ANDREWS [ændru:z], Thomas (1813-1885), chimist si fizician irlandez. A lichefiat dioxidul de carbon si si a introdus notiunea de punct critic.

CALCE¹ (lat. calx, calcis) 1. Oxid de calciu. ♦ C. sodata = amestec de oxid de calciu cu 5-20% hidroxid de sodiu, care absoarbe dioxidul de carbon si vaporii de apa din aer; folosita la uscarea gazelor, la umplerea extinctoarelor. 2. Material refractar obtinut prin calcinarea carbonatului de calciu natural (calcar, calcit, marmura etc.).

CARBON (‹ fr., lat.) s. n. Element chimic (C; nr. at. 6, m. at. 12,01), nemetal. Se gaseste in natura, in stare elementara, cristalina (diamant, grafit), in zacaminte fosile (carbune de pamint si bitumuri), in unele roci sedimentare (carbonati), in dioxidul de carbon si in toate substantele organice, combinate cu alte citeva elemente (hidrogen, oxigen, azot etc.). Functioneaza in combinatii in starea de valenta 4. Intra in compozitia unor aliaje de mare importanta in tehnica. Cunoscut din antichitate. ♦ C 14 (₆¹⁴C^*) = izotop radioactiv al c., care ia nastere in atmosfera; este folosit ca atom marcat (v. si geocronologie); metoda cu radiocarbon este una dintre metodele moderne de datare in arheologie. Hirtie-c. = hirtie subtire, acoperita pe una dintre fete cu o substanta chimica de culoare inchisa si folosita la scoaterea de copii dupa texte; indigo (IV).

RESPIRATIE (‹ fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) 1. Proces fiziologic fundamental prin care organismele realizeaza un schimb de oxigen si dioxid de carbon cu mediul inconjurator. La plante, aerul incarcat cu oxigen patrunde prin stomate si se raspandeste la tesuturi prin spatiile intercelulare. La animale, schimbul de gaze se realizeaza la nivelul unor structuri specializate (aparat respirator). Aerul (sau apa in cazul animalelor acvatice) este introdus in organele respiratorii prin miscari respiratorii ritmice, controlate de centri aflati in sistemul nervos (r. externa sau ventilatie); de aici oxigenul trece in sange si este transportat la tesuturi. Deoarece in organism nu exista depozite de oxigen, intreruperea r. pentru mai mult de cateva minute provoaca moartea. ◊ R. artificiala = ansamblu de miscari avand drept scop introducerea si scoaterea alternativa si ritmica a aerului din plamani, executate asupra unei persoane ale carei miscari respiratorii normale au fost temporar intrerupte (in caz de asfixie, inec etc.). 2. Proces metabolic prin care moleculele organice bogate in energie (ex-glucoza) sunt degradate prin oxidare in molecule mai mici, eliberandu-se energia necesara vietii. La majoritatea plantelor si animalelor oxidarea se realizeaza cu ajutorul oxigenului atmosferic (r. aeroba) si are ca produsi finali dioxidul de carbon si apa. Sin. r. celulara, r. interna, r. tisulara. ◊ R. anaeroba = tip de r. in care substantele nutritive sunt oxidate in absenta oxigenului atmosferic. Deoarece oxidarea nu este completa, cantitatea de energie degajata este mai mica decat in cazul r. aerobe. Se intalneste la unele drojdii si bacterii si in tesutul muscular lipsit de oxigen.

BIOXID s. m. compus chimic in a carui molecula intra doi atomi de oxigen pentru fiecare atom al celuilalt element; dioxid. ♦ ~ de carbon = gaz incolor in natura sau care se formeaza in procesele de oxidare a substantelor organice, de fermentatie etc. (< fr. bioxyde)

AUREOLA (‹ fr. {i}) s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii inconjura capetele sfintilor; aura (2). 2. (FIZ.) Zona mai putin luminoasa care inconjura o flacara, un arc electric etc. 3. (PETROGR.) A. de contact = zona din jurul unei intruziuni magmatice in care, sub influenta temperaturii si a chimismului magmei in ascensiune, se manifesta fenomenul de metamorfism. A. hidrotermala = zona din jurul unui cos vulcanic, in care rocile sint metamorfozate de catre solutiile hidrotermale. A. mofetica = zona de raspindire a emanatiilor de dioxid de carbon ale mofetelor, prin fisurile, dislocatiile sau eruptiile vulcanice. A. geochimica (sau de dispersiune) = zona din jurul unor zacaminte de substante minerale utile care prezinta un continut ridicat in elementele chimice ce alcatuiesc acel zacamint si care se formeaza concomitent cu zacamintul (a. primara) sau prin alterarea acestuia (a. secundara).

BLACK [blæc], Joseph (1728-1799), chimist si fizician scotian. Fondator al calorimetriei (conceptul de caldura latenta, caloria, calorimetrul cu gheata). A descoperit prezenta dioxidului de carbon in aer.

BOUSSINGAULT [busẽgo], Jean-Baptiste (1802-1887), savant francez. Fondator al agrochimiei. A cercetat nutritia plantelor cu azot, dinamica azotului din sol si rolul dioxidului de carbon in viata plantelor.

carbonIZARE (‹ carboniza) s. f. Procedeu de descompunere termica a carbunelui in absenta aerului, prin care se obtin cocs, hidrocarburi alifatice, olefinice si aromatice, amoniac, hidrogen, azot, oxid si dioxid de carbon; cocsificare. ♦ carbonizarea lemnului = procedeu de descompunere termica a lemnului in bocse, retorte sau cuptoare in vederea obtinerii carbunelui de lemn, a acidului pirolignos etc.; mangalizare. carbonizarea linii = inlaturare a impuritatilor vegetale (scaieti, pleava etc.), pe care le contine lina, prin tratarea acesteia cu solutia diluata de acid sulfuric (37%), urmata de cardare, neutralizare si uscare.

HALDANE [ho:ldein], 1. John Scott H. (1860-1936), fiziolog britanic. A stabilit rolul dioxidului de carbon in reglarea respiratiei. Inventator al unui aparat (care-i poarta numele) pentru studiul respiratiei. 2. John Burdon Sanderson H. (1892-1964), biolog britanic. Fiul lui H. (1). Prof. univ. la Londra. Stabilit in India din motive politice (1957). Contributii in domeniul evolutiei geneticii, biochimiei, biometriei, al aplicatiilor matematicii in biologie si al problemelor filozofice ale stiintelor naturii („Biochimia geneticii”).

BIOXID s. (CHIM.) 1. dioxid. 2. bioxid de azot = hipoazotida; bioxid de carbon = anhidrida carbonica; bioxid de siliciu = silice; bioxid de sulf = anhidrida sulfuroasa, sulf volatil; bioxid de titan = alb de titan.