -iind. / < fr. parodier, it. parodiare].

PARODIE s. f. 1. imitatie a unei opere literare, cu scopul de a satiriza un autor sau de a realiza efecte comice pe o tema data. ◊ (p. ext.) imitatie nereusita, inferioara originalului. 2. (muz.) piesa cu caracter de gluma, in care se parafrazeaza una sau mai multe teme. (< fr. parodie, lat., gr. parodia)

CONTAMINARE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Aciunea de a (se) contamina si rezultatul ei; infectare, molipsire, contagiune. ◊ C. radioactiva = patrundere a unei substante radioactive intr-un mediu sau intr-un organ viu (animal sau vegetal), consecutiva unei explozii nucleare sau accidentelor produse in instalatiile de utilizeaza asemenea substante. 2. Modificare a formei unui cuvint sau a unei constructii gramaticale sub influenta altor cuvinte sau constructii asemanatoare. 3. Imbinare a doua sau a mai multe texte sau fragmente de texte, din care rezulta o opera noua. Utilizata ca procedeu stilistic, in vederea obtinerii unor efecte comice. Apare si in unele specii folclorice (descintecele sint frecvent contaminate cu blesteme).

PARODIE, parodii, s. f. 1. Creatie literara in care se preiau temele, motivele si mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor in scopul de a obtine un efect satiric sau comic. 2. Imitatie neizbutita, inferioara sau c**********a a unui prototip, a unui original. ♦ P. ext. Bataie de joc. – Din fr. parodie.

PARODIE ~i f. 1) Creatie literara (muzicala sau plastica) in care se imita si se deformeaza in mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obtine efecte satirice sau comice. 2) Imitatie nereusita sau fara valoare a unui original; c********a. [G.-D. parodiei]] /<fr. parodie