COMPETENTA, competente, s. f. Capacitate a cuiva de a se pronunta asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoasteri adanci a problemei in discutie; capacitate a unei autoritati, a unui functionar etc. de a exercita anumite atributii. ◊ Expr. A fi de competenta cuiva = a intra in atributiile cuiva. A-si declina competenta = a se declara lipsit de autoritate (legala) sau fara pregatirea necesara pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunta intr-o problema. [Var.: competinta s. f.] – Din fr. competence.

COMPETENTA s.f. 1. Pricepere, cadere de a se pronunta asupra unei probleme, de a face ceva; capacitate a unei autoritati, a unui functionar etc. de a exercita anumite atributii. ◊ A fi de competenta cuiva = a intra in atributiile cuiva; a-si declina competenta = a se declara fara autoritate sau fara pregatirea necesara pentru a se pronunta intr-o problema. 2. Particularitate a unui agent morfogenetic (apa, vant, ghetar) de a deplasa elementele unei roci. [Var. competinta s.f. / cf. fr. competence, it. competenza, lat. competentia].

DECLINATORIU, -IE adj., s. n. (jur.) (hotarare) prin care se declina competenta. ♦ ~ de competenta = hotarare prin care o instanta constata incompetenta ei si inainteaza cauza la o instanta competenta. (< fr. declinatoire)

2) declin, a -a v. intr. (lat. de-clino, -clinare, a se departa, a declina. V. inchin). Decad, ma apropii de sfirsit: o tara care declina. Ma departez de meridiana, vorbind de acu magnetic. Ma departez de ecuatoru ceresc, vorbind de o stea. V. tr. Refuz: a declina o onoare. Nu recunosc: a declina competenta unui tribunal, tribunalu isi declina competenta de a judeca. Spun, declar: imi declin numele, titlurile. Gram. Enunt cazurile unui cuvint declinabil: a declina un substantiv.

declinaRE s.f. 1. Trecerea unui nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. ♦ Clasa sau grupa de substantive sau de adjective care au aceleasi forme de flexiune. 2. Hotarare prin care o instanta isi constata incompetenta si trimite cazul unei instante competente. [< declina].

declinaRE s. f. 1. actiunea de a declina. 2. totalitatea modificarilor suferite de un nume pentru a exprima cazurile gramaticale; flexiune nominala. ◊ clasa sau grupa de substantive care au aceleasi forme de flexiune ori care folosesc aceleasi mijloace de realizare a flexiunii. 3. (jur.) ~ de compententa = hotarare prin care care o instanta isi constata incompetenta si trimite cazul unei instante competente. (< declina)

declinaRE, declinari, s. f. Actiunea de a declina si rezultatul ei. 1. Totalitatea modificarilor suferite de forma unui substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol pentru exprimarea cazurilor la singular si la plural. ♦ Clasa sau categorie de substantive sau de adjective care folosesc aceleasi mijloace in realizarea flexiunii. 2. (In sintagma) declinare de competenta = trimitere a unei pricini spre solutionare la organul de jurisdictie competent de catre organul sesizat cu solutionarea ei, care constata incompetenta sa. – V. declina.

declinatoriu, -ie adj. (d. a declina). Jur. Act declinatoriu, act pin care un avocat refuza sa compara in aintea unei jurisdictiuni pe a carei competenta o declina. (Si ca s.n. un declinatoriu). Astr. Care serveste la masurat declinatiunea; busola declinatorie.

declina, declin, vb. I. 1. Tranz. A trece un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2. Tranz. (Rar; in expr.) A-si declina numele, calitatea etc. = a-si spune numele, calitatea etc.; a se prezenta. 3. Tranz. A refuza sa-si asume o sarcina, o raspundere, o functie, a nu vrea sa solutioneze un litigiu etc. 4. Tranz. A pune la indoiala, a nu admite, a nu recunoaste competenta cuiva sau a ceva. 5. Intranz. (Rar; despre astri) A cobori spre asfintit; a apune, a scapata. – Din fr. decliner, lat. declinare.

declina vb. I. tr. 1. a trece un substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau articol prin toate cazurile gramaticale. 2. a respinge, a refuza, a contesta, a nu-si asuma o sarcina, o functie etc. ♦ a-si ~ competenta = a nu-si recunoaste competenta (autoritatea, capacitatea de a se pronunta intr-o problema); a-si ~ orice raspundere = a nu-si asuma raspunderea. 3. a nu recunoaste, a nu admite ceva. 4. a-si ~ numele, calitatea = a-si spune numele, calitatea; a se prezenta. II. intr. (despre astri) a cobori catre asfintit, a apune. ◊ (fig.) a decadea, a fi in declin; a-si pierde vigoarea, importanta. (< fr. decliner, lat. declinare)

competenta s. f. 1. capacitate a cuiva de a se pronunta asupra unei probleme, de a face ceva. 2. aptitudine, calitate a unei autoritati, a unui functionar de a exercita anumite atributii. ♦ a fi de a cuiva = a intra in atributiile cuiva; a-si declina ~ a = a se declara fara autoritate, fara pregatirea necesara sau legala pentru a solutiona un litigiu. 3. stiinta lingvistica implicita, interiorizata de subiectii vorbitori ai unei limbi. 4. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci. 5. (biol.) capacitate a celulelor de a reactiona la semnale de dezvoltare. (< fr. competence, lat. competentia)