NECREDINCIÓS, -OÁSĂ, necredincioși, -oase, adj., s. m. și f. 1. (Om) care își calcă cuvântul dat; (om) infidel. 2. (Om) care nu se încrede (ușor) în ceva. 3, (Om) care nu crede în nici o doctrină religioasă; ateu; (om) care se abate de la dogmele unei religii, în special de la dogmele religiei creștine; eretic. ♦ Spec. (Înv. și pop.) Mahomedan; turc. – Ne- + credincios.

CONFUCIANÍSM s. n. doctrină filozofică și social-politică a lui Confucius și a adepților săi, devenită apoi doctrină religioasă, care susținea că problema conducerii armonioase a societății și a statului este condiționată de perfecționarea propriei personalități. (< fr. confucianisme)

CONSUBSTANȚIALÍSM s. n. doctrină religioasă care susține consubstanțialitatea lui Dumnezeu și a lui Isus Cristos. (< fr. consubstantialisme)

MAHDÍSM s. n. doctrină religioasă musulmană care preconizează credința în mahdiu. (< fr. mahdisme)

MANIHEÍSM s. n. 1. doctrină religioasă-filozofică, care stabilește ca principiu fundamental lupta veșnică dintre cele două principii contrare, binele și răul. 2. atitudine care se inspiră din concepția dualistă a binelui și răului. (< fr. manichéisme)

METODÍSM s. n. doctrină religioasă cu principii morale foarte severe, practicată de o sectă anglicană. (< fr. méthodisme)

MISTÉR¹ s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. 2. doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ◊ dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii. 3. lucrare dramatică medievală cu subiect biblic și hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînțeles, încă inexplicabil; taină; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)

MONOTELÍSM s. n. doctrină religioasă care susține că Isus Christos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. (< fr. monothélisme)

MONTANÍSM s. n. doctrină religioasă creștină a unei secte din sec. II, care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească. (< fr. montanisme)

TEANDRÍSM s. n. doctrină religioasă care susține natura divină și umană a lui Cristos. (< it. teandrismo)

BIBLIA, colecție a cărților sfinte de la „Cartea Facerii” pînă la „Apocalipsă”. Carte sacră a creștinismului, B. are două părți: „Vechiul Testament” (redactat între sec. 13-2 î. Hr., acceptat și de mozaici) și „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Conținutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, adevărul lui Dumnezeu despre creație și mîntuire, eseuri filozofice, meditații și coduri de morală practică, folclor. literatură în proză și versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole și gospodărești etc., aparținînd unui număr mare de autori. B. este cea mai răspîndită carte din lume, fiind tradusă acum în c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la București, Palia de la Orăștie.

ADVENTÍSM s. n. Numele unei doctrine religioase practicate de o sectă creștină care predică „a doua venire” apropiată a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.

MAHDÍSM s. n. doctrină religioasă musulmană care preconizează credința în mahdiu. – Din fr. mahdisme.

MANIHEÍSM s. n. doctrină religioasă din Orientul Apropiat, potrivit căreia lumea este guvernată de două principii, al binelui și al răului. – Din fr. manichéisme.

ANTITRINITARÍSM s. n. doctrină religioasă care neagă dogma creștină a unității dintre Dumnezeu, Isus Cristos și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitairisme.

ANTROPOZOFÍE s. f. doctrină religioasă care înlocuiește pe Dumnezeu cu omul conceput ca esență divină, accesibilă numai inițiaților. – Din fr. anthroposophie.

PREZBITERIANÍSM s. n. doctrină religioasă protestantă din Anglia care nu recunoaște autoritatea episcopilor, ci numai pe cea a preoților. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. presbytérianisme.

PROPOVĂDUÍ, propovăduiesc, vb. IV. Tranz. A răspândi, a propaga idei, concepții, doctrine (religioase); a predica. – Din sl. propovĕdovati.

METODÍSM s. n. doctrină religioasă protestantă care preconizează practicarea „metodică” a pietății. – Din fr. méthodisme.

MORMONÍSM s. n. Doctrina religioasă a mormonilor. – Din fr. mormonisme.

MONOTELÍSM s. n. (Rar) doctrină religioasă care susține că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. – Din fr. monothélisme.

EMANATÍSM s. n. doctrină religioasă-filozofică de tendință panteistă, potrivit căreia lumea nu este rezultatul unui act de creație, ci s-a născut din substanța divinității printr-un proces continuu de emanație; emanaționism. – Din germ. Emanatism, fr. émanatisme.

ADVENTÍSM n. doctrină religioasă care propagă credința în „a doua venire” a lui Hristos pe Pământ. /<germ. Adventismus, engl. adventism

ANABAPTÍSM n. doctrină religioasă care preconizează botezul la o vârstă matură. /<fr. anabaptisme, germ. Anabaptismus

ASCETÍSM n. 1) doctrină religioasă care preconizează renunțarea la plăceri și reducerea la strictul necesar al satisfacerii necesităților materiale. 2) fig. Mod de viață austeră și retrasă pe care și-o impune cineva. /<fr. ascétisme

CALVINÍSM n. doctrină religioasă întemeiată de reformatorul Calvin în sec. XVI, care a dat naștere protestantismului în Franța. /<fr. calvinisme

METODÍSM n. 1) Sectă protestantă, care preconizează practicarea metodică a evlaviei. 2) doctrină religioasă promovată de această sectă. /<fr. méthodisme

PREZBITERIANÍSM n. doctrină religioasă protestantă, apărută în Anglia, care ignoră autoritatea episcopilor. [Sil. -ri-a-] /<fr. presbytérianisme

SECTÁR¹ ~tă ( ~ți, ~te) m. și f. Adept înflăcărat și intolerant al unei doctrine (religioase, filozofice sau politice). /<fr. sectaire

UNITARIANÍSM n. doctrină religioasă creștină reformată, care nu recunoaște trinitatea, reprezentându-l pe Dumnezeu ca o singură persoană. [Sil. -ri-a-] /<fr. unitarianisme, engl. unitarianism

ANABAPTÍSM s.n. doctrină religioasă care neagă eficacitatea botezului înainte de vârsta matură. [< fr. anabaptisme, cf. lat. anabaptismus, gr. anabaptismos < ana – din nou, baptizein – a boteza].

MISTÉR s.n. 1. Ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. ♦ Taină; secret. 2. doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ♦ Dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este dată și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (În evul mediu în țările catolice) Dramă religioasă cu subiect biblic și hagiografic. [Cf. fr. mystère, lat. mysterium – lucru ascuns].

PREDESTINÁȚIE s.f. 1. Predestinare. 2. doctrină religioasă, după care destinul omului ar fi fixat dinainte de către divinitate. V. fatalism. [Gen. -iei, var. predestinațiune s.f. / < fr. prédestination, it. predestinazione].

TEANDRÍSM s.n. (Liv.) doctrină religioasă care susține natura divină și umană a lui Cristos. [Cf. it. teandrismo].

adventísm, s. n. – doctrină religioasă practicată de o sectă protestantă care predică „a doua venire” apropiată a lui Cristos. < Engl. adventism, de la textul adveniat regnum tuum (adventiștii așteaptă venirea lui Cristos pe pămînt). Cuvîntul introdus o dată cu doctrina, de origine americană, la sfîrșitul sec. XIX. – Der. adventist, s. m.

DÓGMĂ s.f. 1. Principiu fundamental al unei doctrine religioase, obligatoriu pentru toți adepții ei, asupra căruia nu este îngăduit să se discute. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată în mod necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete. [< lat., gr. dogma, cf. fr. dogme].

HUSITÍSM s.n. doctrină religioasă creștină, întemeiată la începutul sec. XV de Jan Hus, care se ridică împotriva papalității și a feudalilor germani. [< fr. hussitisme].

LAMAÍSM s.n. doctrină religioasă a unei secte budiste din Tibet, din Mongolia etc. [Pron. -ma-ism. / cf. fr. lamaïsme, it. lamaismo].

MANIHEÍSM s.n. doctrină religioasă-filozofică din Orient, care, îmbinând eclectic zoroastrismul cu elemente creștine și budiste, susținea ideea luptei veșnice între cele două principii, binele și răul. [< fr. manichéisme, cf. Maniheu – învățat persan].

MONOTELÍSM s.n. doctrină religioasă care susține că Isus Cristos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. [< fr. monothélisme].

PROTESTANTÍSM s.n. Nume dat tuturor doctrinelor religioase creștine care s-au rupt de catolicism prin reformele din sec. XVI. [< fr. protestantisme, germ. Protestantismus].

CATEHÍSM s. n. 1. expunere succintă a principiilor unor doctrine religioase sub formă de întrebări și răspunsuri; (p. ext.) carte cuprinzând o asemenea expunere. 2. lucrare care expune esența unei doctrine, a unei concepții; credo. (< fr. catéchisme, lat. catechismus, gr. katekhismos)

SECTÁR, -Ă I. s. m. f. adept înflăcărat al unei doctrine (religioase, filozofice, politice). II. adj. de sectă; (fig.) exclusivist, fanatic, intolerant; sectant. (< fr. sectaire)

BABÍSM (‹ Bab) s. n. doctrină religioasă vizînd reformarea islamismului într-un sens liberal, întemeiată de Mirza Ali Muhammad (1820-1850), care s-a proclamat Bab, adică „Poartă” conducînd la cunoșaterea adevărului divin. Guvernul persan a interzis b., Bab însuși fiind arestat și executat.

CONFUCIUS (numele latinizat al lui Kong Qiu sau Kong Fuzi) (c. 551-479 î. Hr.), filozof și reformator religios chinez. Autorul doctrinei etice, filozofice și religioase numite de chinezi rugia, iar de europeni, confucianism. În etică a predicat modestia, iar în doctrina religioasă a redus panteonul național la un singur zeu, Shangdi, identificat cu cerul (tian). Filozofia lui C. este centrată pe trei concepte originale: tian, conceptul despre cer, determinant atît în ordinea naturii cît și în cea umană; li, conceptul despre tradiție (conformarea acțiunilor omenești cu legea cerului); ren, conceptul despre omenie, virtutea esențială. Postum, sub dinastia Han, C. a fost proclamat sfînt.

calvinízm n. Doctrina religioasă a luĭ Calvin. – Calvinizmu e o sectă religioasă care se distinge pin [!] originea democratică pe care o atribue autoritățiĭ religioase. El suprimă crucea, sfințiĭ, moaștele, icoanele, tradițiunea și liberu arbitriŭ și admite numaĭ dogma predestinațiuniĭ, botezu și împărtășirea. Calviniștiĭ au fost numițĭ în Francia hughenoțĭ. Această sectă e răspîndită pin [!] Elveția, Olanda, Scoția și Ungaria. Există pin [!] România sate numite Calvinĭ, probă că odinioară aŭ fost locuite de Ungurĭ calviniștĭ. Calvin e autoru Instituțiuniĭ Creștineștĭ, o foarte însemnată carte a vechiĭ literaturĭ franceze.

NESTORIANÍSM (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Nestorie) s. n. doctrină religioasă opusă arianismului, fundată de Nestorie și condamnată ca erezie de sinodul din Efes (431); susținea că în Iisus Hristos trebuie să distingem două persoane, două individualități, așa cum se disting două naturi – umană și divină – opuse una celeilalte. Persecutați, adepții lui Nestorie s-au refugiat în Persia și de acolo mai departe, până în Imp. Chinez; astăzi se mai află în Iran, Irak și Siria.

SᾹKTÍSM (cuv. sanscrit „putere”, „energie”) subst. doctrină religioasă în India (alături de șivaism și și vișnuism), dedicată cultului soției lui Șiva, Kālῑ, care reprezenta simbolul energiei feminine active.

ABJURÁ, abjúr, vb. I. Tranz. A renega public o credință religioasă, o doctrină, o părere etc. – Din fr. abjurer, lat. abjurare.

PANISLAMÍSM s. n. doctrină politico-religioasă care preconizează reunirea tuturor musulmanilor într-un singur stat. – Din fr. panislamisme.

TEODICÉE s. f. doctrină filozofică-religioasă care încearcă să demonstreze că existența răului, a nedreptății în lume nu infirmă bunătatea divină. [Pr.: te-o-di-ce-e] – Din fr. théodicée.

TEOZOFÍE s. f. doctrină filozofică-religioasă de origine orientală, care susține teoria cunoașterii nemijlocite a esenței divinității. [Pr.: te-o-] – Din fr. théosophie.

SECTÁR, -Ă, sectari, -e, s. m., adj. 1. S. m. Partizan înflăcărat și intolerant al unei doctrine (politice, religioase etc.). 2. Adj. De sectă sau de sectar (1); intolerant față de cei cu alte convingeri; exclusivist. – Din fr. sectaire.

TEODICÉE f. doctrină filozofico-religioasă conform căreia lumea este o creație perfectă a divinității, iar răul are cu totul o altă origine decât cea divină și existența lui nu poate pune la îndoială bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu. /<fr. théodicée

TEOZOFÍE f. doctrină filozofico-religioasă care declară înțelepciunea divină obiect al cunoașterii, iar intuiția mistică drept izvor al acesteia. [G.-D. teozofiei] /<fr. théosophie, germ. Theosophie

JAINÍSM s.n. doctrină filozofică-religioasă a unei secte budiste din sudul Indiei, cu ritul brahman, care are la bază principiul reîncarnării și care propovăduiește autoperfecțiunea morală și ascetismul ca mijloace principale ale „mântuirii”. [Pron. ja-i-, var. djainism s.n. / < fr. jaïnisme].

ESCATOLOGÍE s.f. doctrină mistică-religioasă despre destinele finale ale omenirii, despre sfârșitul lumii și judecata de apoi. [Gen. -iei, var. eschatologie, eshatologie s.f. / < fr. eschatologie, cf. gr. eschatos – ultim, logos – cuvânt].

MONTANÍSM s.n. doctrină mistică religioasă a unei secte din primele secole creștine, care propovăduia ascetismul și submina ierarhia bisericească. [Cf. fr. montanisme, montanismo < Montanus – frigian, preot al zeiței Cibele, convertit la creștinism].

TAO s.n. invar. (Liv.) Principiu divin, nepersonal, ca un suflu, care ar fi dat naștere cosmosului, în doctrina filozofică-religioasă a lui Lao-dzî. [Pron. tao. / < fr., engl. tao < cuv. chinez].

TEODICÉE s.f. doctrină filozofică-religioasă conform căreia lumea este opera perfectă a divinității, răul având altă origine. ♦ Teologie naturală. [Pron. te-o-... ce-e, pl. invar. / < fr. théodicée, it. teodiceea, cf. gr. theos – zeu, dike – justiție].

TEOZOFÍE s.f. doctrină filozofică-religioasă care susține ideea pretinsei cunoașteri nemijlocite a divinității pe calea legăturii cu așa-numita lume transcendentală. V. mistică. [Gen. -iei, var. teosofie s.f. / cf. fr. théosophie, gr. theosophia < theos – zeu, sophia – înțelepciune].

ASCETÍSM s.n. doctrină etică-religioasă care propovăduiește renunțarea la plăceri și impune o viață austeră și retrasă; viață de ascet, sihăstrie; (fig.) viață aspră și retrasă pe care și-o impune cineva. [Cf. fr. ascétisme, it. ascetismo].

EMANATÍSM s.n. doctrină filozofică-religioasă panteistă, potrivit căreia lumea s-ar naște din divinitate printr-un proces continuu de emanație; emanaționism. [< fr. émanatisme].

ASCETÍSM s. n. 1. mod de viață prin austeritate; anahoretism, asceză. 2. doctrină etico-religioasă care propovăduiește ascetismul (1). (< fr. ascétisme)

EMANATÍSM s. n. doctrină filozofico-religioasă panteistă potrivit căreia lumea s-ar naște din substanța divinității printr-un proces continuu de emanație; emanaționism. (< germ. Emanatismus, fr. émanatisme)

PANISLAMÍSM s. n. doctrină politico-religioasă care preconizează unirea tuturor popoarelor de religie islamică. (< fr. panislamisme)

TÁO s. n. inv. principiu divin, nepersonal, ca un suflu, care ar fi dat naștere cosmosului, în doctrina filozofico-religioasă a lui Lai-dzî. (< fr., engl. tao)

TEODICÉE s. f. 1. parte a metafizicii care tratează despre divinitate, despre existența și atributele sale. 2. teologie naturală având ca obiect problema cunoașterii lui Dumnezeu și a providenței divine în termenii rațiunii. 3. doctrină filozofico-religioasă, inițiată de Leibniz, potrivit căreia existența răului în lume nu infirmă bunătatea divină. (< fr. théodicée)

TEOZOFÍE s. f. doctrină filozofico-religioasă care susține ideea cunoașterii nemijlocite a divinității pe calea legăturii cu lumea transcendentală. (< fr. théosophie)

CABÁLĂ, (2) cabale, s. f. 1. doctrină mistico-religioasă ebraică, bazată pe interpretarea Vechiului Testament. 2. Fig. Uneltire, intrigă. – Fr. cabale.

GALICANÍSM s. n. doctrină politico-religioasă care, rămânând atașată dogmelor catolice, apăra libertățile organizatorice ale Bisericii catolice din Franța față de papă. – Din fr. gallicanisme.

PRIMÍ, primesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua în posesiune sau a accepta ceea ce ți se oferă, ți se dă, ți se datorează; a obține, a căpăta; spec. a încasa. ♦ A-i fi atribuit un titlu, un rang etc. ♦ A lua cunoștință de o știre, de o dispoziție etc. ♦ A fi obiectul spre care se îndreaptă o acțiune sau care suferă efectele ei. 2. A se ocupa de un oaspete, a ieși în întâmpinarea lui; p. ext. a oferi cuiva ospitalitate; a găzdui. ♦ A avea oaspeți; a da o petrecere. ♦ A accepta vizita cuiva (în interes profesional, personal etc.); a acorda o audiență. 3. A admite, a include, a încadra pe cineva într-o întreprindere, într-o instituție, într-o organizație etc. ♦ A cuprinde, a îngloba, a include. 4. A consimți la..., a fi de acord cu...; a accepta, a admite. ♦ A îmbrățișa o teorie, o doctrină, o concepție religioasă; a adera la... ♦ A manifesta o anumită atitudine față de cineva sau de ceva. – Din sl. priimati.

EREZÍE, erezii, s. f. 1. doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig. greșeală, eroare, rătăcire. – Din fr. hérésie, lat. haeresis.

EREZÍE ~i f. 1) doctrină sau credință religioasă născută ca opoziție în sânul bisericii și persecutată de aceasta. 2) fig. Neconcordanță dintre percepție și realitate; viziune greșită. [G.-D. ereziei] /<fr. hérésie, lat. haeresis

MÍSTICĂ s.f. doctrină și practică religioasă care tinde prin asceză, meditație etc. să determine un contact direct sau o comuniune între om și divinitate; misticism. [Gen. -cii. / cf. fr. mystique].

EXOTÉRIC, -Ă adj. (despre doctrine filozofice, ritualuri religioase) care poate fi înțeles ușor de cei neinițiați; accesibil, destinat tuturor. (< fr. exotérique, gr. exoterikos)

EZOTÉRIC, -Ă adj. (despre doctrine filozofice, ritualuri religioase) care poate fi înțeles numai de cei inițiați; secret, ascuns. (< fr. ésotérique, gr. esoterikos)

PREEXISTÉNȚĂ s. f. faptul de a preexista; existență anterioară. ◊ doctrină filozofică sau religioasă care admite existența sufletului înainte de cea a corpului, precum și reîncarnarea sufletelor. (< fr. préexistence)

VIȘNUÍSM s. n. ansamblu de doctrine și practici religioase referitoare la Vișnu. (< fr. vishnuisme)

BOGOMILÍSM s. n. doctrină și sectă religioasă medievală de origine gnostică, răspândită mai ales în Bulgaria, care nu recunoștea biserica creștină și tainele ei, nici autoritatea statului. – Din Bogomil (nume propriu) + suf. -ism.

DOCTRÍNĂ, doctrine, s. f. Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. – Din fr. doctrine, lat. doctrina.

APOSTAZÍE, apostazii, s. f. 1. Renunțare publică la o anumită credință religioasă; renegare a unei doctrine sau concepții. 2. Revoltă, răzvrătire împotriva stăpânirii [Var.: apostasíe s. f.] – Din ngr. apostasía, fr. apostasie.

EXOTÉRIC, -Ă, exoterici, -ce, adj. (Despre doctrine filozofice sau ritualuri religioase) Accesibil sau destinat tuturor; public. – Din fr. exotérique.

ANABAPTÍSM s. n. doctrină a unei secte religioase care preconiza botezarea la vârsta adultă. – Din fr. anabaptisme.

EXOTÉRIC ~că (~ci, ~ce) (despre doctrine filozofice sau ritualuri religioase) Care este destinat tuturor; pentru toată lumea; public. /<fr. exoterique, lat. exotericus

MORMONÍSM s.n. doctrină a unei secte religioase din S.U.A., care propovăduia întoarcerea apropiată a lui Cristos. [< fr. mormonisme].

ADVENTÍSM s. n. doctrină a unei secte religioase care propagă credința în a doua venire a lui Cristos pe pământ. (< engl. adventism, germ. Adventismus)

NONVIOLÉNȚĂ s. f. abținere de la orice violență. ♦ teoria ĕi = doctrină social-politică și religioasă care propovăduiește abținerea de la orice act de violență. (< fr. non-violence)

DOCTRÍNĂ s. f. sistem închegat de concepții, principii și teze fundamentale prin care se exprimă o anumită orientare în domeniul filozofic, religios, politic, artistic etc. (< fr. doctrine, lat. doctrina)

ANABAPTÍSM (< fr. {i}; {s} gr. ana- „din nou” + baptizo „a boteza”) s. n. doctrină a unei secte politico-religioase cu centrul la Münster, care preconiza botezarea la vârsta adultă. A constituit la începutul sec. 16 ramura plebeiană a Reformei. Conducători: Th. Münzer, Jean de Leyda ș.a.

ADVENTÍSM s.n. doctrină mistică practicată de o sectă religioasă creștină și care propagă, printre altele, credința în a doua venire a lui Iisus pe pământ. [< engl. adventism, cf. germ. Adventismus].

DOCTRÍNĂ s.f. 1. Sistem filozofic, politic, religios etc. 2. Totalitatea principiilor, a tezelor fundamentale ale unui anumit domeniu. [< fr. doctrine, lat. doctrina].

ADVENTÍSM s. n. Numele unei doctrine mistice practicate de o sectă religioasă creștină. – Engl. adventism (germ. Adventismus).

PIETÍSM s. n. doctrină ascetică protestantă, care promovează respectarea riguroasă a practicilor religioase, pietatea și misticismul. (< fr. piétisme)

EVANGHÉLIE ~i f. 1) Parte a Bibliei, recunoscută numai de creștini, care cuprinde faptele și învățătura lui Isus Hristos. 2) Pasaj biblic care se citește sau se cântă în timpul slujbei religioase creștine. 3) glumeț Lucrare care cuprinde principiile fundamentale ale unei doctrine. [G.-D. evangheliei] /<sl. evanghelije

EREZÍE s. f. 1. concepție, opinie religioasă, filozofică sau politică contrară dogmelor, principiilor esențiale ale unei doctrine oficiale. 2. (fig.) rătăcire, abatere, greșeală, eroare. (< fr. hérésie, lat. haeresis)

PIETÍSM s. n. doctrină ascetică a unei secte protestante, care promovează respectarea cu rigurozitate a practicilor religioase, pietatea și misticismul extrem; p. ext. atitudine, comportare a adepților acestei doctrine. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piétisme.

PURITANÍSM s. n. Numele unei secte prezbiteriene engleze care își întemeiază doctrina numai pe textul Bibliei; p. ext. rigurozitate exagerată privind respectarea preceptelor religioase și morale. – Din fr. puritanisme.

SÉCTĂ s. f. 1. comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2. grup de adepți ai unei doctrine filozofice sau politice. ◊ clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. (< fr. secte, lat. secta)

BAPTÍSM (‹ fr.; {s} baptisma „botez”) s. n. 1. Mișcare fundată de pastorul John Smith la începutul sec. 17, în Anglia, ca protest împotriva bisericii anglicane oficiale; de aici, s-a răspîndit în Olanda. În sec. 18, mulți baptiști au emigrat în America de Nord. La începutul sec. 19 emisari din America au venit în Europa întemeind comunități baptiste în Germania, Elveția, Rusia, Ungaria și alte țări, între care și România. Din creștinism, refuză tradiția, admițînd numai Scriptura. 2. doctrină protestantă care pune un accent deosebit pe actul botezului oficiat la majoratul religios (16 ani), comportînd imersiunea.

SÉCTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; p. ext. grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau politice). – Din fr. secte, lat. secta.

ORTODOXÍSM s. n. 1. Religia creștină ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox (2). 3. doctrină literară și ideologică românească din perioada interbelică; înclinare spre cultivarea temelor și motivelor religioase ortodoxe. – Ortodox + suf. -ism.

TÓRA s.f. a. Nume dat de evrei legii lui Moise și Pentateuhului care o conține. b. 1. Cele cinci cărți ale lui Moise, care constituie Pentateuhul. 2. Ansamblul legilor și judecăților conținute în scriptura evreiască, în celelalte scrieri sfinte și în tradiția orală. 3. Sul de piele sau pergament al Pentateuhului, folosit în sinagogă la slujbele religioase. (cf. fr. thora, tora(h), engl. torah < ebr. bibl. tōrāh = îndrumare, învățătură, doctrină; lege, legea lui Moise, Pentateuh < hōrāh = a arăta, a indica; a conduce, a instrui, a învăța (pe cineva); formă factitivă (hiphil) din yārāh = a arunca, a azvârli) [def. b. MW, et. TLF]

SÉCTĂ s.f. Grup de persoane formând o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială; (p. ext.) grup de adepți ai unei doctrine. ♦ Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. [Cf. fr. secte, lat. secta < sequi – a urma].

SÉCTĂ ~e f. 1) Comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2) fig. Grup de persoane izolate, care susțin o doctrină filozofică, politică etc. /<lat. secta, fr. secte

LUTERANÍSM n. doctrină a protestantismului german întemeiată de Martin Luther, care pune accentul pe credință și nu pe cultul religios, pe care l-a simplificat. /<fr. luthéra-nisme

PURITANÍSM n. 1) doctrină a unei secte prezbiteriene din Anglia și Scoția care luptă pentru curățarea cultului și a dogmelor religioase de rămășițele catolicismului. 2) Respectare riguroasă a preceptelor religioase și morale. /<fr. puritanisme

LUTERANÍSM s. n. doctrină a protestantismului german, întemeiată de Martin Luther, care consideră esențială pentru „mântuire” credința și nu cultul religios, pe care l-a simplificat. (< fr. luthéranisme)

LUTERANÍSM s. n. doctrină a protestantismului german, întemeiată în sec. XVI de Martin Luther, care consideră esențială pentru mântuire credința și nu cultul religios, pe care l-a simplificat. – Din fr. luthéranisme.

NEOPLATONÍSM s. n. doctrină filozofică din sec. III-VI ai cărei adepți reluau filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepțiile mistice-religioase din Orient. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-platonisme.

PURITANÍSM s.n. doctrină a unei secte prezbiteriene engleze care se bazează pe principii foarte rigide; (p. ext.) rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase și morale. [Cf. fr. puritanisme].

PURITANÍSM s. n. doctrină a unei secte prezbiteriene engleze care se bazează pe principii foarte rigide. ◊ (p.ext.) rigorism exagerat privind respectarea preceptelor religioase și morale. (< fr. puritanisme)

NESTORIÁN, -Ă, nestoriéni, -e, adj., s.m. 1. Adj. Care aparține nestorienilor (2). 2. S.m. Membru al unei secte religioase care susținea că trebuie să se distingă în Isus Christos două persoane, așa cum se disting două naturi (umană și divină); doctrină condamnată de biserica creștină bizantină în 431, fapt care a dus imediat la separarea nestorienilor de aceasta din urmă, concentrându-se în Persia și supraviețuind până în prezent îndeosebi în Asia Mică. (cf. fr. nestorien, engl. nestorian < Nestorius (n.pr.) = patriarh al Constantinopolului din 428 până în 431, când a fost acuzat de erezie la sinodul din Efes, a propovăduit doctrina după care natura umană și cea divină a lui Isus sunt una și aceeași ca acțiune, dar diferite ca persoană, doctrină care s-a răspândit ulterior în Asia) [și MW]

teoríe (-íi), s. f. – Sistem, doctrină. Gr. θεωρία (sec. XVIII, cf. Gáldi 260) și modern din fr. théorie. Der. teoremă, s. f., din fr. théorème; teoretic, adj., după germ. theoretisch; teoreticon, s. n. (manual de muzică religioasă), din gr. θεωρετιϰόν; teoretician, s. m., după fr. théoricien.

BRAHMANÍSM (‹ fr.) s. n. Sistem religios apărut în primele secole ale milen. 1 î. Hr. în India, inspirat direct din religia vedică. B. afirmă caracterul iluzoriu al lumii și ideea renașterilor și distrugerilor periodice ale lumii. Doctrina morală a b., care prevede răsplata postumă după felul cum fiecare și-a îndeplinit în viață datoria, stă la baza regimului castelor.

AGNOSTICÍSM (‹ fr., engl.) s. n. 1. doctrină care declară absolutul inaccesibil spiritului uman sau care consideră orice metafizică drept inutilă (D. Hume, I. Kant, adepții pozitivismului ș.a.). Termenul a fost creat de Th. Huxley în 1869. 2. A. religios = atitudine modernă, cu rădăcini în filozofia greacă în special, negînd capacitatea umană de a descrie divinitatea (de ex. Einstein, religios în felul său, a fost considerat de unii teologi drept un agnostic).

ZWINGLIANÍSM s.n. doctrină teologică a lui Zwingli și a discipolilor săi, care consideră Biblia ca autoritate supremă, opunând-o dogmelor și formelor de cult catolice, și care tinde a confunda biserica cu statul. [< fr. zwinglianisme, cf. Ulrich Zwingli – umanist și reformator religios elvețian].