FEMININ, -A, feminini, -e, adj. De femeie (1), care apartine sau este specific femeilor, privitor la femei; femeiesc, m******c. ♦ (Despre genul unor parti de vorbire) Care are forma atribuita in gramatica numelor care denumesc fiinte de s*x femeiesc. – Din fr. feminin, lat. femininus.

FEMININ, -A adj. De femeie, propriu femeii, femeiesc. ♦ (Despre parti de vorbire) Cu forma specifica numelor care denumesc fiinte de s*x femeiesc. ♦ (Despre rime) Care rimeaza pe penultima silaba neaccentuata. [< lat. femininus, cf. fr. feminin].

SUBSTANTIV adj.m. Colorant substantiv = materie coloranta care vopseste direct fibrele textile, in special cele vegetale, fara ajutorul mordantilor. // s.n. (Gram.) Parte de vorbire flexibila care denumeste fiinte, lucruri, notiuni abstracte etc. [Cf. lat. substantivus, fr. substantif].

SUBSTANTIV I. s. n. parte de vorbire flexibila care denumeste fiinte, lucruri, notiuni abstracte etc. II. adj. colorant ~ = materie coloranta care vopseste direct fibrele textile (vegetale), fara ajutorul mordantilor. (< fr. substantif, lat. substantivum)

SUBSTANTIV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. Parte de vorbire care denumeste lucruri, fiinte sau notiuni abstracte si care se modifica, in cele mai multe limbi, dupa numar si caz. 2. Adj. (In sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopseste fibrele fara ajutorul mordantilor; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.

SUBSTANTIV ~e n. lingv. Parte de vorbire care cuprinde cuvinte ce denumesc obiecte (fiinte, lucruri, stari, fenomene etc.). [Sil. sub-stan-] /<lat. substantivum, fr. substantif

MASCULIN, -A adj. 1. De mascul; barbatesc. ◊ Gen masculin = forma pe care o ia un cuvant (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o fiinta sau un lucru considerat de s*x barbatesc sau care este in legatura cu un astfel de nume. 2. (Despre rime) Care rimeaza pe ultima silaba accentuata. [Cf. fr. masculin, lat. masculinus].

GEN ~uri n. 1) Grup de fiinte sau de obiecte care se caracterizeaza printr-o anumita insusire; fel; soi; specie; categorie. 2) Fel de a fi al cuiva; natura. 3) biol. Categorie sistematica inferioara familiei si superioara speciei. ~ul felinelor. 4) gram. Categorie gramaticala care indica forma ce o iau cuvintele pentru a indica sexul fiintelor pe care le denumesc (extinzandu-se si la numele de lucruri). ~ul masculin. ~ul neutru. 5) (in teoria literaturii si a artei) Grup de opere caracterizate prin trasaturi asemanatoare (in ce priveste tema, stilul, forma etc.). ~ epic. ~ muzical. ◊ Pictura de ~ pictura care reprezinta aspecte ale vietii cotidiene. /<lat. genus, ~eris

denumiRE, denumiri, s. f. Faptul de a denumi; numire. ♦ Nume dat unei fiinte sau unui lucru; cuvant cu care numim ceva. – V. denumi.

denumiRE s. f. faptul de a denumi; denominatie. ◊ nume dat unei fiinte, unui lucru sau fenomen; cuvant care denumeste ceva. (< denumi)

TABU ~uri n. 1) (in societatea primitiva) Interdictii cu caracter religios, in legatura cu intrebuintarea, atingerea unor obiecte, fiinte sau utilizarea cuvintelor (care le denumesc), considerate sacre sau impure; interdictie de ritual. 2) fig. Obiect sau problema despre care este interzis sa se discute. 3) Evitare (din superstitie sau din pudoare) a folosirii unor cuvinte si substituirea lor prin altele; interdictie de limbaj. [Art. tabuul; Sil. -bu-ul] /<fr. tabou

denumi, denumesc, vb. IV. Tranz. A da nume unei fiinte sau unui lucru; a numi. ♦ (Inv.) A desemna. – De⁴ + numi (dupa fr. denommer).

A NUMI ~esc tranz. 1) A inzestra cu un nume; a denumi. 2) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a califica; a face; a taxa; a eticheta; a considera. 3) (fiin-te) A indica rostind sau scriind numele. 4) (per-soane) A desemna ca fiind potrivit (intr-o functie). /Din nume

SIMBOL s. n. 1. semn, obiect, imagine care reprezinta, in mod conventional sau prin analogie, o fiinta, o idee, un sentiment. 2. semn conventional, in stiinta si tehnica, pentru notarea anumitor notiuni, operatii, relatii matematice etc. ◊ denumire abreviata a elementelor chimice. ♦ ~ ul credintei = crez. 3. procedeu stilistic prin care se exprima o idee abstracta cu ajutorul unui obiect, pe baza unei analogii. (< fr. symbole, lat. symbolum, gr. symbolon, germ. Symbol)

NEHOTARAT, -A, nehotarati, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este hotarat, care este lipsit de hotarare; sovaitor, nesigur; lipsit de claritate, de precizie; neclar, confuz, vag. 2. (Gram.; in sintagmele) Adjectiv nehotarat = adjectiv pronominal care insoteste substantivul fara sa individualizeze obiectul denumit de acesta. Pronume nehotarat = pronume care da indicatii imprecise asupra obiectului al carui nume il inlocuieste. Articol nehotarat = articol care indica obiectul desemnat de substantiv drept reprezentant al speciei. Numeral nehotarat = numeral care exprima un numar nedeterminat de obiecte sau de fiinte. – Ne- + hotarat.