BECÉR, beceri, s. m. Vechi dregător domnesc însărcinat cu supravegherea bucătăriei domnești; p. ext. Bucătar domnesc. – Beci + suf. -er.

stol (-luri), s. n. – 1. Masă. – 2. Reședință, capitală. – Megl. stol „scaun”. Sl. stolŭ „bază”, din v. germ. stôls (› germ. Stuhl), cf. cr., slov., rus. stol „masă” (Cihac, II, 370). Înv. – Der. stoler, s. m. (tîmplar, dulgher), din sl. stolarĭ, rut., rus. stoljar (Tiktin; Conev 76); stolerie, s. f. (tîmplărie); stoleriță s. f. (nevastă de tîmplar); stoliță, s. f. (înv., capitală, reședință), dim sb., rus. stolica; stolnic, s. m. (înv., servitor care se ocupa de masă; înv., băiat la bucătărie; dregător domnesc, șeful bucătărie palatului; din sec. XVIII, titlu onorific de boierie, asimilat de Regulamentul Organic cu gradul de căpitan), din sl. stolĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 46); stolniceasă, s. f. (nevastă de stolnic); stolnicie, s. f. (slujba de stolnic); stolnicel, s. m. (băiat care servea masa). – Din rom. provine ngr. στόλνιϰος (Meyer, Neugr. St., II, 79).

ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.

CEÁTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

ȘĂTRÁR, șătrari, s.m. 3. dregător domnesc care avea în pază corturile unei tabere în timp de război. – Variantă: șetrar s.m.

SCHILÉR, schileri, s. m. dregător domnesc, conducător al unui punct vamal (din preajma unei ape) în evul mediu în țările românești. – Schelă + suf. -ar.

STOLNICÉL, stolnicei, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) dregător domnesc, subaltern al stolnicului, care strângea dijma din pește. – Stolnic + suf. -el.

CUPÁR, cupari, s. m. dregător domnesc, în evul mediu, în Moldova, care avea funcția de ajutor al paharnicului; titlu purtat de acest dregător. – Cupă¹ + suf. -ar.

ÁGĂ agi m. înv. 1) Ofițer din armata otomană. 2) dregător domnesc care avea în funcție siguranța publică. [G.-D. agăi; Var. aga] /<turc. aga

ARMÁȘ ~i m. (în Moldova medievală și în Țara Românească) dregător domnesc având misiuni administrative și judiciare. /armă + suf. ~aș

béci (béciuri), s. n. – Subsol, pivniță. Probabil din cuman. beč „fortificat” (DAR, Pușcariu, Lr., 315), cuvînt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei, tc. beç › rom. Beci (cf. Șeineanu, II, 42). Der. becer, s. m. (șef peste bucătăriile domnești, dregător al curții care, începînd cu sec. XVIII, exercita efectiv funcția stolnicului); becerie, s. f. (bucătărie domnească). Numele de becer (cf. pivnicer) se explică prin întrebuințarea dată în mod tradițional pivnițelor drept cămară. Totuși, DAR dă originea sa ca necunoscută, și se gîndește numai la o posibilă legătură cu germ. Zucker-bäcker. Nu este sigur, pe de altă parte, că becer înseamnă, „plăcintar”, cum greșit afirmă DAR și Candrea; cf. Odobescu: becerul, adică bucătarul domnesc. Scriban propune ca etimon sb. pečar „brutar”.

slujitorésc, slujitoreáscă, adj. (înv.) 1. care aparține slujitorilor, servitorilor; privitor la slujitori, de slujitori. 2. soldățesc. 3. care aparține călărașilor și dorobanților, privitor la călărași și dorobanți. 4. care aparține subalternilor marilor dregători domnești de la curte.

BAN² (‹ scr.) s. m. 1. (Din sec. 10, la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare. 2. (În sec. 13-16, în Ungaria) Dregător regal, conducător al unor regiuni de graniță. 3. (În ev. med. în Țara Românească) Reprezentant al domnului în Oltenia; de la sfîrșitul sec. 15 pînă în 1831 (și în forma de mare ban), a fost primul demnitar, după domn, în ierarhia dregătorilor. Vreme îndelungată bănia a fost apanajul familiei Craioveștilor. 4. (Din sec. 17, în Moldova) dregător domnesc. 5. Persoană care avea acest titlu.

APRÓD, aprozi, s. m. 1. dregător al curții domnești în Moldova și Țara Românească, cu atribuții (administrative, fiscale, juridice) variate. 2. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. 3. Slujbaș care păzea sălile și introducea publicul în unele instituții. – Din magh. apród „paj, ucenic”.

VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

SPĂTÁR², spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.

CAFEGÍU ~i m. 1) înv. Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea. 2) înv. dregător la curtea domnească care prepara și servea cafeaua. 3) fam. Amator de cafea. /<turc. kahveci

CIOHODÁR ~i m. (în Moldova medievală) 1) dregător la curtea domnească care avea în grijă încălțămintea domnului. 2) Slugă la turci care însoțea pe demnitari. [Sil. cio-ho-] /<turc. çuhadar

VÓRNIC ~ci m. 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Mare dregător al curții domnești având misiunea de a conduce treburile interne și cele gospodărești. 2) Primar al unui sat sau oraș. /<sl. dvorinicu

divictár (divictári), s. m. – (Înv.) dregător la Curtea Domnească, însărcinat cu păstrarea materialului domnitorului. Tc. divitdar (Șeineanu, III, 48). Sec. XVIII, înv.

SPĂTÁR² ~i m. (în evul mediu) dregător mare la curtea domnească care purta la ceremonii spada și buzduganul domnitorului și comanda oștirea în timp de război. ◊ Mare ~ comandant suprem al oștii în lipsa domnitorului. /<ngr. spatharios

BOIÉR (‹ sl.) s. m. (În ev. med. în Țările Române) Stăpîn de moșii exploatate prin munca țărănimii dependente, beneficiind de anumite privilegii. Din sec. 18, b. se împărțeau în boieri mari sau veliți (din rîndul cărora se alegeau dregătorii și membrii sfatului domnesc), ai căror urmași se numeau neamuri, și boieri mici, ai căror urmași se numeau mazili. V. feudal, moșier. ♦ Epitet dat unei persoane cu înfățișare, atitudine etc. aristocratică.

RACOVIȚĂ-CEHAN, familie de boieri din Moldova, ai cărei membri au deținut importante dregătorii și au fost domni în Moldova și Țara Românească. Mai importanți: 1. Mihai R., domn al Moldovei (1703-1705, 1707-1709, 1715-1726) și al Țării Românești (1730-1731, 1741-1744). A practicat o fiscalitate excesivă. 2. Constantin R., domn al Moldovei (1749-1753, 1756-1757) și al Țării Românești (1753-1756, 1763-1764). Fiul lui R. (1). A favorizat pe boierii greci, ceea ce a provocat ostilitatea boierilor pământeni. 3. Ștefan R., domn al Țării Românești (1764-1765). Fiul lui R. (1) și frate cu R. (2). În timpul lui continuă să se manifeste opoziția boierilor pământeni față de boierii greci. Asuprirea fiscală provoacă, în mai 1765, răscoala rufeturilor din București. 4. Alecu R. (1773-1853), fiul dregătorului Mihai R., nepotul lui R. (3), magistrat, președinte al Comisiei proprietății în vremea Revoluției de la 1848 din Țara Românească.

MUHURDÁR, muhurdari, s. m. (Turcism înv.) dregător însărcinat cu păstrarea sigiliului domnesc. – Din tc. mühürdar.

STÓLNIC, stolnici, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) dregător care purta grija mesei domnești, fiind șeful bucătarilor, al pescarilor și al grădinarilor. ♦ Șef bucătar boieresc. 2. (Pop.) Persoană care conduce nunta și servește nuntașii la masă. – Din sl. stolĩnikŭ.

ȘĂTRÁR ~i m. 1) (în Moldova medievală; folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Mare demnitar care avea în grijă canto-namentul oștirii în timp de război. ◊ Mare ~ dregător care avea în grijă corturile domnești. 2) Țigan nomad care trăiește în șatră. 3) înv. Negustor ambulant care vindea la o șatră, în balciuri. /șatră + suf. ~ar

ISPRÁVNIC, ispravnici, s. m. dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un județ sau un ținut. – Din bg. izpravnik, rus. ispravnik.

CLUCÉR, cluceri, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești. – Din sl. kliučiari.

cómis (-și), s. m. – dregător. – Mare comis, în vechea organizare socială, boier de rangul doi, mare dregător, care avea în sarcina sa grajdurile domnești și organizarea paradelor militare de Bobotează și de Sfîntul Gheorghe. Participa la sfatul domnesc și era singurul boier de rangul doi care purta calpac de zibelină, ca boierii de prim rang. Avea în subordine un comis al doilea, boier de rangul patru, și un comis al treilea, boier de rangul cinci. Din 1812 nu s-a mai bucurat de monopolul cumpărării de furaje pentru armată. Lat. comes, prin intermediul ngr. ϰόμης, cf. sl. komisŭ (Vasmer, Gr., 80). Reprezintă ceea ce era comes stabuli în organizarea medievală a Occidentului. – Der. comisoaie, s. f. (nevastă de comis); comișie, s. f. (înv., dregătoria marelui comis); comișel, s. m. (rîndaș de cai).

LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau al mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii. Logofăt de taină (sau domnesc) = secretar particular al domnului. Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful cancelariei domnești. 2. (Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist. 3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din ngr. logothétis.

ISPRÁVNIC ~ci m. înv. 1) dregător care avea în răspunderea sa îndeplinirea poruncilor domnești. 2) Conducător al unui județ sau ținut. [Sil. is-prav-] /<bulg. izpravnik

PITÁR ~i m. 1) înv. (în Moldova medievală) dregător care avea în grija sa aprovizionarea curții domnești cu pâine. 2) rar Lucrător specializat în fabricarea pâinii; brutar. /pită + suf. ~ar

JITNICÉR, jitniceri, s. m. (În evul mediu, în Moldova) dregător care avea grijă de magaziile cu grâne ale curții domnești. [Var.: jicnicér, jignicér s. m.] – Jitniță + suf. -ar.

CÓMIS¹ ~și m. înv. dregător care avea în grija sa caii și grajdurile curții domnești. /<ngr. kómis

SLÚGER, slugeri, s. m. dregător în Țara Românească și în Moldova însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a armatei (rangul și atribuțiile variind de la o epocă la alta și de la un principat la altul); rang, titlu purtat de acest dregător. [Var.: súlger s. m.] – Cf. scr. služar.

DREGĂTÓR, dregători, s. m. (În Țara Românească și în Moldova) Demnitar la curtea domnească având atribuții în sfatul domnesc, în administrație, justiție, armată; p. gener. conducător; înalt funcționar [Var.: (înv. și reg.) diregătór s. m.] – Drege + suf. -ător.

DREGĂTÓR ~i m. (în Moldova și în Muntenia veche) Mare demnitar la curtea domnească, având atribuții administrative, militare și judecătorești. /a drege + suf. ~ător

PORTÁR, portari, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza (intrării) unei întreprinderi, a unei instituții, a unei case de locuit etc. 2. Boier însărcinat cu paza curții domnești (și cu alte treburi de protocol, administrative etc.). ◊ Portar de Suceava (sau al Sucevei) = mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei și a curții domenești moldovene; comandant suprem al oștirii moldovene din trecut; hatman. 3. Sportiv dintr-o echipă care apără spațiul porții proprii spre a evita primirea de goluri. – Poartă + suf. -ar.

CÓMIS, comiși, s. m. Mare dregător în Moldova și în Țara Românească, în evul mediu, care avea în sarcina sa caii și grajdurile curții domnești, precum și aprovizionarea cu furaje. – Din ngr. kómis.