BILINGV, -A, bilingvi, -e, adj. 1.Care utilizeaza in mod curent si la fel de bine doua limbi. 2. Scris in doua limbi. – Din fr. billingue, lat. bilinguis.

BILINGVISM s. n. Fenomen de utilizare curenta de catre aceeasi persoana a doua limbi diferite. – Din fr. bilinguisme.

INTIM, -A, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esentiala, profunda, a unui lucru, a unei probleme etc.; launtric. ♦ Fig. Strans, apropiat. Contactul intim dintre doua limbi. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie stransa, prin relatii foarte apropiate. ♦ (Despre relatiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, c*****l. 3. Care se refera la viata particulara sau familiala a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui mediu restrans, unui cadru limitat, familial; care are loc intr-un cadru restrans. [Acc. si; intim] – Din fr. intime, lat. intimus.

CONTAMINA, contaminez, vb. I. 1. Tranz. A transmite o boala molipsitoare; a infecta, a molipsi. 2. Refl. (Lingv.; despre doua limbi) A se incrucisa; (despre doua cuvinte) a se influenta reciproc (schimbandu-si forma). 3. Fig. A influenta, a inrauri. – Din fr. contaminer, lat. contaminare.

INDEPENDENT adj., adv. 1. adj. liber, neatarnat, suveran, (inv. si pop.) slobod, (inv.) nedependent, volnic. (Stat ~.) 2. adj. v. autocefal. 3. adj., adv. separat. (Dezvoltarea ~ a doua limbi inrudite; studiaza ~ fenomenele.)

SEPARAT adj., adv. 1. adj. despartit, izolat, razletit, (pop.) raznit, (inv.) osebit. (Pasare ~ de stol.) 2. adv. (inv.) osebi. (Sta ~.) 3. adj. despartit, izolat. (Camere complet ~.) 4. adj. aparte, deosebit, distinct, special. (Sectia ocupa o cladire ~.) 5. adj. deosebit, diferit, distinct, (inv. si reg.) chilin. (Problemele impun rezolvari ~.) 6. adj., adv. independent. (Dezvoltarea ~ a doua limbi inrudite; studiaza ~ fenomenele.) 7. adv. aparte, deosebit, (pop.) deosebi, (fam.) basca. (~ de asta, i-a mai dat ...)

BILINGV ~a (~i, ~e) 1) si substantival (despre persoane) Care cunoaste si vorbeste in mod curent doua limbi. 2) Care este facut in doua limbi. Invatamant ~. Dictionar ~. 3) (despre medii sociale) Care are doua limbi de comunicare; cu doua limbi de comunicare. /<fr. bilingue

BILINGVISM n. Situatie de bilingv; cunoastere si folosire curenta a doua limbi. /<fr. bilinguisme

CONTRASTIV, -A adj. (Rar) Care pune in evidenta un contrast; care accentueaza un contrast; contrastant. ◊ Gramatica contrastiva = gramatica urmarind descoperirea si explicarea divergentelor dintre doua limbi. [Cf. engl. contrastive, fr. contrastif].

RIKSMAL s.n. Una dintre cele doua limbi literare norvegiene moderne, alaturi de landsmal. [Pron. ricsmol. / < norv. riksmal].

BILINGV, -A adj. 1. Care vorbeste in mod obisnuit doua limbi. 2. Scris in doua limbi. [< fr. bilingue, cf. lat. bis – de doua ori, lingua – limba].

BILINGVISM s.n. Situatie in care se afla un vorbitor sau un grup social care foloseste in mod curent doua limbi. [< fr. bilinguisme].

CONTAMINA vb. I. 1. tr., refl. A transmite sau a capata o boala molipsitoare; a (se) infecta; a (se) molipsi. 2. refl. (Despre doua limbi) A se incrucisa; (despre doua cuvinte) a se influenta reciproc. [< fr. contaminer, cf. it., lat. contaminare – a amesteca].

coromisla (coromasle), s. f. – 1. Cobilita cu care se duc doua galeti in acelasi timp. – 2. La caruta, orcic. – 3. Constelatia Casiopea. – 4. (Trans.) Fata vioaie si dezinvolta. Origine incerta. Pare der. de la rus., rut. koromyslo (Cihac, II, 73); cuvintul nu este insa sl., apare numai in aceste doua limbi, si dupa Berneker 573 ar putea proveni din rom. curmezis „de-a latul, piezis”, ipoteza care de asemenea pare improbabila. Sensul 4 pare a indica o contaminare a lui coropisnita „insecta daunatoare” cu salamizdra „salamandra”; semantismul nu este insa clar pentru celelalte acceptii.

BILINGV, -A adj. care vorbeste doua limbi. ◊ scris in doua limbi. (< fr. bilingue, lat. bilinguis)

CONTAMINA vb. I. tr., refl. a transmite agenti patogeni; a (se) infecta; a (se) molipsi. II. refl. (despre doua limbi) a se incrucisa; (despre doua cuvinte) a se influenta reciproc (schimbandu-si forma); (despre elemente folclorice) a se intrepatrunde. III. tr. (fig.) a influenta, a inrauri. (< fr. contaminer, lat. contaminare)

CONTAMINATIE s. f. 1. contaminare. 2. procedeu folosit de scriitorii latini constand in amestecarea subiectelor mai multor comedii grecesti pentru a alcatui una latineasca. 3. (lingv.) incrucisare intre doua limbi. ◊ modificare a formei unui cuvant sau a unei constructii gramaticale prin incrucisarea lor cu alte cuvinte ori constructii asemanatoare ca sens. ◊ influenta reciproca intre elemente folclorice. (< fr. contamination, lat. contaminatio)

DIGLOSIE s. f. 1. malformatie dintr-o limba bifida. 2. coexistenta, in aceeasi tara, a doua limbi diferite (una savanta si alta populara) sau a doua stadii ale aceleiasi limbi. (< fr. diglossie)

AASEN [o:san], Ivar Andreas (1813-1896), filolog si poet norvegian. A creat, pe baza dialectelor locale, una dintre cele doua limbi literare din Norvegia, numita landsmal sau nynorsk. Autor al unei „Gramatici a dialectelor norvegiene” si al unui „Dictionar al dialectelor norvegiene”.

BILINGV, -A, bilingvi, -e, adj. 1. Care vorbeste in mod curent si in egala masura doua limbi. 2. Scris in doua limbi. ◊ Dictionar bilingv = dictionar care cuprinde cuvintele unei limbi traduse in alta limba. – Fr. bilingue (lat. lit. bilinguis).

BILINGVISM s. n. Situatia in care se afla un vorbitor care foloseste in mod curent doua limbi diferite. – Fr. bilinguisme.

DUAL, duale, s. n. Numar gramatical care indica in unele limbi doua obiecte ori fiinte alcatuind de obicei o pereche. [Pr.: du-al] – Din fr. duel, lat. dualis.

CALICIFORM, -A adj. In forma de caliciu. ◊ Papile caliciforme = papile asezate la baza limbii in doua randuri oblice. [< fr. caliciforme].

CONFLUENTA s. f. 1. loc unde se unesc doua cursuri de apa sau limbile a doi ghetari. 2. (fig.) punct de intalnire, contact. (<fr. confluence, lat. confluentia)

MELITA ~e f. 1) Unealta de lemn constand dintr-o limba basculanta si doua falci, folosita pentru a zdrobi tulpinile de canepa sau de in in vederea separarii firelor de partea lemnoasa. 2) fig. peior. Organ al vorbirii; gura. ◊ A da cu ~a a toca din gura; a palavragi. [G.-D. melitei] /<bulg. melica

ANALOGIE s.f. Asemanare intre doua sau mai multe situatii, obiecte, fenomene, notiuni etc., considerate din anumite puncte de vedere. ♦ Asemanare partiala in ceea ce priveste forma sau continutul a doua elemente de limba, care determina modificarea unuia dintre ele sub influenta celuilalt; schimbarea produsa. [Gen. -iei, var. (inv.) analoghie s.f. / < analogie, cf. lat., gr. analogia – raport].

ANALOGIE s. f. 1. corespondenta, asemanare intre doua sau mai multe situatii, obiecte, fenomene, notiuni etc. 2. metoda de studiu al unui sistem bazata pe analogia (1) dintre acesta si un alt sistem cunoscut. 3. (biol.) asemanare relativa a doua organe (de animale) analoage. 4. (jur.) metoda de solutionare a unui caz neprevazut de lege, dar asemanator. 5. asemanare partiala de forma, sau de continut a doua elemente de limba, care determina modificarea unuia dintre ele sub influenta celuilalt. (< fr. analogie, lat. analogia)

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemanare (partiala) intre doua sau mai multe notiuni, situatii, fenomene etc. ♦ (Gram.) Asemanare partiala (de forma sau de continut) a doua elemente de limba, care determina schimbarea unuia dintre elemente sub influenta celuilalt; schimbarea produsa. – Fr. analogie (lat. lit. analogia).

COSTIN, familie de boieri din Moldova. Mai importanti: 1. Miron. C (1633-1691), cronicar de orientare umanista, mare logofat al Moldovei, partizan al aliantei cu Polonia, ucis, impreuna cu fratele sau, hatmanul Velicico, din porunca domnitorului Constantin Cantemir. Povestitor si portretist talentat, a continuat, sub titlul „Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron voda incoace”, letopisetul lui Grigore Ureche, relatind evenimentele din istoria Moldovei dintre 1595-1661. A mai scris poemul filozofic „Viata lumii”, lucrarea „De neamul moldovenilor”, afirmind originea romana a poporului roman, precum si doua cronici in limba polona: „Cronica tarilor Moldovei si Munteniei” si „Istoria in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca”. 2. Nicolae C. (c. 1660-1712), cronicar oficial al lui Nicolae Mavrocordat, compilator de cronici romanesti si straine. Fiul lui C. (1). A prelucrat in romaneste romanul episcopului spaniol Antonio D. Guevara „Ceasornicul domnilor”.

A s. m. invar. A doua litera a alfabetului limbii romane; sunet notat cu aceasta litera (vocala mediala, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjita (2)).

S s. m. invar. A douazeci si doua litera a alfabetului limbii romane; sunet notat cu aceasta litera (consoana constrictiva dentala surda (2)). [Pr.: se].

SIFLANT, -A, siflanti, -te, adj. (Despre respiratie) Suierator; strident, zgomotos. ◊ Consoana siflanta sau sunet siflant (si substantivat, f.) = consoana constrictiva dentala, formata prin atingerea varfului limbii de catre cele doua siruri de dinti sau numai de dintii incisivi inferiori; consoana sibilanta. – Din fr. sifflant.

COMPARATIV, -A, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparatie, pe stabilirea de raporturi intre diferite fenomene; care stabileste sau serveste pentru comparatie. ◊ Grad comparativ (si substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparatie ale adjectivelor si ale adverbelor, care exprima superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau actiuni) cu aceeasi insusire sau caracteristica ori a aceluiasi obiect (sau a aceleiasi actiuni) in momente diferite. Metoda comparativa = metoda de cercetare in lingvistica istorica, care consta in reconstituirea faptelor de limba din trecut, nefixate in scris, prin compararea unor fapte corespunzatoare de mai tarziu, din doua sau mai multe limbi existente. – Din fr. comparatif, lat. comparativus.

S s. m. invar. 1. A douazeci si doua litera a alfabetului limbii romane; sunetul notat cu aceasta litera (consoana fricativa dentala surda). 2. (CHIM.) Simbol pentru sulf. 3. Simbol pentru conductanta electrica. 4. (GEOGR.) Notatie pentru punctul c******l Sud.

INTERPRET, -A, interpreti, -te, s. m. si f. 1. Persoana care traduce pe loc si oral ceea ce spune cineva in alta limba, mijlocind astfel intelegerea dintre doua sau mai multe persoane; translator, talmaci. 2. Fig. Persoana care exprima nazuintele unei colectivitati; persoana care face cunoscute altuia vointa, dorinta, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoana care interpreteaza un rol intr-un spectacol, o bucata muzicala, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interpret, lat. interpres, -etis.

INCOPCIA, incopciez, vb. I. Tranz. 1. (Rar) A inchide o copca; a incheia o haina in copci. 2. A imbina doua piese de tabla, introducand limbile uneia in golurile corespunzatoare ale celeilalte, dupa care limbile astfel montate se rasucesc. [Pr.: -ci-a] – In + copca.

FALCEA, falcele, s. f. Fiecare dintre: a) cele doua talpi ale saniei; b) cele doua brate ale vatalelor de la razboiul de tesut; c) cele doua scandurele intre care intra limba melitei; d) stinghiile de lemn care leaga intre ele scandurile care formeaza fundul carului; e) cele doua stinghii laterale ale carceiei carului prin care se leaga tanjala de protap (cand se injuga patru boi); f) cele doua brate de lemn ale piscului (la car); g) cele doua sau patru brate laterale care constituie corpul afetului unui tun sau al unui obuzier. – Falca + suf. -ea.

LATERAL, -A, laterali, -e, adj. 1. Situat pe (una dintre) laturi, pe o parte a unui lucru; situat la margine, la periferie, departe de un centru; laturalnic. ◊ Arie (sau suprafata) laterala = marimea suprafetei unui corp prismatic, fara suprafetele bazelor lui. Arie laterala = zona situata la periferia teritoriului unde se vorbeste un dialect sau o limba. ♦ Fig. Secundar. 2. (In sintagma) Consoana laterala (si substantivat, f.) = consoana articulata prin atingerea varfului limbii de palatul tare sau de alveolele incisivilor superiori, in timp ce suflul de aer iese prin cele doua deschizaturi lasate de marginile limbii. „L” este o consoana laterala. 3. (In sintagma) Gandire laterala = proces specific gandirii creatoare, avand ca scop obtinerea a cat mai multe variante posibile ale obiectului sau fenomenului cercetat. – Din fr. lateral, lat. lateralis.

RASEL, rasele, s. n. Masina de tricotat, echipata cu doua sisteme de ace cu limba, cu ajutorul careia se obtin tricoturi din urzeala cu legaturi caracteristice. – Et. nec.

COMPARATIV² ~a (~i, ~e) Care tine de comparatie; propriu comparatiei. ◊ Metoda ~a metoda de cercetare in lingvistica, constand in reconstituirea faptelor de limba din trecut, neatestate, prin compararea unor fapte corespunzatoare de mai tarziu din doua sau din mai multe limbi. /<fr. comparatif, lat. comparativus

FALCEA ~ele f. 1) Fiecare dintre cele doua talpi ale saniei. 2) Fiecare dintre cele doua brate ale vatalelor de la razboiul de tesut. 3) Fiecare dintre cele doua scanduri intre care intra limba melitei. 4) Fiecare dintre cele doua parti laterale ale afetului unui tun sau ale unui obuzier. /falca + suf. ~ea

RASEL s.n. Masina de tricotat, avand doua sisteme de ace cu limba. ◊ Tricot rasel = tricot din urzeala cu legaturi caracteristice obtinut la aceasta masina. [< germ. Raschel(maschine)].

au conj. – 1. Sau, ori. – 2. Oare? (particula care introduce si intareste interogatia). – Mr. au, ai. Lat. aut (Diez, I, 292; Puscariu 165; Candrea-Dens., 114; REW 810; DAR); cf. alb. a, it., sp. o (sard. a), v. prov. o(z), fr. ou, port. ou. Primul sens este rar in limba actuala. Cel de al doilea are o anumita circulatie actuala, desi limitata; a fost insa adoptat de limbajul poetic, ca termen consacrat pentru interogatia emfatica.

DUAL n. Numar gramatical folosit in unele limbi cand e vorba numai de doua fiinte sau lucruri. [Sil. du-al] /<fr. duel, lat. dualis

bir interj. – 1. Strigat cu care ciobanii isi aduna si conduc turmele. – 2. Indica o senzatie de frig intens. Creatie expresiva; pentru diferitele sale sensuri, cf. Puscariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima acceptie, rr bilabial se foloseste in mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, insasi v******a imita tremuratul. Cf. si Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasa incercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvint prin iraniana (cf. Rosetti, II, 111). Der. biriiac, s. m. (miel); birii, vb. (a striga oile; a vorbi impiedicat, a mormai; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au biriit ca un tunet alte potirnichi) pare o greseala datorita confuziei cu pirii. Var. a barai, care apare in unele dictionare, ar putea fi o ortografie gresita.

BIBLIA DE LA BLAJ (1795), a doua traducere integrala a „Bibliei” in limba romana, datorata lui Samuil Micu. Marcheaza un progres in evolutia limbii literare in raport cu versiunea anterioara (1688), a fratilor Greceanu.

UMLAUT s.n. Palatalizarea vocalelor a, o, u in limba germana. ♦ (Poligr.) Semn tipografic compus din doua puncte orizontale, care se asaza deasupra acestor vocale. V. trema. [Pron. -laut. / < germ. Umlaut].

ORTOGRAFIE (‹ lat.; ngr.; {s} orto- + graphe „scriere”) s. f. (LINGV.) Ansamblu de scrierea corecta a cuvintelor unei limbi; aplicarea practica a acestor reguli. Exista doua tipuri principale de o.: fonetica, atunci cand scrierea reda pronuntarea limbii literare, si etimologica, atunci cand scrierea reflecta aspectul mai vechi al cuvintelor, mult depasit de pronuntare (de ex. in limbile franceza si engleza). Ortografia limbii romane este in general fonetica; incepand din 1860, cand s-a introdus scrierea oficiala cu litere latine, au existat numeroase sisteme ortografice, care oglindesc disputele reprezentantii curentului fonetic si al celui etimologic. Actuala o. se bazeaza, in cea mai mare parte, pe principiul fonetic sau fonematic, a carui aplicare este limitata uneori de principiile gramaticale sau de principiul etimologic, care impune exceptii in scrierea unor cuvinte vechi si a unor neologisme. ♦ Modul in care cineva scrie cuvintele.

CAZANIA LUI VARLAAM (CARTE ROMANEASCA DE INVATATURA), carte de cult, cuprinzand evangheliile, citeva legende hagiografice si primele incercari de versificare in limba romana (un imn de lauda domnitorului si doua imnuri religioase). Tiparita de mitropolitul Varlaam la Iasi in 1643. Monument de limba romaneasca veche.

FOFELNITA ~e f. 1) Parte a vartelnitei constand din doua brate incrucisate, pe care se pun cele patru fofeze. 2) limba melitei. 3) fig. Gura care vorbeste mult. /fof[eaza] + suf. ~el + suf. ~nita

HINDUSTANA adj., s. f. (limba indo-europeana) vorbita in India si in Pakistan, cu doua variante literare: hindi si urdu. (< fr. hindoustani)

TREMA, treme, s. f. Semn diacritic format din doua puncte care se asaza orizontal deasupra unei vocale, in unele limbi, pentru a indica o anumita pronuntare a sunetului respectiv. – Din fr. trema.

HALIMA, carte populara alcatuita din fragmente ale colectiei de povestiri si basme arabe cunoscute sub titlul de „O mie si una de nopti”, imbogatita si cu alte povestiri si fabule orientale, traduse sau apocrife, din culegerea „O mie si una de zile” de Petis de la Croix. Realizata pentru prima data in lb. neogreaca (Aravicon Mithologhicon), la mijlocul sec. 18, aceasta selectie primeste numele de H. (inlocuindu-se cu aceasta numele povestitoarei Seherezada) si va fi tradusa, localizata si raspandita in numeroase manuscrise roman esti din a doua jumatate a sec. 18 si inceputul sec. 19. Prima versiune integrala in limba romana, datata 1783 si atribuita monahului Rafail de la manastirea Hurez, a fost tiparita de I. Gherasim Gorjanu, in patru vol., intre 1835 si 1838 („Halima sau povestiri mitologhicesti arabesti”).

ETIMOLOGIE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvant prin explicarea evolutiei lui fonetice si semantice. 2. Ramura a lingvisticii care studiaza originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; inv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multipla = provenienta a unui cuvant din doua sau mai multe surse diferite. Etimologie populara= modificarea formei unui cuvant (recent intrat in limba) sub influenta unui cuvant mai cunoscut cu care prezinta asemanari de forma sau uneori de sens. – Din fr. etymologie, lat. etymologia.

medita (meditez, meditat), vb. – 1. A gindi. – 2. A prepara, a da lectii in particular. Fr. mediter; si pentru sensul al doilea lat. meditari cu sensul de „a exercita, a pregati”, comun in limba clasica (observatiile lui Graur, BL, XIV, 109 nu sint izbutite). – Der. meditativ, adj.; meditatiu(n)e, s. f. (gindire profunda; lectie particulara), din fr. meditation; meditator, s. m. 9profesor particular); premedita, vb., din fr. premediter.

COPCA¹, copci, s. f. 1. Sistem format din doua piese metalice (un carlig si un inel), folosit pentru prinderea a doua parti ale unei confectii. 2. Agrafa pentru invelitori in constructie. 3. Proeminenta in forma de limba a unei piese plate, care intra in orificiul unei alte piese plate, realizand imbinarea prin incopciere. [Var.: (reg.) copcie s. f.] – Din bg. kopce.

DUAL, -A I. adj. care prezinta dualitate; dublu. ◊ (despre doua notiuni matematice) de aceeasi natura, obtinute una din cealalta prin acelasi procedeu. II. s. n. numar gramatical caracteristic unor limbi, deosebit de singular si plural, prin care se arata ca este vorba de doua exemplare din aceeasi specie sau de o pereche de obiecte. (< fr. dual, lat. dualis)

MASTER¹ s.m. (In tarile de limba engleza) Titlu universitar, precedand pe cel de doctor, care se acorda la unul sau doi ani dupa terminarea facultatii. (< engl. master)

purtaret, purtareata, adj. 1. (pop.; despre imbracaminte si incaltaminte) care tine la purtare, care este pentru fiecare zi; care nu se rupe usor; durabil, purtabil. 2. (inv.; despre carti) de dimensiuni reduse, usor de transportat, de purtat cu sine, portativ. 3. (inv.; despre boli) care e mai putin grav, mai usor de suportat. 4. (inv.; despre limba) comun, popular. 5. (inv.; despre oameni) de rand, obisnuit. 6. (s.n.; reg.) fiecare dintre cele doua prajini pe care se cara fanul la locul unde se face claia (capita). 7. (s.m.; inv.; in sintagma) purtaret de viata = fiinta, om care traieste.

LATINIST, -A s.m. si f. 1. Specialist in filologia latina si in antichitatea romana. 2. Adept al latinismului (2). // adj. Curentul latinist (sau scoala latinista) = curent in lingvistica si filologia romana din a doua jumatate a sec. XIX, care a dus la exagerare, pe linia unei latinizari fortate a limbii, ideile fruntasilor Scolii ardelene. [< fr. latiniste].

NEOGRAMATIC, -A adj. Referitor la principiile si la metodele scolii neogramatice. ◊ Scoala neogramatica = curent aparut in a doua jumatate a sec. XIX, fundat de lingvistii germani Osthoff si Brugmann, care pune accent pe cercetarea limbilor vii si pe legile fonetice, dar care nu s-a putut ridica la conceperea limbii ca un fenomen social. // s.m. Adept al acestei scoli. [Dupa germ. Junggrammatiker, fr. neo-gramairien, it. neogrammatico].

ANALITIC, -A adj. Bazat pe analiza. ◊ Chimie analitica = parte a chimiei care studiaza elementele componente ale substantelor; limba analitica = limba care are tendinta de a exprima prin cuvinte separate diferitele caracteristici gramaticale; (despre forme gramaticale) alcatuit din doua sau mai multe cuvinte; filozofie analitica = orientare filozofica care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice si conceptuale ale cunoasterii. ♦ Care utilizeaza calculul algebric si infinitezimal. [< fr. analytique, it. analitico, gr. analytikos].

SINTAGMA ~e f. lingv. 1) Ansamblu liniar de elemente ale limbii, apartinand unor clase diferite, care, in actul vorbirii, se imbina unul cu altul. 2) Unitate sintactica stabila alcatuita din doua sau mai multe cuvinte, intre care exista un raport de subordonare si care constituie o parte a unei propozitii sau a unei fraze. /<fr. syntagme, germ. Syntagma

DORSAL, -A I. adj. 1. referitor la partea posterioara a corpului sau a unui organ. ♦ (s. m.) marele ~ = cel mai lat muschi al spatelui. 2. (despre foneme) articulat in spatele limbii. II. s. f. 1. sistem muntos care se intinde pe zeci de mii de kilometri pe fundul oceanelor, separand doua bazine. 2. lant muntos care se intinde pe spatiul unui continent. 3. relief mai putin accidentat, care separa unitati de relief mai joase. 4. prelungire a unui anticiclon intre doua zone cu presiune atmosferica mai coborata, care poate fi asemanata cu un „bot de deal”. (< fr. dorsal)

DUBLET s.n. 1. Exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, al unei marci postale etc. ♦ Al doilea exemplar al unui obiect. 2. Cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrate in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ◊ Dublet electric = dipol electric. [< fr. doublet].

UMLAUT n. 1) (in limbile germanice) Modificare a timbrului vocalelor „a”, „o”, „u” sub influenta vocalei „i” din silaba urmatoare (prin asimilare regresiva). 2) Semn grafic (doua puncte orizontale) pus deasupra vocalelor care au suferit acest fenomen. /<germ. Umlaut

BURDUF, burdufuri, s. n. 1. Sac facut din pielea netabacita (uneori din stomacul) unui animal (capra, oaie, bivol), in care se pastreaza sau se transporta branza, faina, apa etc. ◊ Expr. Burduf de carte = foarte invatat. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strans, incat sa nu se poata misca. (Reg.) A da pe cineva in burduful d******i = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mancare) = a manca foarte mult. 2. Sac facut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, in care se inmagazineaza aerul la cimpoi, la armonica etc. 3. Acoperitoare de piele care, in timp de ploaie, apara picioarele celor din trasura. ◊ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netaiata, prinsa de restul incaltamintei. 4. Perete ondulat, de piele sau din panza (cauciucata), asezat pe laturile puntii de comunicatie intre doua vagoane de calatori. 5. Basica (1) uscata, care, pe vremuri, se intrebuinta in locul geamurilor. 6. (Reg.) Copca in gheata. [Var.: burduv, burduh, burdus s. n.].

slovean (-eni), s. m. – 1. Slav. – 2. Sloven. Sl. sloveninu (Miklosich, Slaw. Elem., 45), cf. schiau. Inlocuit treptat, cu primul sau sens, de slav, s. m., din fr. slave si cu al doilea de sloven, s. n. – Der. slovac, s. m. (locuitor din Slovacia); slovenesc (var. slavonesc), adj. (slav); sloveneste (var. slavoneste), adv. (in limba slava); slovenie, s. f. (inv., limba slava).

guta (gute), s. f. – 1. (Banat) Picatura, cantitate mica. – 2. (Trans.) Paralizie. – 3. Boala manifestata prin umflaturi ale articulatiilor. Lat. gutta (Puscariu 750; REW 3928; DAR). Ultimul uz este neol.; pentru cel de al doilea, cf. sb., cr., slov., mag., rut. gota „paralizie” (Cihac, II, 132); totusi, DAR crede ca acest sens s-a putut dezvolta in cadrul limbii rom. – Der. gutos, adj. (care are guta).

LARA (in mitologia romana), nimfa a fluviului Tibru, care l-a dezvaluit Iunonei infidelitatile sotului ei. Drept pedeapsa, Iupiter i-a smuls limba, apoi a incredintat-o lui Mercur ca s-o calauzeasca la Hades. Pe drum, acesta a violat-o si L. a nascut doi frati gemeni, larii.

SINONIMIC, -A I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivatie ~a = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung sa desemneze acelasi lucru. II. s. f. 1. ramura a lingvisticii care studiaza sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

SINTETIC, -A, sintetici, -ce, adj. 1. Care tine de sinteza, privitor la sinteza; obtinut prin sinteza. ◊ Spirit sintetic = spirit care opereaza mai mult prin sinteza decat prin analiza, care face usor sinteza lucrurilor. limba sintetica = limba in care raporturile gramaticale se exprima, de obicei, prin adaugarea de afixe la tema cuvintelor. 2. (Despre produse chimice sau industriale) Fabricat pe cale artificiala (din doua sau din mai multe elemente). – Din fr. synthetique.

PARTITIE s.f. (Rar) Diviziune, separare. ♦ (Mat.) Descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ♦ (In lingvistica matematica) Impartirea cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. [Gen. -iei. / < fr. partition, cf. lat. partitio – impartire].

DUBLET s. n. 1. exemplarul al doilea al unei carti, al unei medalii dintr-o colectie, marci postale etc. 2. cuvant de aceeasi origine cu altul, diferit ca forma, dar cu sens identic, intrat in limba pe cai sau in momente diferite. 3. (fiz.) pereche de linii spectrale cu lungimi de unda foarte apropiate. ♦ ~ electric = dipol electric. (< fr. doublet)

SCURTA, scurtez, vb. I. 1. Tranz. A micsora lungimea sau inaltimea unui obiect, a reduce din lungime sau din inaltime, a face mai scurt. ◊ Expr. A scurta cuiva ghearele = a pune pe cineva in imposibilitate de a (mai) face rau. A scurta cuiva limba = a pune pe cineva in imposibilitate de a barfi. ♦ (Inv.) A omori, a executa (prin taierea capului). 2. Tranz. A alege si a parcurge distanta cea mai scurta intre doua puncte; a evita ocolurile, a merge direct. 3. Tranz. si refl. A face sa dureze (sau sa para ca dureaza) ori a dura mai putin. ♦ Intranz. si tranz. A vorbi concis. – Lat. excurtare.

KANA, semn din scrierea japoneza, cu valoare de silaba. Exista doua sisteme k: hiragana, folosit, in general, la notarea flexiunii gramaticale si a unor parti de vorbire (prepozitii, conjunctii, interjectii etc.) si katakana, care serveste la transcrierea cuvintelor din limbi straine, altele decat chineza.

CLAN (‹ fr., engl.) s. n. 1. Grup de familii inrudite la popoarele celtice; p. ext. comunitatea umana din comuna primitiva, compusa din indivizi uniti prin legaturi de rudenie si de limba; ginta, trib. ◊ (SOCIOL.) C. totemic = trib primitiv intemeiat pe apartenenta tuturor membrilor la acelasi totem. 2. (MAT.) Multime K nevida de parti ale unei multimi E, cu proprietatea ca oricare ar fi doua multimi din K reuniunea si diferenta lor apartin lui K. ◊ C. borelian = c. K avind proprietatea ca reuniunea unui numar infinit de multimi din K apartine lui K; corp borelian. 3. (Peior.) Clica.

DUBLET, dublete, s. n. 1. Al doilea exemplar al unui obiect (carte, medalie, marca etc.), pastrat intr-o colectie. 2. Fiecare dintre cuvintele cu acelasi etimon, dar cu aspect fonetic si uneori cu sens diferit, care au intrat intr-o limba data in momente sau pe cai diferite. 3. (Fiz.) Dipol. 4. (Fiz.) Pereche de linii spectrale cu lungimi de unda apropiate. – Din fr. doublet.

boldei (boldei), s. m. – Ciine de talie mica, de vinatoare. Probabil engl. bulldog, alterat in pronuntarea pop. Este cuvint intrat in limba in sec. XIX, ca termen de vinatoare, si se aplica numai ciinilor de rasa straina. DAR si Scriban il deriva de la bold; nu reusim insa sa ne explicam legatura semantica intre cele doua cuvinte. Totusi, aceasta apropiere spontana poate explica schimbarea pronuntarii. – Der. bold(e)ica, s. f. (catea de vinatoare). Daca etimonul pe care il propunem este corect, boldei, este dublet al lui buldog, s. m. (mops, ciine de prada), din engl., prin intermediul fr. bouledogue.

plasa (plase), s. f. – 1. Impletitura pentru vinat. – 2. Impletitura de pescuit. – 3. (Inv.) limba de cutit. – 4. Retea, gratii. – 5. Diviziune administrativa, subprefectura. – 6. (Rar) Tip, clasa. – Mr. plase „clasa”. Sl. plasa „banda, fisie” (Cihac, II, 261; Conev 41). – Der. plasele, s. f. pl. (miner) se zice mai ales despre minere de sabie, formate din doua parti de metal sau de lemn intre care este asezata lama (sing. plasea, var. prasea, este rar); plasela, vb. (a pune plasele). Odobescu foloseste pe plasele cu sensul de „sild, siguranta la gura cheii”, dar e exemplu unic.

A DUBLA ~ez tranz. 1) A face sa se dubleze; a indoi. 2) (materiale) A pune in dublu; a uni doua cate doua. 3) (opere, lucrari, obiecte) A face un exemplar similar cu altul, avand scopuri identice. 4) (titularul unui rol de teatru) A inlocui din diferite motive in interpretarea unui rol. 5) (roluri de teatru) A interpreta alternativ cu titularul. 6) (filme) A transpune in alta limba prin dublaj. 7) (haine) A prevedea cu o captuseala; a captusi. /<fr. doubler

SINONIMIC, -A, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care tine de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivatie sinonimica = procedeu stilistic potrivit caruia doua sau mai multe cuvinte din aceeasi sfera semantica ajung sa desemneze, in sens figurat, acelasi lucru. „Dovleac” si „tartacuta” desemneaza, prin derivatie sinonimica, „cap”. 2. S. f. Ramura a lingvisticii care se ocupa cu studiul sinonimelor (2) si al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) si germ. Synonymik.

PARTITIE s. f. 1. diviziune, separare. 2. (mat.) descompunere a unei multimi intr-o clasa de submultimi disjuncte doua cate doua si a caror reuniune formeaza multimea data. ◊ (inform.) zona din memoria interna alocata unei lucrari pe durata prelucarii sau unor componente ale sistemului de operare. 3. (lingv. mat.) clasificare a cuvintelor dupa flexiune, necesara atunci cand se trateaza partea de vorbire, genul, clasificarea tipologica a limbilor etc. (< fr., engl. partition, lat. partitio)

TAUTOLOGIE, tautologii, s. f. 1. Greseala de limba care consta in repetarea inutila a aceleiasi idei, formulata cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care consta in repetarea unor cuvinte cu acelasi sens, dar cu functiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonatie sau de forma si care, exprimand identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o actiune. 3. (Log.) Judecata in care subiectul si predicatul sunt exact aceeasi notiune. 4. Expresie din logica simbolica, care, in limitele unui sistem formal, este adevarata in orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

ARTICULATIE s.f. 1. Incheietura, legatura (mobila) intre oase. ♦ Legatura intre doua corpuri solide, care permite rotirea lor in jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunta, de a rosti un sunet; pronuntare a unui sunet; articulare. ◊ Baza de articulatie = modul de pronuntare a sunetelor, care se face intr-un anumit fel in fiecare limba sau dialect. [Gen. -iei, var. articulatiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio].

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanta repartizata relativ uniform pe o suprafata de alta natura (pentru a o acoperi) sau intre alte doua suprafete de alta natura (pentru a le desparti). 2. Fasie compacta dintr-o materie, aflata in interiorul unei mase de natura diferita. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compozitie relativ omogena, care se gaseste, sub forma unei panze, intre alte depozite. 3. Influenta externa exercitata asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasa sociala; categorie, patura sociala. 5. Fasie de pamant, cu carari pe margini, pe care se seamana legume sau flori; fasie de pamant impreuna cu vegetatia respectiva. 6. (Pop.) Culcus, asternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, asternut pentru oameni. 8. Nume dat partii de jos pe care se reazema unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul pustii. [Pl. si: strate] – Lat. stratum.

STIL¹ s. n. I. 1. totalitatea particularitatilor caracteristice unei structuri, civilizatii, epoci, activitati etc. 2. conceptie si mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei scoli artistice nationale etc. 3. totalitatea particularitatilor lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui continut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ functional = varietate a limbii literare, intr-un anumit domeniu de activitate. ◊ maniera, mod personal in care un scriitor, un compozitor utilizeaza mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a actiona. ♦ in ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele doua sisteme de calendar; iulian si gregorian. III. instrument de metal sau de os ascutit la varf, cu care se scria in antichitate pe tablite cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflata deasupra ovarului, care poarta stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)

PALAT¹ s. n. Peretele superior al cavitatii bucale, in forma de bolta, alcatuit din apofizele palatine² ale celor doua maxilare superioare, precum si din oasele palatine², acoperite de o mucoasa groasa; cerul-gurii. ◊ Palat moale sau valul palatului = portiune musculara care continua palatul¹ in partea posterioara a cavitatii bucale. Palat artificial = muschi al palatului¹, care se foloseste in fonetica experimentala pentru a se vedea suprafata atinsa de limba la pronuntarea unui sunet. – Din lat. palatum, it. palato. Cf. fr. palais.

AUSEL, ausei, s. m. Nume dat la doua pasari: a) cea mai mica pasare de la noi, cu pene galbene-maslinii pe spate si cenusii pe burta (Regulus cristatus). b) pasare din familia pitigoiului, cu coada si aripile negre, spatele rosu-aprins, crestetul si gusa albe. (Aegithalus pendulinus). [Pr.: a-u-] – Din aus „mos” (disparut din limba) + suf. el.

STI vb. 1. a afla, a auzi, (inv. si pop.) a oblici. (Sa ~ cu totii ce-ai facut.) 2. v. dumeri. 3. v. cunoaste. 4. a cunoaste, a poseda, a stapani. (~ trei limbi straine.) 5. a cunoaste, a intelege, a pricepe. (~ franceza?) 6. a avea, a gasi, a poseda. (~ eu solutia problemei.) 7. v. afla. 8. a cunoaste, (astazi rar) a pricepe. (Nu ~ inca secretul?) 9. a (se) cunoaste. (Ne ~ de mici; il ~ ca pe un cal breaz.) 10. v. recunoaste. 11. v. banui. 12. a-si aminti. (~ cum erai acum doi ani?)

GOTIC, -A I adj. referitor la goti, propriu gotilor. ♦ scriere ~a = scriere cu caractere colturoase, in apusul Europei in evul mediu; roman ~ = roman dezvoltat in Anglia in a doua jumatate a sec. XVIII, care cultiva interesul pentru istorie, pentru intamplari misterioase, terifiante; stil ~ (si s. n.) = stil arhitectonic sau artistic, raspandit in Europa in sec. XII-XVI, caracterizat prin constructii de proportii impunatoare, dar zvelte, cu arce si bolti ogivale, vitralii si multe sculpturi in piatra. II. s. f. limba a unei traduceri a Bibliei de catre episcopul Ulfila pentru o comunitate crestina de limba germanica. (< fr. gothique, lat. gothicus)

prepune, prepun, vb. III (inv. si reg.) 1. a pune, a aseza inainte. 2. a pune, a aseza in loc; a inlocui. 3. a adauga, a innadi. 4. (fig.) a intreba. 5. (despre texte originale) a copia. 6. (despre opere scrise, texte) a traduce (in alta limba). 7. a presupune, a banui; a suspecta. 8. a nu avea incredere in cineva sau ceva; a se indoi. 9. a prevesti. 10. (despre oameni) a investi, a insarcina cu o anumita functie, misiune; a numi intr-un post. 11. (despre oameni) a cunoaste (de mai inainte). 12. (refl.) a se lasa antrenat la ceva. 13. (despre cereale) a semana a doua oara.

tranc interj. – Exprima ideea de zgomot sau de pocnet. Creatie expresiva, cf. tronc, clant. – Der. tranca-fleanca (var. treanca-fleanca), interj. (exprima ideea de flecareala sau de vorba lunga), pentru partea a doua a compusului cf. fleanca; trancai (var. trancani), vb. (a hodorogi, a trosni, a flecari, a melita); trancalau, s. m. (palavragiu, limbut); trancanaie (var. trancanea, trancafuse, catrafuse), s. f. (fleac, bagatela, moft; boarfe), ultimele forme sint mai putin clare, cf. catrafuse, primele, probabil de la un pl. al formei urmatoare; trancaneala, s. f. (flecareala, mincarime de limba). Din rom. provine mag. trankalo (Edelspacher 23), cf. si bg. drankanie „flecareala”.

BIBLIA, colectie a cartilor sfinte de la „Cartea Facerii” pina la „Apocalipsa”. Carte sacra a crestinismului, B. are doua parti: „Vechiul Testament” (redactat intre sec. 13-2 i. Hr., acceptat si de mozaici) si „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Continutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrina religioasa, texte ritualice si magice, rugaciuni, adevarul lui Dumnezeu despre creatie si mintuire, eseuri filozofice, meditatii si coduri de morala practica, folclor. literatura in proza si versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole si gospodaresti etc., apartinind unui numar mare de autori. B. este cea mai raspindita carte din lume, fiind tradusa acum in c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la Bucuresti, Palia de la Orastie.